Între 4 și 7 mai 2026, Festivalul ECHOES – Aurel Stroe a ajuns la ediția a treia și a adus Bucureștiului muzica viitorului.
ECHOES este un festival in memoriam, creat de Maria-Clara Brumariu în anul în care se împlineau 15 ani de la plecarea bunicului ei, marele compozitor Aurel Stroe. Cu toate acestea, și acum, la 18 ani de la dispariția compozitorului, muzica sa este încă în avangardă – iar despre profundele implicații ale acestei avangarde puteți citi în interviurile pe care mi le-a acordat compozitorul Mihnea Brumariu, tatăl Mariei-Clara, directorul artistic al festivalului și principalul discipol al lui Aurel Stroe:
https://palindrom.eu/mihnea-brumariu-dupa-enescu-este-numai-aurel-stroe/
https://palindrom.eu/%cb%9daurel-stroe-iubea-focul%cb%9d-mihnea-brumariu-echoes/
Fiecare concert a fost gândit ca o călătorie muzicală menită să te capteze și să te țină cu sufletul la gură – asta deoarece principala condiție și principalul motor al unui parcurs de muzică contemporană este curiozitatea!
Aurel Stroe spunea că ceea ce urmărește prin creația sa este să aducă în lume obiecte muzicale – : „Eu nu mă gândesc să fac o muzică frumoasă, ci să construiesc un obiect care să existe în sine.” – vezi și https://palindrom.eu/compozitorii-si-artistii-2026-echoes-aurel-stroe/) Acum, la încheierea festivalului, văd aceste obiecte aidoma obiectelor create de Brâncuși, care sunt și păsări măiestre, și idei platonice aflate în mișcare, cel puțin în măsura în care sunt pietre și metal.
Obiectele muzicale create de Aurel Stroe au existențele lor, propriul regim ontologic, care are ecouri în viețile noastre. Și de care a început să mi se facă dor imediat ce s-a terminat ultimul concert al ediției de anul acesta a festivalului! Vă voi povesti în cele ce urmează pe larg despre fiecare dintre ele!
Foto: Serban Mestecăneanu
Concertul de deschidere s-a petrecut la Universitatea de Muzică – au fost două ore animate de o crescanda curiozitate sonora, cu patru ipostaze ale unei generatii muzicale – generatia lui Aurel Stroe.
Alcatuirea sonora a primei seri a festivalului Aurel Stroe editia a treia este – si va fi in fiecare an – dedicata generatiei lui Aurel Stroe. In doua ore am parcurs patru puncte cardinale ale unui context muzical, patru compozitori foarte diferiti, avand in comun configuratia unei epoci si preocuparea pentru matematica sunetului.
Profesoara mea de matematica (apartinatoare aceleiasi generatii) spunea ca matematica este muzica (ea insasi era pasionata de opera). Ulterior am aflat ca sunt muzicieni care spun ca muzica e matematica.
Aurel Stroe si generatia sa au avut o preocupare intensa pentru acest lucru. Matematicile superioare cum sunt cele studiate de Aurel Stroe descriu transformarile lumii, iar transpunerea lor pe note (care este forma lor de enuntare) are darul de a aduce transformarea in perceptie si/sau in structura lumii.
Citiți aici mai mult despre morfogeneza care l-a fascinat pe Aurel Stroe – o idee enunțată de francezul Rene Thom: https://palindrom.eu/rene-thom-si-morfogeneza/
Anatol Vieru, Stefan Niculescu si Tiberiu Olah, colegi de generatie cu Aurel Stroe, au impartasit acest gen de preocupari si fiecare le-a transpus in muzica in stilul propriu. Prima seara a festivalului a aparut deci ca un soi de antrenament al perceptiei noastre pentru a intelege si aborda aceste noi provocari.
Pentru a ne antrena si memoria oferindu-i repere mentale, piesele au fost prezentate cu har, pe rand, de violoncelistul Makcim Fernandez Samodaiev, clarinetistul Andrei Valeanu si pianista Monica Florescu.
Am trecut astfel de la ascultarea transformarilor lumii (cu Anatol Vieru) la ecourile discursului intern (cu Stefan Niculescu), apoi la drama mundi povestita alert de Tiberiu Olah si am ajuns la sonata lui Aurel Stroe, o muzica propriu zis transformativa – transforma edificiul realitatii asa cum obisnuiai sa o percepi cu mintea si cu corpul. Q e d – ul serii. Poti schimba voluntar morfologia lumii, prin sunet.
Multumesc muzicienilor serii: Mateus Mai-Antal, Abel Chirca, Andries Ciugulea, Monica Florescu, Makcim Fernandez Samodaiev, Andrei Valeanu.
Primele trei parti ale concertului au avut momente in care sunetele te surprind in pragul unui satori. Poti intra in satori sau poti sa-ti pui intrebarea: ce facem aici si de ce natura este sunetul? Ocazie cu care, indiferent care ar fi raspunsul, oricat de elevat, ai pierdut numitul satori.
A patra parte, cea scrisa de Aurel Stroe, te transforma. Iti transforma realitatea atom cu atom, sub ochii tai, in timp ce si atomii ochilor se transforma si atunci nu mai sunt chiar ai tai, dar si tu – ce straina iti suna intrebarea pentru ca deja nu mai esti tu cel de acum cateva minute. Sau sa fie ore? Orele si minutele se masoara in intervale, iar intervalele tale interne fac ecou intervalelor descrise de note, iar notele sunt scrise dupa ecuatiile transformarii. Cu cate necunoscute? Cu toate necunoscutele!
Muzica contemporana este un teritoriu fara harta. Sau un timp fara intervale prescrise, timpul intrebarilor. Totusi previzibilul actioneaza subtil, cateodata te face sa inaintezi, sa ai avant si raspunsuri, alteori vezi cat de putin inseamna de fapt sa ai raspunsuri si ramai cu o intrebare… mai buna si mai mare, care mai clatina putin din peretii mintii zavorate.
Muzica contemporana nu se livreaza ordinii formale a ritmurilor care creeaza acea previzibilitate triumfala pe care o asociem uneori cu frumusetea. Nu se livreaza nici arbitrariului sentimental, nici simplelor jocuri mentale. De aceea spun ca este un teritoriu fara harta.
Pentru ea ai nevoie de o atentie liber flotanta (ca a psihanalistului) dar mult extinsa in corp (asa cum de fapt niciun psihanalist sedentar nu o poate face, pentru ca nu are terminatiile nervoase suficient de lungi si… nervoase). Asadar, frumoasa incertitudine, my old friend.
Seara a inceput cu cvartetul de coarde nr 7 de Anatol Vieru – care mi s-a parut a descrie o transformare continua a lumii respectiv magia sunetelor care fac lucruri in lume.
O compoziție care tine atent la proces, o stare de activitate foarte lucida in care urmaresti sunetele. A urmat trioul pentru vioara, viola si violoncel – heterofonia lui Stefan Niculescu s-a auzit ca o solitudine in trei, un soi de ecou deformat si dramatizat pe trei voci.
Trioul pentru clarinet, vioara si pian de Tiberiu Olah a adus povestea, narațiunea, chiar rădăcinile în folclor. Vocea auctorială distincta care te capteaza si te instraineaza prin seductia sau promisiunea unei armonii.
În contextul acesta Sonata a treia pentru pian de Aurel Stroe a venit cu impactul unei singuralități. Nu unul, ci trei planuri ale autorului se suprapun într-un palimpsest improbabil și incomensurabil care schimbă ceva fundamental în felul de a percepe nu numai muzica, ci, îndrăznesc să spun, o fâșie mai largă de realitate.
In introducere, pianista Monica Florescu vorbea despre una dintre semnăturile muzicale a lui Aurel Stroe, procedeul palimpsestului – respectiv procedeul de a suprapune paradigme muzicale diferite, structuri incomensurabile – care nu se pot compara pentru ca nu au unitate de masura comuna. Astfel în compoziție erau țesute un colind, o polifonie și o secvență de tobe africane. Nu e ceva care se descrie, nici ceva care se poate percepe între două secvențe cotidiene – este o arta nonintuitiva care transpune structuri ale lumii evidentiate de fizica in note si intervale care actioneaza direct asupra perceptiei si constiintei
Ceea ce poate face autorul este maximum o anticipare a efectelor – nu are cum sa le cunoasca precis in toata varietatea lor si nici nu le poate aproxima prin intuitie sau sentiment.
Muzica lui Aurel Stroe e transformativa, iar amploarea efectelor este determinata de deschiderea sau elasticitatea individuala – cat iti permiti sa auzi, in cate dimensiuni
Cu cat iti permiti sa auzi mai multe, efectele incep sa semene cu o meditatie profunda.
Dar numai seamana, pentru ca de fapt e altceva, care transforma edificiul realitatii asa cum obisnuiai sa o percepi cu mintea si cu corpul.
Q e d – ul serii. Poti schimba voluntar morfologia lumii, prin sunet.
Am așteptat intens deci următorul concert din festival la care urma să asist, respectiv al treilea concert din Festivalul Aurel Stroe.
A fost un nou manifest sonor menit să pună în evidență moștenirea unei imense avangarde, cea lăsată de marele nostru compozitor care de prin anii 1970 compunea pentru mijlocul secolului XXI.
Concertul, de ascultat cu urechea ciulită ca un film de aventuri care se petrece fără imagine, a reunit din nou patru piese diferite, de Dan Dediu, Bernard Cavanna, Mihnea Brumariu și Aurel Stroe. Am trecut de la aurorele multiple ale aceleiași lumi imaginate de Dan Dediu la un soi de explorare a comunicării între lumi paralele și îndepărtate prin oglinda (Baudelaire… în spiritul unui John Dee) imaginate de Bernard Cavanna și redate la violoncel de Makcim Fernandez Samodaiev.
Apoi Position der Unklarheit de Mihnea Brumariu ne-a angajat pe noi spectatorii într-o progresie a dimensiunilor percepției: de la două, la trei și apoi oricâte, pornind de la un mod muzical care se regăsește numai în teatrul japonez No și în… folclorul din Banat și Maramureș. O enigmă a folclorului planetar – cum îl numea Aurel Stroe. Însă Die Position der Unklarheit trece de pragul curiozității și deschide poarta dublu ofertantă a incertitudinii prezenței prin care doar o celebră pisică a putut trece…
În concert a urmat Quintandra lui Aurel Stroe, Quinta Tandra de suflători, despre care nu o să scriu aici prea multe comentarii și explicații, doar că la un moment dat mi-am amintit de o idee fantasmagorică și fulgurantă care mi-a apărut tot la un concert (era Richard Strauss!): cum ar fi fost să se nască psihanaliza din muzică? De data asta, ieri, după concert, nu a mai fost întrebare: muzica, sunetele, ne pot structura aparatul psihic.
De multe ori „cuantic” este folosit ca un soi de epitet muzical – de data asta a fost realitate audibilă. Dacă în loc să ne exprimăm în termenii spațiului ne-am exprima în termeni de timp am fi poate mai exacți. Cândva un psihanalist celebru a spus că inconștientul este structurat ca un limbaj. Ea însăși dincolo de limbaj, muzica îl poate structura în moduri diferite.
Concertul a fost o experiență muzicală proaspătă și intensă care ne-a lăsat tuturor o impresie adâncă, în care mutațiile produse percepției noastre muzicale de-a lungul acestei progresii s-au împletit cu emoția organizatorilor și muzicienilor, bucuroși să transmită peste timp moștenirea bunicului, părintelui, maestrului lor Aurel Stroe.
Mulțumesc interpreților serii: Monica Florescu, Ioana Balașa, Makcim Fernandez Samodaiev, Mateus Mai-Antal, Doris Iorga, Alexandra Stânciu, Radu Grelus, Cosmin Cobasa, Andrieș Cigulea.
Am admirat din nou parcursul muzical – fără a fi propriu zis o narațiune, te captiva complet într-o lume imprevizibilă.
În aurorele lui Dan Dediu, instrumentele sunt voci, personaje, lumi separate care se intretaie in timpul in care se canta. Le urmaresti si dialogul lor este ca un labirint
Concertul a continua cu alt fel de dialog, dialogul cu lumile îndepărtate descris de Bernard Cavanna, care pornește de la un acord al violoncelistului Henri Dutilleux. Conform mărturisirilor autorului, piesa se bazează pe introspecția într-o armonie de 6 sunete, din cea de-a patra mișcare denumită Oglinzi din concertul pentru violoncel dedicat « lumii îndepărtate ». În inspirata sa prezentare, violoncelistul care a interpretat-o, Makcim Fernandez Samodaiev, a facut apel direct la secvența din Baudelaire care moartea îndrăgostiților și viața lor eternă în spațiul secund al oglinzii:
Inimile noastre, facle minunate,
Pân-la fund vor arde cu suprem avânt
Şi-n oglinda minţii noastre-ngemănate
Focul pân-la capăt va trăi resfrânt.
— Baudelaire, La Mort des amants (Trad: Al. Philippide (Moartea amanților)
Iar printre secvențele armonice am crezut auzi ecoul îngerilor a căror limbă o deprindea și-o silabisea John Dee în sesiunile lui de scrying, de la o oglindă străveche mexicană din obsidian.
A urmat Die Position der Unklarheit de Mihnea Brumariu – pe care o mai auzisem într-un video you tube – însă în direct a prins cu totul alte contururi și încă vreo trei dimensiuni – un argument în plus că acest context concertistic este fără îndoială cel mai bun context în care poate fi percepută muzica contemporană.
Urechii curioase, Die Position îi oferă un antrenament pentru a asculta complet pe mai multe planuri – de aceea intervine la un moment dat vocea unuia dintre instrumentisti care spune Stop, apoi se canta passacaglia si apoi se reia Die Position. Ceea ce reușește este restructurarea/reorganizarea perceptiei interne in functie de transformarile sunetului.
Seara s-a încheiat cu Quintandre de Aurel Stroe, lucrare scrisă în 1984 în memoria lui Edgar Varèse – parintele muzicii electronice, respectiv compozitorul care vedea muzica drept sunete organizate si-si propunea sa creeze spatii din sunete. O ureche antrenată poate decela aici elemente din tehnicile componistice create de Aurel Stroe și inspirate de teoria catastrofelor și morfogeneză: palimpsestul, suprapunerea diferitelor sisteme de acordaj, integrarea unor elemente de folclor de pretutindeni pe care el îl numea ˝planetar˝, elemente de teatru instrumental etc
Mărturisesc că am urmărit cu mare atenție Die Position der Unklarheit și Quintandre, pentru că Mihnea Brumariu îmi spusese că acestea sunt pe deplin piese morfogenetice.
Die Position der Unklarheit este o piesă misterioasă în adevăratul sens al cuvântului. Duce cu un pas mai departe în contemporaneitate ceea ce deschisese Aurel Stroe.
Afli că e o piesă cu adevărat unică atunci când realizezi că nu mai poți asculta mai nimic după asta – sau ceea ce asculți în materie de muzică obișnuită îți pare extraordinar de plat – pentru că deja mintea ta profundă a reînvățat libertatea care îi este consubstanțială.
Die Position te face să trăiești altfel timpul și anticiparea – practic asimilând miza teatrului Noh de unde provine tema muzicala de la început – în Noh principalul actor este timpul, așa cum mi s-a revelat după un incredibil spectacol văzut la București – https://palindrom.eu/in-teatrul-noh-personajul-principal-este-timpul/
Aparent incredibil, același mod muzical se mai regăsește în lume numai în Banat și Maramureș, ca o strălucitoare demonstrație a conceptului de folclor de pretutindeni enunțat de Aurel Stroe, pe care însă eu l-aș putea numi chiar inconștient colectiv muzical sau arhetip muzical. Este de fapt o punte de conexiune cu modul străvechi de a trăi timpul.
Ceea ce mi-a atras atenția de la început a fost denumirea de Position, poziție, așezare, atitudine, punct de vedere. Postură. Este atitudinea sau principiul incertitudinii, în aceeași măsură un mod de a-ți așeza corpul și un mod de a-ți poziționa aparatul psihic.
Semantic, corespunde unei tonice lucidități a momentului în care poți trăi cu ideea că nu știi, că nu poți anticipa unidirecțional. Nu este o atitudine intelectuală, secundară, mediată de procese reflexive, ci o atitudine existențială. De aceea îi spun postură (are mult de-a face cu corporalitatea, dar despre asta va fi vorba mai târziu).
În psihanaliza (britanică!) a relațiilor de obiect se vorbește despre primatul ontogenetic al poziției schizo-paranoide, în care obiectul este intern, când complet satisfăcător, când complet persecutor. Apoi, dacă subiectul acceptă constrângerile realității, obiectul acesta intern total este pierdut. O pierdere dureroasă care va fi parțial consolată de un obiect moștenitor, parțial satisfăcător, parțial frustrant. Este realitatea psihologică.
Poziția neclarității, derivată din principiul cuantic al incertitudinii și torsul pisicii lui Schroedinger, menține deschisă luciditatea paradoxală a acestor posibilități. Unklarheit nu este lipsa de claritate care așteaptă claritatea, ci conștiința faptului că formele sunt mobile și așteaptă gestul creativ și decisiv. De aici momentul uimitor și aparent paradoxal în care instrumentiștii se opresc și anunță pauză de la Position și începutul passacagliei – apoi sfârșitul passacagliei și reluarea die Position.
Redau aici un scurt fragment de dialog pe care l-am purtat cu autorul:
Pe lângă ordinea unor sisteme muzicale, Aurel Stroe propune însă să aducă elemente care provin din afara muzicii. De exemplu, între armonie și contrapunct aduc din afara muzicii fizica cuantică. Ca urmare imediat o să se modifice și armonia pe care o știam și polifonia pe care o știam.
A concepe și a auzi modul în care ele se vor modifica – iată ce înseamnă o gândire de om liber!
De exemplu: am o ordine de 7 elemente, le așez în succesiune și până nu termin ordinea elementelor, nu mă pot întoarce la unul dintre ele. Sau, din contră, mă joc cu două din cele șapte elemente și în ultimele zece secunde mai pun cinci. Încerc acum să-ți explic în cuvinte cam ce se întâmplă în mintea unui compozitor când scrie – optezi de fapt în fiecare clipă. Incertitudinea de care vorbesc – Unklarheit – este de fapt incertitudinea opțiunii. Este principiul incertitudinii din fizica cuantică.
Certitudinea e că există incertitudine.
Opțiunile erau mai ușor de cuprins în muzica clasică sau în muzica romantică – eu în muzica mea am un câmp vast de opțiuni, ceea ce mi se părea bun seara câteodată mi se pare inacceptabil dimineața și invers. Totuși, cu toate acestea la un moment dat mă ridic de la masă, termin piesa – și lumea spune: se vede că piesa e a ta, te recunoaștem, dar piesa nu seamănă cu precedenta,
Se poate vorbi și scrie foarte mult despre poetica din mintea creatorului, despre ceea ce se întâmplă atunci când creează și despre ce îi corectează opțiunile, cu ce viteză vin ideile și cu ce viteză le părăsești. Sunt unele care sunt insinuante, te gândești că deja știi ce vei face… dar în momentul în care începi să definești, deja lucrurile se mai modifică.
Înveți să gestionezi câmpul alegerilor proprii – cu alegerile altora e mai greu. De aceea cel mai greu lucru mi se pare a compune în stilul cuiva.
Pentru un om este greu. Poate pentru o inteligență artificială a compune în stilul lui Bach de exemplu poate fi o sarcină ușoară.
Până la urmă însă un astfel de algoritm nu creează nimic, doar asimilează. Să zicem că într-o sută de ani toată populația lumii ar ajunge la același nivel superior de educație – ei bine, eu cred că în astfel de condiții nimic bun și creativ nu ar rezulta. Ar fi o enormă plictiseală!
Morfogenetica muzicală al cărei pionier este Aurel Stroe este ceea ce se poate auzi dintr-o morfogenetică a lumii, care nu are cum să fie altceva decât o morfogenetică a sufletului. Rene Thom – care mentioneaza primul conceptul de morfogenetica – va aduce ulterior omagii unei pioniere a morfogeneticii în psihanaliză, doamna Michelle Porte, pe care am avut onoarea să o cunosc și care mi-a fost profesoară la ENS. Nu eram studentă la ENS ci la Paris VII dar veneam special ca să o urmăresc, era fascinantă.
Am scris despre ea aici: https://palindrom.eu/michelle-bompard-porte-si-geometria-inconstientului/
Michelle Porte abordează morfogenetic psihologia dinamică, respectiv metapsihologia de tip freudian – într-o postură paralelă cu ceea ce psihanaliza franceză lua la un moment dat drept postulat, faptul că inconștientul este structurat că un limbaj, după Jacques Lacan.
Ceea ce unii psihanaliști francezi văd drept opoziție mie mi se pare acum că este cu adevărat o continuitate: inconștientul este structurat că un limbaj atunci când îl vedem în fracțiunea unei secunde, dar este morfogenetic și (numai!) muzical redabil în dinamismul său. Cine ar putea concepe psihanaliza viitorului ca un fel de a face muzică??? Paradoxal, ar putea fi o știință cât se poate de exactă și epistemologic necesară
Las aici și câteva repere pentru muzica lui Aurel Stroe creionate de Dan Dediu, care arată că muzica sa posedă trei calități.
„În primul rând, trezvia (vigilență), cum ar spune călugării isihaști. Este mereu alertă, introspectivă și activă, niciodată nu moțăie, niciodată nu te lasă să pleci. În timp ce asculți, devine o conștiință muzicală care ți se confesează și nu te poți opri să o auzi. Așa ceva se întâmplă rar în istoria muzicii.
A doua calitate este stranietatea sa. Este neobișnuită și neașteptată, plină de capcane ascunse, dar obiectivă, fără atacuri personale, fără ofensă, chiar și atunci când disonanța este folosită la maximum. Combinații de instrumente pe care nu ți le-ai fi imaginat niciodată, cele mai improbabile amalgamări, cele mai incomode poziții instrumentale – toate sunt folosite în mod deliberat de Stroe tocmai pentru a produce un efect bizar care alimentează structura operei cu combustibil semantic.
A treia calitate, fundamentală, este aceea de a pune întrebări și de a încerca să găsească răspunsuri. Muzica sa este o reflectare în sunet, în sens literal. Transcende gândirea stilistică, mergând „în spatele” materialului muzical pentru a descoperi „teatrul principiilor” care se confruntă, se aliază sau se anihilează reciproc, precum și paradigmele culturale care influențează percepția.”
Compozitorul Dan Dediu trasează un fir călăuzitor prin întreaga gândire a lui Aurel Stroe, oferind o sinteză a conceptelor sale preferate și o ipoteză privind modul în care funcționează gândirea sa: iată un breviar al ideilor teoretico-muzicale ale lui Aurel Stroe (în ordine alfabetică)
Clase de compoziții – Un model formal care conține reguli muzicale din care rezultă o clasă de variante, nu o singură compoziție.
Diada lui Stroe – Un model formal care reunește și construiește punți între două paradigme muzicale incomensurabile. Exemple: diada capriciilor și raga-urilor, diada clopotelor și ecourilor, diada acordurilor și cântecelor pentru copii.
Entropia – Un proces muzical prin care o temă este demontată progresiv până la punctul de a deveni de nerecunoscut (de exemplu, „Fuga disipativă” din Concertul pentru acordeon și orchestră).
Folclorul planetar – Un univers sonic imaginar care simulează anumite sonorități folclorice din întreaga lume.
Morfogeneza sau teoria catastrofelor – Capacitatea unei forme muzicale de a atinge un punct catastrofal (prin expansiune sau contracție), de unde trece la o formă diferită. În această categorie se încadrează anomalii ale formei muzicale: herniile, enclavele și tumorile formei (termeni folosiți de Aurel Stroe în analizele sale asupra simfoniilor lui Mahler).
Multimobile – Un grup de melodii date, fiecare interpretată în ordine aleatorie de fiecare membru al orchestrei, rezultând un conglomerat sonic controlabil doar în intensitate și volum.
Ontologiile muzicale – Diferite moduri de a înțelege, produce și percepe muzica, în funcție de paradigmele culturale de origine.
Palimpsestul – O tehnică de suprapunere a paradigmelor muzicale foarte diferite.
Paradigma muzicală – O categorie muzicală, guvernată de un model cultural al modului în care muzica este produsă și înțeleasă. Paradigmele muzicale incomensurabile sunt cele care nu pot fi măsurate unele în raport cu altele, lipsindu-le o unitate de măsură comună.
Puntea – Metoda specifică de legare a două paradigme muzicale incomensurabile, prin găsirea elementelor pe care le au în comun și extinderea analogiilor dintre ele.
Sistem de acordaj – Un complex proporțional care definește relațiile dintre înălțimi în cadrul unei game simple sau complexe. Un sistem de acordaj este influențat de paradigma culturală din care provine. Sistemele de acordaj sunt convergente atunci când provin din aceeași paradigmă culturală și divergente atunci când derivă din paradigme culturale incomensurabile (de exemplu, muzica vest-europeană și muzica nord-indiană).
Multumesc muzicienilor care au realizat concertele – fiecare dintre ele a fost un happening în sine și cred cu tărie că acesta este modul în care putem aprecia și înțelege cel mai bine ceea ce are să ne transmită muzica contemporană – într-o sală, într-un program alcătuit ca un act artistic complet.
„Eu nu mă gândesc să fac o muzică frumoasă, ci să construiesc un obiect care să existe în sine.” spunea Aurel Stroe. Aceste seri muzicale în onoarea lui Aurel Stroe au acționat literalmente ca obiecte cu puteri proprii.
Urmarind documentarul Făuritorii de sunete de Oana Drăgulinescu, prezentat in ultima seara a festivalului, am capatat indrazneala de a le vedea ca pe pasarile maiestre ale lui Brancusi.
https://www.youtube.com/watch?v=lu4AZxEHhf4
Mie cel mai mult mi-a placut relatarea amintirii din copilarie: Jora intrebandu-l pe micul Aurel: ˝Te joci? Da. Foarte bine. Sa te joci mult – joaca este principala cale spre muzica!˝
Muzica lui Aurel Stroe este făcută cu lecția muntelui și a libertății – ne invata sa fim liberi si sa tintim departe. Nu e o lectie simpla si nu orice o poate invata!
Pare greu acum de așteptat încă un an până la reîntâlnirea cu muzica contemporană la un asemenea nivel ontologic, de aceea sper să mai avem concerte până ce Festivalul Aurel Stroe va continua în 2027 cu ediția a patra!
