Cel mai nou muzeu al Bucureștiului a devenit casa uneia dintre cele mai iubite manifestări artistice de la noi: Art Safari! Așadar Art Safari s-a mutat în casă nouă: New Museum se află chiar în Piața Amzei, la numărul 13. Pe o suprafață de nu mai puțin de 4500 mp vom găsi de acum înainte un muzeu permanent, unde expozițiile se vor succeda pe sezoane în cadrul a trei pavilioane: istoric, muzeal și contemporan. Continuă desigur activitățile educaționale pentru copii și adulți care s-au bucurat ani de-a rândul de simpatia și participarea publicului bucureștean.
Mai multe detalii puteți afla de aici: https://palindrom.eu/art-safari-new-museum-s-a-deschis-in-amzei-13/
Ceea ce mi-a plăcut mereu la Art Safari este faptul că este o întreprindere cu adevărat artistică si nu un demers pur demonstrativ – de acumulare, colectare, expunere. De fiecare dată colecțiile prezentate, expozițiile au, dincolo de coerența lor firească, interna, tematica, și un soi de armonie unele cu altele, poartă conversații și întrețin corespondențe care se transforma pentru observatorul atent (si pentru cel mai puțin atent, dar receptiv) în repere ale unui discurs pe care vizitatorul il completează mai mult sau mai puțin explicit, gandit, formulat.
Pe scurt, desi par de multe ori total divergente, expozițiile prezentate în cadrul Art Safari au o coerenta intre ele, obiectele își corespund, cum spunea poetul. Ele suscita aceleasi fantasme, pe căi diferite, si (ne) intreaba în mai multe feluri aceeași întrebare.
De data asta ne intreaba (firesc, am spune, dat fiind contextul) cum ne situăm între himerele trecutului și fantasmele viitorului.
Suntem invitați să reflectăm la ultimii 30 de ani de reinventare a noastra – explicit alaturi de artistul Felix Aftene. Dar cu implicații mai largi prilejuite de analiza mitului eminescian si mai ales de fantasma lui illo tempore sub forma de Belle Epoque.
Urmariti corespondentele intre expozitii si mai ales urmariti acuitatea cu care ele toate pun in evidenta importanta punctului de vedere, a perspectivei.
Așa cum ne-a obișnuit, Art Safari este un happening pe toată suprafața și am savurat toate intervențiile scenografice – semnate Diana Nicolaie – care, cu inteligență și multă intuiție pentru ceea ce captează vizitatorii și fantasmele lor (inclusiv fotografice – sau mai ales fotografice), creează adevărate puzzle-uri vizuale, mici labirinturi de idei și imagini în care suntem invitați să ne regăsim.
Așa este mărul – captatorul oricărei Eve sau @Eve – sau instalația love at first sight – explorați în acest sens mai mult subsolul, alături de expoziția lui Felix Aftene.
Pavilionul istoric ne înfățișează o genealogie vizuală a lui Eminescu în calitate de figura fantasmatică
Expoziția „R: Eminescu. Poetul rațional” orchestrată de Monica Dumitru, cu „acompaniament” oferit de Erwin Kessler, explorează, cu prilejul celor 175 de ani scurși de la nașterea marelui poet, modul în care figura lui Eminescu a fost reprezentată în arta românească timp de peste un secol.
˝Mitul eminescian se dovedește cea mai pregnantă formă istorică de raţionalizare a imaginarului colectiv naţional˝ – spune Erwin Kessler in argumentul expozitiei.
Așadar, expoziția nu este atât despre poet cât despre fantasmele pe care el le-a suscitat și încă le suscită. Si in special despre raționalizarea lor ca mecanism de apărare a eului confruntat cu aceste fantasme.
În conferința de presă de deschidere, Erwin Kessler mai spunea că Eminescu va ajunge curând să fie cea mai des reprezentată figură din arta românească – deja a depășit Bucegii sau Dunărea, probabil este la concurență cu Ceaușescu (aici statistica este mai greu de făcut, deoarece multe reprezentări ceaușiste fie au fost distruse, fie sunt mai puțin accesibile acum) însă neîndoielnic îl va depăși pe acesta din urmă deoarece iconologia ceaușistă a apus, în timp ce iconologia eminesciană este în continuă dezvoltare.
La ce sa fii atent în expoziție:
E o experienta si un rollercoaster si trebuie sa fii atent la tine
– intelectual
– mnezic
– emotional
Nu in aceasta ordine sau in alta. Toate in acelasi timp.
˝Mitul eminescian vizual începe cu o fotografie din 1869. Dorind să se înscrie la Universitatea din Praga, Eminescu si-a făcut o fotografie de tip portret. Dosarul de admitere i-a fost respins, însă imaginea lui la 19 ani i-a asigurat ,,admiterea” în istorie. Aceasta a fost copiată și difuzată masiv în ţară. Mai multe tiraje de epocă apar în expoziție – ele evocă prezența figurii poetului în conștiința națională.
În 1869, Eminescu publicase puține poezii, dar chipul său plin de însufletire s-a imprimat de timpuriu în mentalul colectiv drept imaginea Poetului prin definiție: figură romantică juvenilă, de semizeu intelectual, transfigurată de un viitor pe care îl întrezărește în depărtare, asemenea unui vizionar. Văzută din semiprofil, cu bărbia ridicată, imaginea iconică a Poetului se apropie de aceea pașoptistă a Mariei Rosetti, din tabloul România revoluționară, de C.D. Rosenthal.¨ – așa își introduce inedita perspectivă Erwin Kessler.
Parcurgând atât portretele cât și numeroasele ilustrații și alte artefacte, câteodată am zâmbit tragic, câteodată am râs sarcastic, câteodată toate la un loc și-o lacrimă – și asta mai ales când am urmărit titlurile celor patru secțiuni ale expoziției, toate versuri eminesciene.
Ceea ce vedem ne vede
Ceea ce proiectam ne dezvăluie
Stralucirea idolilor nostri e pata noastra oarba
Citiți mai multe în articolul dedicat, aici: https://palindrom.eu/reminescu-rationalizarea-poetului-national/
Expoziția se încheie ca un film bun și cu un film bun – cel în care niște copii (ai artistului Cantor) recită Glossa într-un joc. Atât de diferit de recitările-tip, filmul nu face decât să confirme pe deplin versurile pe care vocile copilărești par a le deconstrui.
Dar a propos de toate-s vechi și nouă toate, vizitatorule, nu trece de pavilionul istoric fără sa arunci o privire peste spectaculoasa reconstituire a mormântului pictat recent descoperit la Constanța.
La conferința de presă de deschidere a actualei ediții Art Safari am aflat de la Ioana Ciocan că Art Safari este certificat drept cel mai mare angajator al absolvenților de la Facultatea de Istorie și asta se vede în primul rând în pasiunea pentru acuratețe a organizatorilor.
În 25 februarie 1988, în urma supervizării săpăturilor de expansiune urbană, arheologii Constantin Chera si Virgil Lungu au descoperit, în apropierea Liceului ,,Mircea cel Bătrân”, un cavou de familie prevăzut cu culoar de acces de tip dromos.
Deși planul dreptunghiular al mormântului este relativ comun perioadei, interiorul său a dezvăluit una dintre cele mai spectaculoase descoperiri făcute vreodată în Constanţa, impresionând prin starea deosebită de conservare si fiind considerat cel mai bine păstrat monument funerar de acest tip de pe teritoriul județului, din punct de vedere arhitectural si pictural.
Se presupune că mormântul a aparţinut unei importante familii tomitane, care trăia la începutul secolului al IV-lea, când Tomisul era una dintre cele mai înfloritoare metropole de la Pontul de Vest. În mormânt se află o cameră funerară pictată în întregime în tehnica a secco, cu cromatică clasică în nuanţe de roșu, albastru, galben, verde, alb si negru, ilustrând scene complexe.
Motivele animale, păsările ilustrate, elementele florale si arborii pot fi interpretate ca o evocare a paradisului și implicit a învierii și imortalității omului, indicând faptul că cei înmormântați aici erau paleocreştini. După un amplu proces de restaurare, finalizat în martie 2025, Mormântul pictat de la Tomis a fost pus în valoare, conservat și deschis publicului larg, devenind cea mai recentă atracţie a Muzeului de Istorie Naţională și Arheologie Constanta
Vermont și farmecul Belle Epoque este atracția Pavilionului Muzeal – expoziția este curatoriată de Maria Munteanu, într-o scenografie de Cosmin Florea.
Belle Epoque este considerată a fi la noi perioada scursă de la întronarea lui Carol I până când România intră în primul război mondial. Poate că istoric, economic și social nu a fost una dintre cele mai fericite (a fost martora marii răscoale țărănești de exemplu), dar din punct de vedere artistic ea reprezintă totuși fantasmaticul illo tempore cand explorarea artistica era inocenta, cand exploratorii veneau pana la buza vulcanului fără sa stie cu adevărat ce înseamnă explozia – ca în toată lumea, a fost era simbolismelor, impresionismelor, expresionismelor, psihanalizei.
La ce sa fii atent când vizitezi expoziția:
La arta în sine – întunericul din sala favorizează plonjarea completa – si bine face, pentru a te lasa sa fii impresionat de fiecare detaliu.
De Vermont m-am indragostit tot la un Art Safari, acum un an, la expoziția despre Andreescu, in sala despre contemporanii lui Andreescu unde era si o pictura cat o foaie A4, un peisaj de Vermont. Sa zicem impresionist, tipic, cumva, dar emana asa o atmosfera calda, umanitate, viata, încât m-a captivat complet. Era peisajul interior al unui om bun. Un peisaj unde ai vrea sa fii, in care intri fara frica. Nu vezi foarte des așa ceva – nu neapărat pentru că artiștii nu ar fi oameni buni, ci pentru că rar aleg să exprime asta. Așa că m-am odihnit puțin în peisajul acela.
Și de aceea am fost atat de curioasa sa vad expozitia care acum ii este dedicata, in seria pictorilor români atat de minunat puși în valoare la Art Safari.
Am scris mai multe despre expoziția Andreescu aici: https://palindrom.eu/andreescu-cercetator-al-naturii-si-perceptiei/
Dincolo de semnificatia decupajului istoric – respectiv numita Belle Epoque în calitate de illo tempore al explorarii artistice, dincolo de curente, idei, miscari istorice, arta lui Vermont m-a frapat de data asta de doua ori mai mult: o data prin aceasta bunatate, acest mod de a vedea viata si oamenii cu o intelepciune si compasiune fireasca, a doua oara prin compoziție și dinamism intern, prin capacitatea de a spune o poveste din miscare sugerata, lumini si umbre, capacitatea de a găsi unghiuri de vedere – fie ca e vorba despre un personaj static sau un peisaj.
Cumva cred ca aceste două aspecte sunt legate între ele: atunci cand vezi lumea in mișcare poti vedea o mulțime de aspecte ale ei, poti cuprinde mai multe si deci ai si mai multa compasiune.
Prin natura sa, Vermont nu avea sa fie „academist” deoarece nu lucra nimic fara o justificare interna, fara sa fi miscat ceva din el. Chiar daca pictura era descriptiva, figurativa, modul de reprezentare nu putea fi decat impregnat de acest dinamism intern.
Vermont a fost martor si simpatizant al secesiunii fara sa fi fost vreodata excesiv de modernist, a pictat profund impresionist, dar nu neapărat penrtu ca ar fi avut programatic ceva de demonstrat, ci pentru ca oricum asa vedea lumea, in miscare. Vermont nu a insistat cu simbolismul, dar viziunea il insotea tot timpul. Compozitiile si atitudinile sunt punctul lui forte. Era evreu, dar scenele din Noul Testament le-a pictat inedit si vibrant, cu viziuni de Goya si lumini de Georges laTour.
Acest dinamism este inca si mai bine pus in valoare de gravurile sale.
Nicolae Vermont a învățat tehnici de gravură de la Theodor Aman, care i-a fost profesor la Școala de Belle-Arte din Bucuresti între 1881 si 1886.Ca si Aman, a practicat cel mai mult tehnica acvaforte – termen provenit din italienescul aquaforte, care înseamnă ,apă tare” si se referă la unul dintre compuşii chimici folosiți în proces: acidul nitric
Procesul presupunea ungerea unei plăcuţe subțiri de cupru cu un compus pe bază de ceară naturală desenarea modelului dorit cu ajutorul unui ac si apoi scufundarea plăcuței într-o baie de acid, care actiona prin corodarea cuprului în liniile expuse, incizând desenul. Plăcuţa curată era apoi unsă cu cerneală şi introdusă în presă împreună cu hârtia.
Vermont a fost unul dintre cei mai importanți artiști gravori români, ducând mai departe o tradiție europeană veche de secole. Stampele sale sunt caracterizate prin finețea liniilor si printr-o spontaneitate surprinzătoare, dând uneori chiar impresia unor schițe. El a găsit o sursă inepuizabilă de inspirație în lucrările lui Rembrandt, cu operele căruia s-a întâlnit la München și de la care a preluat tehnici de lucru și mijloace plastice.
Prin umanitatea sa, Vermont este inerent modern. Chiar posturi si compozitii care par codificate si conventionale cuprind, la o privire mai atenta, o critica a luminii care apartine deja modernitatii.â
Am descoperit in expozitie, cu duiosie, atitudini, gesturi si maniere belle epoque din picturile care aduceau casa copilăriei mele (si casele în care mergeam in vizita) in ritmul „care ar fi trebuit sa fie” indiferent de ceea ce se petrecea concret in lumea gri a ultimului deceniu de comunism.
Ce anume definește o ˝epocă frumoasă”? Unul dintre răspunsuri, probat de istorie, spune că o epocă frumoasă apare, in memoria colectivă a lumi, din sentimentul de nostalgie. In urma unul eveniment profund transformator, viața de dinainte capătă în mintea noastră o aură magică, devenind o ancoră, un punct de referință și, totodată, un tărâm pe care supraviețuiesc, cu mici excepții, doar amintirile bune.
În urmă cu un secol, o lume cutremurată de un Prim Război Mondial era cuprinsă de nostalgie după epoca precedentă, când Europa, cunoscând o relativă stabilitate, un progres tehnologic și economic fără precedent și o înflorire artistică marcantă, se aşeza din ce în ce mai încrezător în tiparele construite de idealurile moderne specifice secolului XIX.
˝Belle Époque” este un termen care a apărut în Franța anilor interbelici, desemnând perioada cuprinsă aproximativ între 1870 și 1914 – anul in care a început Marele Război. Deși aceasta este strâns asocíată cu Parisul acelor vremuri- centru al inovațiilor, al culturii și al artei occidentale – termenul s-a extins și poate cuprinde, la nivel de idei și sentimente, mai multe spații europene, printre care și cel românesc.
In România, Belle Époque poate fi suprapusă perioadei de domnie a regelui Carol I, între 1866 si 1914 – cinci decenii în care statul român modern a fost construit, cu hotărâre și consecvență, după principii liberale. In mediul propice dezvoltării pe plan economic și social, lumea artistică a căpătat și ea forme concrete: două școli de Belle-Arte funcționau la laşi si la București, tineri artisti talentaţi plecau cu burse pentru studii în străinătate, iar expozițile organizate pe cale oficială au intrat în cotidianul locuitorilor capitalei.
In doar câteva decenii, nu doar că arta si artistul au căpătat un statut social de sine stătător, ci, mai mult, chiar gustul artistic local a ajuns să fie suficient de consistent încât să susțină dialoguri și să suporte incidenţa unor viziuni artistice diverse.
Nicolae Vermont (1866-1932) a fost pictor și gravor și s-a format deplin în această perioadă şi s-a aflat in centrul lumii artistice bucureștene. Panourile decorative create de Vermont îmbogăţesc interioarele unora dintre cele mai frumoase clădiri bucureștene.
Expoziția Vermont și farmecul Belle Époque urmărește parcursul artistic al lui Nicolae Vermont, suprapus cu această perioadă celebră care se dezvăluie, prín lucrările artistului, în toată complexítatea sa – atât socială, cất și artistică.
Prosperitatea economică și dezvoltarea socială care au permis, în special în orașe, realizarea unor lucrări artistice remarcabile- într-o diversitate de stiluri coexistente, de la răspânditul academism și până la impresionism- s-au manifestat în același timp cu numeroase tensiuni sociale, cu lipsuri şi cu inegalități care s-au perpetuat și accentuat, având ca ecou în artă nevoia de schimbare șí de libertate de expresie. Aceste lumi suprapuse, adesea imposibil de separat una de cealaltá, se insinuează subtil în expoziție, dezväluindu-se prin expresivitatea creatiei unul artist de talia lui Nicolae Vermont.
(aflate din textul curatorial al Mariei Munteanu)
Dacă vă întrebați de ce un pictor român se numește Vermont, da, aveți dreptate, nu se numea așa când s-a născut. Nicolae Vermont s-a născut în Bacău ca Isidor Grunberg și a fost primul student evreu al lui Theodor Aman la Academia de Belle Arte din București. A considerat oportun să se prezinte cu traducerea numelui său – din Grunberg a devenit astfel Vermont. Ulterior s-a convertit la ortodoxie și a devenit (și) pictor de biserici.
Atmosfera Academiei de Arte de la München, unde Vermont a ajuns in anul 1887, și-a pus profund amprenta asupra pictorului, atât din punct de vedere stilistic, cât și la nivelul convingerilor lui despre artă si despre rolul acesteia în lume. Vermont a trăit la München momentul Secesiunii din 1892, când un grup de artiști și-a declarat independența faţă de Academia de Artă, care controla întreaga viaţă artistică a orașului.
Deschiși curentelor artistice inovatoare, mai ales simbolismului, artiştii secesionişti urmăreau eliberarea de regulile rigide ale Academiei și puneau pret pe o totală libertate de expresie, pe formele inspirate din natură si din viaţa de zi cu zi.
De fapt este vorba despre o tendință spre o autonomie și democratizare a punctului de vedere – am scris mai multe despre asta în contextul lui Klimt aici: https://palindrom.eu/klimt-aurul-si-intunericul/
Astfel a luat naștere curentul Art Nouveau (cu variantele sale din diferite spații culturale- Jugendstil, Sezessionstil sau Arts and Crafts), cu care asociem astăzi cel mai mult perioada Belle Époque.
Vermont s-a regăsit în idealurile secesioniştilor de la München si, câtiva ani mai târziu, a adus aceste idei eliberatoare și la București, împreună cu alti colegi de generație. Deși a fost unul dintre liderii mişcărilor care susțineau inovarea și libertatea de expresie, Vermont a continuat -chiar excelând – să realizeze si picturi în stilul Academiei de la München, cu subiect alegoric, dar mai ales religios, gen pe care l-a descoperit în orașul german și pe care l-a practicat apoi toată viaţa.
Fondarea societății Tinerimea Artistică, în decembrie 1901, a fost urmarea firească si materializarea energiilor și ideilor care dăduseră naștere anterior mișcărilor de secesiune. Tinerimea Artistică s-a dovedit longevivă și consecventă, deschizând expoziții și cultivând gustul publicului bucureștean timp de 45 de ani, până în 1947.
Nicolae Vermont, al cărui nume era legat de toate mișcările recente de modernizare a artei românești, a jucat un rol activ si în fondarea Tinerimii, grupare care i-a supraviețuit. Ajuns la maturitate artistică, Vermont s-a bucurat, în acești ani, de un succes semnificativ, iar lucrările sale au intrat în importante colecţii publice si private. Contemporanii își amintesc de pictorul Vermont ca un om prietenos, blând, energic si devotat, în timp ce pe plan artistic s-a dovedit ambițios, consecvent si scrupulos.
Marea Unire a adus importante schimbări sociale si politice. Au fost adoptate reforme, precum acordarea votului universal masculin şi împroprietărirea țăranilor. Problemele administrative apărute după încorporarea teritorilor Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei au generat multe tensiuni sociale.
Totusi, România interbelică– mai ales cea a anilor 1920, cu multitudinea ei de dificultăți – a rămas în istorie drept o epocă de intensă dezvoltare. Între 1920 și 1930, Nicolae Vermont a rămas un artist la fel de apreciat ca în perioada precedentă, dar trecut deja în rândurile unei generaţii mai în vârstă. A deschis multe expoziții personale, folosind câștigurile pentru a-și întreține activitatea artistică și familia, alături de care a făcut călătorii în Europa.
După moartea lui Nicolae Vermont în 1932, soția sa, Frederica Vermont, alături de cele două fiice ale lor, Margareta si Zoe, s-au ocupat în continuare de administrarea si de promovarea moștenirii artistice a pictorului. Au avut grijă să-i includă lucrările în expoziții, să vândă opere către colecții importante, dar și să-i îngrijească atelierul. Fiica cea mică, Zoe, a devenit la rândul ei artistă. Familia a locuit în casa-atelier de pe Bulevardul Regina Maria (denumit George Coșbuc în perioada comunistă), până la demolarea acesteia, în 1984, odată cu întregul cartier Uranus
Đupă dispariţia lui Vermont, familia a avut parte de numeroase dificultăţi, atât de ordin financiar, cât si social. În timpul dictaturi antonesciene (1940-1944), cele două fiice au fost ameninţate cu exproprierea imobilului din Bulevardul Regina Maria, în baza Decretului nr. 842 din 1941, care prevedea ,,românizarea” proprietătilor evreiesti – adică trecerea acestora în proprietatea statului. Întocmind un dosar în care au făcut, printre altele, dovada cetățeniei române a părinților si a trecerii lor la religia crestină, au reușit să fie exceptate de la expropriere și să păstreze casa.
După schimbarea regimului, în 1948, familia a continuat să ducă mai departe memoria lui Nicolae Vermont. În 1958, artistului i-a fost dedicată o expoziție retrospectivă, la proaspăt înfiintatul Muzeu al Republicii Populare, fiind publicată și o monografie.
O altă lucrare consacrată vieţii si operei lui Vermont a apărut în anii 1960. Desi reprezintă demersuri stiințifice admirabile, ambele lucrări oferằ o perspectivă trunchiată ideologic, accentul find pus doar pe compoziţile pentru care se putea stabili o filiaţie cu realismul socialist promovat de comunişti. Scenele de interior, atât de numeroase în opera lui Vermont, sunt menționate doar ca având , influente burgheze”, tipice ,,societăţii corupte a epoci”.
(detalii din textul curatorial al Mariei Munteanu)
Demersul Art Safari m-a provocat la o întrebare discretă despre un posibil paralelism între Belle Epoque și ultimii 30 de ani de înflorire a noii noastre identități. Mi-am pus această întrebare coborând din salonul cald de la etaj unde întunericul de catifea punea în evidență luminozitatea și căldura scenelor lui Vermont în subsolul rece al contemporaneității noastre în penumbră.
Aici s-a mutat pe durata actualelor expoziții atelierul artistului Felix Aftene, pe care îl cunosc și îl apreciez de multă vreme – acum încă și mai mult datorită acestui jurnal autobiografic.
Așadar Art Safari ne invită să pășim în atelierul lui Felix AFTENE la ora in care acesta îsi contempla povestea personala – cum o facem mai mult sau mai puțin vădit si noi, cei care privim spre cei 30 de ani de cand existam altfel.
La ce sa fii atent în expoziție:
La povestea evidenta si povestea secunda pe care o spune fiecare colt din expozitie, organizată de ochiul de artist al Dianei Nicolaie, autoarea arhitecturii expoziționale.
Jurnalul artistic al lui Aftene este o instalație și lucrează ca o psihanaliza vizuala – in sensul că aici umbrele si ascunzisurile sunt la fel de prezente ca si discursul. Vezi cu ochiul liber umbra care influențează unghiurile poleite înfățișate luminii. La rândul ei, necruțătoare, lumina scoate în evidență toată țesătura de umbre din care se naște înfățișatul.
Instalatia, filmul retrospectiv si teatrul obiectelor utilitare sunt parte egală din discursul vizual, alături de ceea ce a fost creat de la început pentru a fi expus.
Obiectele se angajează într-un dialog mistic si mitic, cu ecouri care trimit direct la facerea lumii si zamisliri din alte surse
Pasărea, timpul, circularitatea, zeii, giganții, oglinda, lumina, direcția, stringul și cuanta fac parte din mitologia propusă de-a lungul unui veritabil culoar al memoriei.
Așadar, pătrunzând în expoziție descindem de pe scară în mijlocul prezentului unde avem si biografia scrisa a artistului, apoi acest culoar mitic al caderii in trecut ne coboara, tesand cu lumini si umbre structuri ale visului care conduc in paradisul volatil al unei lumi rurale copilaresti.
Apărându-se cand feroce, cand discret – cu mituri si vise pictate – luciditatea analizei confrunta mitul fara sa-l reduca la tacere, ci alimentandu-se din seva lui puternica, nesecata, care te atrage pe tine, spectatorule, sa fii acolo si sa intri in fictiunea consimtita a atelierului artistului (trans)mutat pentru cateva luni la Art Safari.
˝Privită în ansamblu, expoziția Felix Aftene. Jurnal se configurează ca un autoportret elaborat, în care prezentul devine lentila prin care este resemnificat trecutul. Discursul expozițional propune o coregrafie spațială ce refuză cronologia rigidă și ierarhiile convenţionale; obiectele dialoghează liber, contopindu-se într-o instalație totală.˝ citim în explicația oferită de curatoarea Maria Bilașevschi.
După ce vei fi parcurs în amănunt și până în profunzime istoria vizibilă și invizibilă a lui Aftene, nu uita, vizitatorule, să te dedici aripii secunde a pavilionului contemporan de la Art Safari, unde te vei intalni cu instalații care te vor angaja complet.
Magnetul oricărei Eve contemporane dotată cu mobil și instagram, mărul verde al Dianei Nicolae te invită să-ți pui întrebări asupra naturii, dar și asupra imaginii și identității tale în lumea noastră care a simțit nevoia să izoleze natura.
Instalația artistei Karoline Babette Kaiser, mesh-ul textil la care au lucrat generații și populații diferite este evident neterminat și se întinde spre noi ca o invitație deschide spre zona universurilor feminine, unde imediat intrăm în Fluxul artistei Anastasiia Lisnycha din Cehia, o lume albă care aspiră către fluiditate.
Iată o zonă în care îți odihnești mușchiul anxietății, pentru a-l încorda din nou anticipând infernul rezistenței schițat de graficile contemporane reunite sub titlul Her pain, Her power, o expoziție despre dinamicile actuale ale suferinței si compasiunii în lume. Expoziția, alcătuită din 21 de lucrări, este realizată de Ambasada Israelului în România. Lucrările expuse prezintă întunericul acelei zile de 8 noiembrie 2023, atacurile asupra femeilor, precum și eroismul femeilor care și-au sacrificat viaţa pentru a-i salva pe ceilalţi.
Neapărat de descoperit, în camera din spate, colonia sculpturală a lui Alexandru Ranga numită RAT AT At ll și notată, ironic sau nu, ca ongoing work.
Pe scurt, de la distanță se vede ca o colonie de gândaci pe pardoseala plină de pământ. Avem însă de-a face cu o scenă de luptă a unei armate de șobolani și kinocefali sub un soare negru. Ați ghicit, e vorba de condiția noii generații de artiști și, prin extensie, de condiția umană contemporană, suspendată între visceral și virtual. Se spune că gândacii și șobolanii își dispută titlul de cea mai rezistentă creatură a pământului.
Din textul curatorial al Cristinei Cojanu aflăm:
˝Într-o eră a imaterialităţii digitale, în care existența este adesea redusă la suprafeţe netede, pixeli şi algoritmi de optimizare, aceste prezenţe zgrunțuroase revendică dreptul la o realitate tactilă, grea și imperfectă – metafore plastice ale adaptabilităţii extreme. Textura abrazivă sugerează o carapace de reziliență, o mască socială obligatorie pe care artistul o poartă pentru a-şi proteja miezul creativ.
Prin refuzul finisajului seducător, ,,urâţenia” acestor forme devine un simbol al nevoii de autenticitate, captând adevărul visceral al spiritului creator care refuză să fie domesticit de reguli sociale sau aliniat algoritmilor marketingului digital.˝
Poate cea mai surprinzătoare instalație a acestui Art Safari însă este însă una în care vizitatorii sunt invitați să se așeze – iar aici vă recomand și eu să stați ca să vă clarificați gândurile după ce ați vizitat tot.
Creată de Diana Nicolaie pentru Glo, canapeaua circulară creează senzația de flow și-ți trimite mesajul discret că a fi văzut nu înseamnă mereu a fi judecat sau evaluat, ci câteodată înseamnă pur și simplu a fi iubit.
Mai multe detalii despre actuala ediție Art Safari găsiți aici: artsafari.ro.
