Să mergi neapărat la Belvedere să vezi Klimt, mi-a spus prietena mea Dana când a aflat că plec la Viena! M-a făcut enorm de curioasă – pentru că știu că nu ar fi zis asta dacă nu ar fi fost ceva cu adevărat important. Am știut că va fi ceva de văzut pe viu, deoarece cunoșteam reproducerile după Klimt, erau interesante, dar nu pot să spun că mă impresionaseră dincolo de valoarea lor artistică și istorică în mod convenabil stabilită.
Așa că în zorii zilei eram la porțile palatului Belvedere. Zori, adică înainte cu vreo oră de deschidere. În frigul selenar al dimineții vieneze de ianuarie, am făcut un tur al grădinilor, uimită de proporțiile lor menite să îți arate exact locul tău în raport cu autoritatea, cu ordinea exactă și estetica bine gândită a imperiului.
Cu toate acestea în minte, am intrat în palat la prima oră, bucurându-mă mai întăi de esteticile la fel de bine înrădăcinate și semnalizate ale Evului Mediu și apoi ale Imperiului, încorporând ordinea zisă naturală a perspectivei. Totuși, așa cum îmi place să spun, nimic nu avea să mă pregătească pentru întâlnirea cu Iudita lui Klimt. Deși teoretic cunoșteam pictura din diverse reproduceri, așa cum cunoșteam și Sărutul și o mulțime de alte lucrări ale lui Klimt, la întâlnirea cu Iudita am avut percepția clară că este altceva. Ca să fiu sinceră, la prima privire nici nu am recunoscut-o, doar am avut senzația clară și distinctă că mă întâlnesc cu o pictură care e altceva.
De ce altceva? Pentru că are un raport nou cu necunoscutul. De fapt pentru că admite necunoscutul în peisaj. În acest sens Klimt este contemporanul perfect al lui Freud: ei admit că se pot deschide spre acest domeniu pe care Freud l-a numit inconștient. Klimt nu îl numește, îl pictează.
Cumva independent (cei doi nu s-au cunoscut niciodată, deși au fost perfect contemporani și au stârnit fiecare cantitatea sa de controverse în Viena de la pragul dintre secole), cei doi descoperă sexualitatea ca poartă spre acest necunoscut – pentru ambii sexualitatea se va revela ca nefiind însă nici sursa și nici explicație exhaustivă. Klimt are intuiția mai devreme decât o are Freud – și îl vedem pictând-o în lucrarea sa neterminată Mireasa (care acum se află expusă și amănunțit documentată la Belvedere Museum.
Freud vă avea această intuiție – sau cred că e mai corect zis: va avea curajul să o formuleze, abia spre sfârșitul vieții sale, când lumea va fi fost încă o dată cotropită de răul radical al războiului.
Secesiunea lui Klimt este de două ori secesiune: cu lumea artistică, dar și cu orizontul ontologic. De aceea literalmente și biografic el trece prin două secesiuni.
La nici treizeci de ani, Klimt este considerat unul din cei mai importanți artiști austrieci. Între anii 1891–1897, devenit membru al societății artiștilor vienezi, „Künstlerhausgenossenschaft”, împreună cu alți pictori, se străduiește să reformeze instituția aservită unor principii artistice net conservatoare. Până la urmă, ei înființează, în 1897, o nouă grupare artistică, separată de Künstlerhaus, care se va numi Secesiunea.[15] Membrii acesteia primesc un teren din partea orașului Viena, pentru a-și putea construi sediul.
Chiar în anul următor ei își organizează, în pavilionul proiectat de arhitectul Joseph Maria Olbrich, prima expoziție. Klimt va fi primul președinte al Secesiunii. Manifestul lor va fi publicat în 1898, în primul număr al revistei „Ver Sacrum”. Filozofia Secesiunii este căutarea adevărului despre existența umană. Deasupra intrării în pavilionul asociației se putea citi următoarea inscripție: „Fiecărei epoci îi este caracteristică propria artă, iar artei – libertatea”. Fidel acestui ideal, Klimt își eliberează arta de tabu-uri. În 1905 ajunge însă în conflict cu artiștii ce i-au fost apropiați și, ca urmare, rupe legăturile cu Secesiunea și formează un alt grup, „Kunstschau”.
De ce este sexualitatea o poartă, atât în cazul lui Klimt cât și, în mare măsură, în cazul lui Freud? Pentru ca pentru ambii abordarea acestui camp presupune tulburarea unei ordini prestabilite. „Despre ce si cum putem vorbi” nu va mai fi niciodata la fel nici dupa Freud si nici dupa Klimt.
Dar la niciunul dintre ei nu este aceasta ultima reduta, cu dupa cum ziceam, numai o poarta. Dincolo de ea este intunericul ontologic, la amandoi. La Freud dualitatea pulsionala care se transforma in triumf al distrugerii. La Klimt, nu va avea niciodata formulare, ci va fi figurat sau numai sugerat in pictura, dar într-un mod atat de rasunator incat mi-a atras atentia din prima privire. Intunericul Iuditei.
De fapt jocul intre intuneric si aur. Un soi de dualitate pulsionala cum ar spune Freud. Doua regimuri ale ontologicului.
Aurul face parte din natura sj ordinea vieneza, inclusiv cea artistica, de cand lumea. Am colectat aici cateca exemple, aproape la intamplare.
Aurul trece drept unul dintre principalele farmece ale picturii lui Klimt.
Picturile lui Klimt se numără printre cele mai scumpe din lume, dar au ajuns să împodobească și cele mai ieftine obiecte decorative – de la căni și magneți de frigider la brelocuri și prosoape de bucătărie.
„Oamenilor le place aurul”, spune Dr. Alfred Weidinger, unul dintre cei mai importanți experți în Klimt. „Acest aspect metalic este cel care atrage oamenii.”
Weidinger este directorul adjunct al Muzeului Belvedere din Viena, care deține cea mai mare colecție de Klimt din lume. De-a lungul carierei sale, Weidinger a descoperit că atracția artistului este cu adevărat globală.
În 2009, Weidinger călătorea prin Africa făcând fotografii când a întâlnit o femeie în sudul rural îndepărtat al Etiopiei – un loc unde turiștii merg rar – care purta un tricou cu „Sărutul” de Klimt.
Ea a explicat că un fotograf italian care îi vizitase satul la începutul acelui an i-a oferit să aleagă trei tricouri drept cadou de mulțumire. Deși nu știa nimic despre artist, a ales-o pe Klimt pentru că i-a plăcut aurul din imagine.
Fiind fiul unui bijutier, Klimt înțelegea metalele ca puțini alți artiști din generația sa. Deși lucra cu vopseaua, avea o abilitate unică de a crea iluzia metalelor prețioase, a pietrelor prețioase și a bijuteriilor.
S-a format la Școala de Arte Aplicate, o instituție cu orientare comercială, nu la academia de arte frumoase din Viena.
„A vrut să folosească marmură, aur adevărat și argint adevărat”, spune Weidinger, dar rareori și le putea permite el sau patronii săi.
Dar când banii nu erau o problemă, spune Weidinger, adevăratele culori ale lui Klimt erau dezvăluite.
I s-a cerut să creeze o friză mozaică pentru conacul unui bancher bogat, Adolphe Stoclet, și a încrustat-o cu bijuterii, email, sidef, argint și aur.
În picturile sale, Klimt a recreat grandoarea somptuoasă a Palatului Stoclet.
„Poți simți în spatele picturilor voința de a crea ceva prețios”, spune Weidinger.
„Nimeni nu a fost capabil să sintetizeze sentimente precum dragostea, pasiunea sau dorința, dar și disperarea și anxietatea precum Klimt”, spune Klaus Pokorny de la Muzeul Leopold din Viena. „De aceea este atât de fascinant pentru tineri.”
„Un alt motiv este capacitatea sa de a surprinde armonia și pofta, dar nu în ultimul rând arta sa este foarte, foarte decorativă.”
Totuși nici peisagistica, nici dibăcia și nici factorul comercial nu sunt suficiente pentru a explica atracția lui Klimt pentru aur. Abia când am parcurs și Lower Belvedere am avut o fulgurație despre acest lucru. A fost momentul când am dat de picturile medievale, unde este limpede ca lumina zilei că abundența de aur are legătură directă cu spiritualitatea.
Aurul și întunericul lui Klimt formează polii unui dualism ontologic niciodată pe deplin lămurit. Klimt gnosticul. Cultivând o mitologie personală pe care discipolii lui cei mai apropiață o simt și o copiază – Egon Schiele o face copios în prima parte a vieții, apoi cade în propriile-i obsesii.
Chiar dacă găsim la Klimt multe picturi în care se desparte de aur, regimul neclar al dualității cu întunericul se simte peste tot, chiar și în neobișnuitele figurații ale florii soarelui sau ale adâncurilor apelor. Spre deosebire de impresioniști, care sunt pasionați de percepția umană, Klimt urmărește un peisaj aflat la limita între percepția fizică și un al treilea ochi, al percepției din starea de visare – așa s-ar exprima un șaman al zilelor noastre, de genul lui Carlos Castaneda. Contemporanii lui Klimt ar spune că el vede cu percepția îngerului.
Pictura lui Klimt nu are nimic natural, ci ține de o ordine ideală. Fără a fi mistic, visător sau măcar opioman, Klimt pictează de dincolo de realitatea imediată. Vedem acest lucru cu claritate grație inițiativei curatorilor muzeului de a alătura lucrările de natură ale lui Klimt lucrărilor impresioniștilor francezi – așa observăm că ele doar aparent se aseamănă, de fapt sunt profund diferite ca intenționalitate. În timp ce impresioniștii restaurează percepția umană, Klimt o neliniștește, introduce elemente de discontinuitate, deschide porți în continuunul realității.
Desigur poate nicăieri nu o face mai clar decât în ultima sa pictură, neterminata, cea care acum poartă numele Mireasa și deocamdată este expusă la Upper Belvedere.
Citiți mai multe despre expoziție aici: https://palindrom.eu/misterul-ultimei-pictur-a-lui-gustav-klimt/
Aparent o dezordine amoroasă, de fapt s-a dorit probabil o fidelă radiografie a ceea ce implică un raport sexual. O putem vedea și ca avangarda ideii lacaniene: Il n´ya pas de rapport sexuel.
Figurile centrale, asemănate cu Adam și Eva, dar încă și mai asemănătoare cuplului din Sărutul, se multiplică în trecut și viitor, într-un deconstructivism ultra-avangardist – de fapt logică urmare a muncii de explorare activă a felului în care orice percepție și orice existență se delimitează de întuneric.
Dacă nu mai există un arbitrariu al puterii care decide ce e real și în ce ordine, dacă nu mai există nici fidelitatea obsesivă pentru o descriere a naturii, asimilată automat, confruntarea cu întunericul orbitor, la fel ca și confruntarea cu aurul orbitor,riscă să nu ne mai lase intactă iluzia unității noastre. Pe acest tărâm Klimt nu a avut discipoli, deoarece fără îndoială că ritmul propriilor lui descoperiri a fost prea alert inclusiv pentru el însuși.
Am căutat apoi picturi de Klimt prin toate colțurile de Viena în care am fost și le-am recunoscut mereu după îndrăzneala de a recurge la un dialog fără speranță cu întunericul, dar și cu aurul. Acest lucru însă nu m-a frapat niciodată în reproduceri, ci numai în fața picturilor reale. Aceasta deoarece tiparul aplatizează, tratează grosier zonele de trecere și griurile.
Așa că am fost nevoită să îl trec pe Klimt de data aceasta alături de impresioniști în seria aleasă a picturilor pentru care reproducerile sunt nefrecventabile – încă mai mult, riscă să îți mânjească percepția cu un soi de digest decorativ care riscă să nu se desprindă de ea nici atunci când te afli în fața lucrului în sine. Reformulând, cu adevărat avea dreptate Dana când spune să mă uit cu atenție la picturile lui Klimt la Belvedere: întâlnirea cu pictura în sine avea să-mi spună cu totul altceva decât simplele reproduceri.
Corolar: când vizitați un muzeu nu priviți prin ochii camerei de filmat sau aparatului de fotografiat – riscați să nu vedeți decât ceea ce știați și să ratați exact acel lucru pentru care ați venit și care probabil v-a chemat!
Citiți mai multe despre tehnicile lui Klimt aici: https://palindrom.eu/pigment-pixeli-si-klimt-la-belvedere-in-viena/
