În avanpremiera festivalului Echoes care va începe luni 5 mai la București în memoria lui Aurel Stroe, am avut bucuria întâlnirii cu Mihnea Brumariu, compozitor și discipol al lui Aurel Stroe.
Mai mult, Mihnea Brumariu este tatăl Mariei Clara Brumariu, inițiatoarea festivalului pe care l-a dedicat memoriei bunicului ei. Așadar, am avut o discuție despre Aurel Stroe, un muzician și un gânditor cu o minte atât de aparte încât Mihnea nu ezită să îl numească ˝singurul om universal renascentist pe care l-am cunoscut˝.
Am intuit că urmează un interviu istoric – spun asta pentru că m-am simțit extrem de privilegiată să pot sta de vorbă cu cel care probabil știe cele mai multe despre universul Aurel Stroe. Mihnea Brumariu este poate persoana care a avut șansa să îl cunoască cel mai bine și mai complex, a fost printre primii discipoli ai maestrului, apoi a intrat în familia lui. Îi împărtășește și acum maniera de a scrie muzica și îi dedică lucrările sale.
Născut la Timișoara, într-o familie de muzicologi, Mihnea Brumariu a început studiul pianului când avea 5 ani. A absolvit Universitatea de Muzică din București, secția Compoziție, la clasa profesorului Aurel Stroe. În 1978 a obținut premiul de compoziție „Dinu Lipatti”, cu lucrarea „Concertino pentru pian și orchestră”, iar în 2010 a primit bursa „George Enescu” pentru cea de-a doua operă, „SAPHO”. Din 1980 este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
A fost producător de spectacole la Opera Națională București, profesor universitar la Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, director al secțiunii de Teatre și Spectacole în Ministerul Culturii și directorul Editurii Muzicale din România.
Aurel Stroe, trezitorul
Ce efect a avut Aurel Stroe asupra dvs?
Când am venit prima oară la Aurel Stroe, el era într-un cap al mesei, s-a uitat la mine, m-a pus în partea cealaltă a mesei, să scriem amândoi. M-am așezat eu la masă să scriu, el scria deja de zor și … m-am oprit.
Aveam 17 ani. Și mi-am zis: unde-i pianul? Eram atât de tânăr încât credeam că scrisul e cam așa cum apare la Hollywood: compozitori care dau din mâini, din picioare, în jur zboară sticlele de alcool, în jurul lămpii zboară muzele. Eram așa de tânăr că nu știam că asta nu are nicio legătură cu compoziția.
Din contră, compoziția, elaborarea în sine, e o muncă îngrozitoare. Iar frumusețea este că până la urmă devii conștient de ce faci asta. Devii conștient și de ce este muzica.
Mulți spun că muzica este un limbaj. E,după 67 de ani, pot să vă zic că nu e un limbaj. Muzica este un metalimbaj, sau dacă par prea ostentativ, un prelimbaj, dar limbaj nu e în niciun caz. Asta să ne fie foarte clar. Dacă eu vă cânt orice, o să spuneți: îmi place sau nu îmi place – dar asta nu înseamnă nimic. Limbajul e ca titlul unei fabule: Andromaca mulge vaca. Bun, acum știți, eu știu, Andromaca știe, până și vaca știe. Acesta e un limbaj. Muzica nu e limbaj.
De aici devine important tipul de decizie pe care o iei. Nefiind un limbaj, muzica are gramatică sau nu are? Din păcate nu avem un cuvânt special pentru ce se întâmplă în muzică și atunci folosim un cuvânt impropriu. Există o gramatică a conductului muzical, nu? Ca să nu-i spunem discurs muzical. Ei bine, asta a făcut Aurel Stroe din tânărul care scria ca marii romantici. L-a făcut conștient.
Felicitări pentru prima ediție a festivalului Echoes și mai ales pentru că acum pregătiți ediția a doua. Cum apreciați prima ediție? Ce v-ați propus și ce ați început și cu ce concluzie ați rămas de la prima ediție?
Ediția de anul aceasta va fi diferită de cea de anul trecut. Am adus toate concertele la București și sunt trei zile complet diferite. Și un mic secret, la anul s-ar putea să facem în orașele în care a stat foarte mult: București, Mannheim și Paris, sperăm cu ajutorul ICR.
Eu încerc să fiu cel din umbră în acest festival, dar mă implic totuși muzical, nici Maria Clara n-a făcut muzică, deși a trăit între muzicieni toată viața. I-am sugerat niște lucruri, ceea ce am făcut și pentru ediția a doua aici, chiar l-am lăsat mai mult pe Bernard Cavanna, pentru că venea cu o echipă de muzicieni de la Paris, muzicieni care oricum i-au comandat lucrările lui Aurel.
Îl apreciază foarte mult. Culmea, că l-au promovat ca profesor mai mult decât e promovat în România.
(citiți aici mai multe amănunte despre ediția de anul acesta: https://palindrom.eu/echoes-compozitorii-si-artistii-editiei-a-ii-a/
Primul român care a primit Legiunea de Onoare a Franței
De ce credeți că Aurel Stroe e mai cunoscut în străinătate decât în România?
Probabil e pe undeva un complex. Aurel a plecat din România în 1985. În toamna lui 1984, Maria Clara de-abia se născuse, Aurel ne-a luat pe amândoi, pe fosta mea soție și pe mine, cu Maria Clara în cărucior, la plimbare de pe Luigi Cazzavilan de unde stăteam până pe Calea Victoriei. Și la un moment dat a spus, mâine plec, dar eu nu mă mai întorc. N-a avut curaj să ne spună în casă. Ca să poată pleca, și-a dat cu un an de zile înainte demisia de la conservator.
Lumea pare că a uitat niște repere temporale. Nu sunt 15 ani de când a murit și au și uitat.
Da, la noi există o amnezie generală în foarte multe domenii.
Mai ales în domeniul marilor valori. De exemplu se uită că Aurel a fost primul român care a primit Legiunea de Onoare a Franței. Trăia la Mannheim atunci, a fost chemat la Paris dar nu a putut merge și atunci a venit ambasadorul la consulatul din Baden Baden și acolo a primit decorația.
La fel, a fost unul dintre primii care au luat Premiul Herder.
Lui Aurel i-a plăcut în Germania. Nu suporta America – acum încep să înțeleg de ce. Plus că a avut nefericirea să stea într-un stat urban și plat, Illinois, unde nu avea un deal. El, omul de munte! Povestea că ieșea din campus și se ducea 7-8 km, era un mic tumul de un metru, se simtă că urcă.
Revenind la Echoes, anul trecut concertul de la ICR a fost cu oameni care au stat în picioare. Totuşi, dintr-un anumit punct de vedere,și descurajant, a fost că nu au fost prea mulţi muzicieni. Dar au fost cei care chiar l-au apreciat în adevăratul sens al cuvântului.
Plus că Aurel Stroe nu se predă la conservator aici. Un tânăr de 20, 25, 30 de ani poate să spună: parcă am auzit ceva de Aurel Stroe. Totuși, noi, după Enescu, nu mai avem alt muzician, decât pe Aurel Stroe.
Lumea asta neomarxistă în care merge orice o mare boală a timpului nostru, pentru că în muzică nu merge așa. De exemplu, toți spun: îmi place improvizația de jazz, că mă simt liber. Dar adevărul e că nu e deloc liber. Se studiază, este o formă, o structura arhifolosită în muzica cultă.
La nivelul structurilor muzicale, după 1000 de ani, muzica are formele sale cele mai bătute. Da, sunt 1000 de ani de când primul compozitor, care a fost femeie, Hildegard von Bingen, a avut conștiința semnăturii unei partituri – după aceea și le-a semnat pe toate.
Și mai e un lucru: sistemul tonal. Sistemul tonal este foarte ofertant. Există acest modulo 12, cele 12 sunete ale sistemului. Dacă faci toate combinațiile, nu dai de infinit. Este un număr foarte mare, dar nici măcar nu tinde către infinit. Așa că într-o mie de ani teoretic ar trebui să zic că s-au bătut cam toate potecuțele, nu autostrăzile. Și totuși nu s-au bătut toate. Mai există niște combinații care nu au fost făcute. E o realitate.
Poate oamenii tind să folosească ceva ce au mai auzit la alții și atunci vrând-nevrând se scurtează plaja.
Dar numai unul ca Stravinsky a putut spune în gura mare: dacă îi place ceva, un compozitor nu trebuie să imite, trebuie să ia direct.
Schönberg a oferit un debarcader cu muzica dodecafonică, cu muzica serială. Are doi elevi geniali, Berg și Webern. Când toți începuseră să accepte să scrie astfel de muzică, pe patul de moarte, aproape cu 2-3 ani înainte să moară, apare Schönberg în America și spune nici mai mult, nici mai puțin: ˝Cred că a mai rămas multă muzică bună de scris în sistemul tonal.˝ Punct. Adică; ia mai puneți mâna pe carte, că s-ar putea să vă fi dat prea devreme iarba fiarelor care deschide alte drumuri. A fost un șoc.
Aurel Stroe, deschizător de minți tinere
De multe ori pentru publicul român muzica contemporană este un șoc prin ea însăși. Acum de multe ori putem constata, într-o sală tipică, unde se cântă predominant muzică tonală, cum intervenția unui moment muzical contemporan deschide un soi de rezistență, de rezervă, în public. Apreciați că festivalul și creșterea în popularitate a muzicii lui Aurel Stroe pot să aducă la mai multă înțelegere a publicului de la noi pentru muzica contemporană?
Cândva fiecare concert la radio, la filarmonică, la marile orchestre din țară începea cu o piesă contemporană, obligatorie. E ușor să dăm vina pe Nea Nicu, pe Leana, pe Sistem, oricum trebuiau să fie… Astfel s-a creat încet, încet o educație. Când am intrat eu la liceu, în 1973-1974, aceste piese deveniseră obișnuinţă, puteam merge la repetiţii, și, culmea, mă interesau mai mult piesele de muzică contemporană.
Nu exista acest tip de enclavă capabilă să asculte Simfonia a V-a de Beethoven de 300 de ori. Probabil pentru că nu-și dau seama de fapt nici de ce le place. Eu însumi n-am ascultat-o de 300 de ori, că nu se poate. Dar în schimb știu ceva: că de câte ori o ascult, în funcție de o interpretare mai bună sau mai proastă, descopăr un alt nivel. De aceea pot să o ascult de mai multe ori. Erau mulți intelectuali în perioada aceea, iar această obișnuință de a asculta muzică contemporană a creat noi melomani.
Iar în momentul în care în 1977 Aurel apare cu Orestia II, a rupt lumea. Atunci eu eram student în anul întâi și am zis: nici nu puteam să-mi aleg mai bine profesorul! Cu toate că deja aveam o încredere aproape oarbă.
Deși el nu ne-a crescut și educat ca să avem o încredere oarbă. Din contră, știi care era marea lui grijă? Să avem mintea deschisă, să pricepem mult, plus să citim foarte mult.
Cu toate că mă cunoștea de doi ani deja, eram așa de fericit că am intrat la Conservator, nu erau decât două locuri. Examenul e foarte important la facultate. Nu m-am dus la mare, am scris toată vara, plus că mă temeam că dacă nu intru o să fac, nu 6 luni, ci 2 ani de armată și cine știe ce-aș fi devenit. Așa că mi-am luat lucrările, le-am pus pe pian, Aurel a pus picior peste picior. Iar prima lui întrebare a fost ce citești și în ce limbă. Deci după ce mă cunoștea de doi ani
Când eu eram în clasa a noua, un coleg de-a tatălui meu, Andreas Porfetie, a cerut să emigreze. Și l-au dat afară de la conservator. Și atunci tata i-a zis: uite, copilul e atât de bun la contrapunct și la armonie, uite, îți plătesc meditația, ca să ai cum trăi până pleci. Așa s-a întâmplat că am făcut cu el, nemțește, toată educația. Aurel a observat asta. Și el avea educația anglosaxonă, educație germană.
Și în clasa 11 a venit directorul Liceului de Muzică și m-a chemat acolo. Venise și tata și zice, uite, găsește o soluție, că nu mai are ce să caute la liceu. Pierde timpul. S-au interesat, nu se putea să te duci student dacă nu aveai bacalaureat, dar în schimb puteam primi acces liber să asist la cursuri. Atunci tata, ca muzician, a zis: du-te tu și alege-ți profesor. Știți pe care l-am ales? Pe ăla de care mi-a fost frică.
Aurel era mai riguros decât toți. Avea o duritate a intelectualului. Nu era neapărat cinic, dar spunea în față… ˝Rolul meu e să-ți deschid mintea, dar eu nu mă cobor la mintea ta. Tu trebuie să te apropii de mine.˝ Și mai spunea ceva: Știi câte locuri sunt la Politehnica? Aici sunt numai două locuri și ar trebui te gândești pe cine ai nenorocit dacă nu vrei să faci ce trebuie.˝ Nu e foarte ușor la 17-18 ani să-ți spună cineva asta în față.
Cu Aurel trebuia să fii tot timpul atent. Când avea chef, te uitai la el și vedeai cum se învârte rotițele. Trebuia să fii prezent.
Plus că mai avea un lucru pe care timpul nostru nu-l mai are. Spunea că marii intelectuali nu trebuie neapărat să aibă o polemică, ci o discuție cât se poate de deschisă, trebuie să-și definească termenii înainte de a începe acea discuție.
Din câte-am putut observa, cei care au cât de cât de a face cu muzica gândesc ceva mai bine decât alții.
De fapt, ce înseamnă în ultimă instanță, să zic eu, o lucrare muzicală? Înseamnă să iei niște decizii în anumite momente.
Atenție! Ce-am spus eu acum nu seamănă cu ce spun compozitorii. O lume spirituală, inexistentă, imaginară.
Nu! Tu iei niște decizii. În vechile tratate, pentru anumite momente, erau sugerate anumite rezolvări. Erau soluții bune, soluții mai puțin bune, dar nu interzise, și soluții proaste – le găseai în tratatele pentru toate disciplinele fundamentale, armonie, contrapunct, orchestrație, forme, cât se făceau, cam așa erau structurate. Și atunci există decizii care îți permit să lași previzibil pentru un anumit timp conductul muzical.
Aici intervine, de fapt, creația. Cum îl manipulez eu pe auditor? Când îi dau subțire? Acum sau mai târziu? Să știe că a cotit? Sau să nu știe că a cotit? De fapt, asta înseamnă să scrii. Nu mi se pare deloc trimis nici de cineva, nici de sus, nici de jos, nici de pe Marte, nici de niciunde. Din contră.
Că e manipulator, sunt perfect de acord, dar toată arta e manipulatoare, pentru că arta nu există în obiectul artistic. Arta există în toată relația neuronală care transformă totul în semnificație. Și atunci, măcar cinci minute, o ora, o oră jumate, o simfonie de mai, ieși din somnambulia lumii pietonale, cu logică pietonală.
Marea noutate a lui Aurel a fost că a dus ideea de concept în muzică, ceea ce fac și eu
Cum ați caracteriza pentru public stilul componistic al lui Aurel Stroe?
Aurel știa ce a făcut. Suntem într-o perioadă în care el a studiat, a participat la Darmstadt, la marele cursuri cu Stockhausen, cu Mauricio Kagel. Lui îi plăcea mai mult Mauricio Kagel, îl aprecia pe Stockhausen foarte mult și a venit.
Marea noutate a lui Aurel a fost că a dus ideea de concept în muzică, ceea ce fac și eu. Spun cât se poate de deschis: încerc să duc mai departe ceea ce odată am învățat și ceea ce mi se pare cel mai interesant lucru. Exact ca și toate titlurile mele care sunt în germană – am ales germana pentru că limba germană nu are neologisme, afară de ok.
Așadar, Aurel a venit cu ideea de concept. Sunt multe concepte. În clasele de compoziție de prin anii șaptezeci, scriam ca marele meu iubit din copilărie Vivaldi, scriam concerte de vioară, caiete de muzică, că așa mai am ajuns să fac muzică. Mult mai târziu am înțeles ce înseamnă clasă de compoziție.
Piesa care se va cânta în prima zi a festivalului de anul acesta, piesă care a fost cerută chiar de violonistul care o va cânta, este: clasă de compoziție versus clasă de resturi. Pot spune că am dus mai departe ce-a făcut el! Se va cânta la Institutul Francez, alături de piesa lui Bernard Cavanna și ultima piesă lui Aurel.
Eu știu că a făcut o mare vâlvă când a vorbit prima oară despre muzica morfogenetică, dar o să spun ceva absolut personal. Eu nu știu nicio lucrare a Aurel cu muzica morfogenetică! În primul rând știu că toată lumea salivează de plăcere când trebuie să spui muzica morfogenetică…
E exotic.
Absolut exotic. În primul rând că dacă te-apuci să analizezi conceptul, vezi că nu se poate în muzică, că sunetul este morfogenetic. Ce înseamnă un sunet? Înseamnă momentul tranzitoriu de la formarea sunetului la forma dezinența, ceea ce numim anvelopa sunetului. Eu nu aud un sunet. Niciodată nu aud un sunet. Eu aud armonii din cele superioare. Într-o sală de concert, viteza sunetului este atât de mare, încât am chiar și analiza lui, chiar dacă se cântă foarte repede. Deci, mai mărunțit de atât nu se poate.
Atenție, Aurel a folosit asta în muzică așa cum se folosește în fizica cuantică. Care este prima caracteristică a fizicii cuantice? Granulația – problema e că totul este granulat în jurul nostru. Sunetul e granulat, armoniile superioare ale sunetului – din moment ce nota do, de fapt, înseamnă cel puțin 16 armonice pe care le poți auzi dacă ți se oferă.
Ce înseamnă undă și electron? Electronului nu-i pasă dacă îl vezi, dar are un bun simț ieșit din comun. Îți arată pe unde a fost. Unda psi. Mai curând asta a făcut Aurel în muzică. Nu știu cum arată. N-am auzit ultima piesă scrisă de Aurel, cea pe care o vom auzi, pentru patru clarinete și violă. Mor de curiozitate. Dar nu cred că are legătură cu muzica morfogenetică.
El a lansat teoria, că e o teorie, seamănă puțin cu ceea ce acum câțiva ani a apărut, teoria stringurilor, care, sigur, mi-a atras atenția imediat. Am început să mă informez, am început să fiu din ce în ce mai dezamăgit, ca după niște șase luni de zile să vină un mare și respectabil fizician și să spună: eu zic să nu o numim teorie, ci ipoteză, să rămânem la nivelul ipotezei, pentru că nu se poate demonstra absolut nimic. În cazul ăsta, Aurel a ieșit cu Orestia II în 1977 și a vorbit deja prin 80 despre muzica morfogenetică.
Când ești creator, nu poți să vorbești ca Socrates sau ca Aristoteles sau chiar ca Platon. Trebuie să mergi sus de tot. Bun, pe Acropole cred că e destul de sus pentru mine, cel puțin. Nu ai să stai pe Acropole și să te uiți în piață, nu? Și să-l vină unul să te întrebe, dom’le, doamnă, ce faci? Eu nimic. Cum, dom’le, dar ești filozof? Nu, dom’le, eu mă uit în piață, cum ăla se ciondănește cu ăla care vinde pătrunjel. Cam asta ar fi muzica morfogenetică, o detașare completă. Dar nu poți să te detașezi, tu care ești creatorul.
Cum să o faci? Eu l-am întrebat de multe ori pe Aurel și el zâmbea. Știam că l-am atâțat când zâmbește. Și mă gândeam că sigur mâine aflu ceva interesant. Aflam despre altele, nu despre asta. Revenind, eu nu știu nicio lucrare morfogenetică și nici nu cred că există. Dar dacă există, e cea pe care o să o ascultăm lunea viitoare va fi singura.
De la 50 de ani până a murit (la 90 ceva de ani), Aurel Stroe a scris mai mult decât poate un om să citească în timpul vieții. Aurel Stroe este singurul renascentist pe care l-am văzut în adevăratul sens al cuvântului… și noi ne tragem oameni moderni din renaștere. De aceea renașterea e probabil perioada despre care s-au pus toate întrebările și s-au dat toate răspunsurile. Nu cred că mai pot să întreb ceva ce nu s-a întrebat, măcar de zece ori înainte.
El era renascentist, era interesat și de lucruri exotice, avea teorii despre muzici extra-europene, dar asta nu înseamnă că le și folosea ca atare. Le folosea tot ca un european. Totdeauna spunea: noi suntem o societate deschisă. Asta-i culmea, spuneam, trăim în timpul lui Ceaușescu și ne simțim într-o societate deschisă. Nu, zicea! Suntem o societate deschisă. Mintea noastră este o minte care trebuie să fie deschisă. Noi asimilăm. Ceilalți au făcut implozie. Și așa s-a întâmplat în realitate.
Așa s-au întâmplat cu mare tristețe. Te uiți în istorie, nici n-ai crede. De exemplu, de curând am aflat că mai există în jur de 200-250 de mii de oameni care mai vorbesc sanscrita, dintr-un miliard și 600 de milioane de indieni.
Când a încetat să vă fie frică de Aurel Stroe?
Să-ți dau un răspuns puțin mai ocolit. Din cauza obișnuinței pe care o deprinsesem de la Aurel Stroe, de a scrie la masa de lucru, când am terminat de scris o piesă eu știu deja cum sună piesa mea. Dacă eu i-am dat drumul, înseamnă că mi-a plăcut mie. Sincer, eu scriu pentru mine, nu pentru alții. Și nu scriu ca alții din prea plin. Eu ca să pot scrie eu trebuie să mă golesc. Eu ajung ca un tomberon gol care trebuie umplut.
Dar înainte de prima audiție, în public, aveam emoții – emoții normale. Doresc foarte mult ca muzica mea să fie cântată cu mare plăcere de muzicieni, de instrumentiști – ei sunt intermediarii mei. Dacă eu îi văd pe ei satisfăcuți, sigur că mă bucur dacă publicul reacționează pozitiv și eu recunosc că scriu muzică astfel încât se cântă de mai multe ori și reacția este pozitivă. Lucrări bisate, lucrări aplaudate la scenă…. vreau totdeauna să fie ceva nou în măsura în care mai poți aduce ceva nou.
Urmăream însă mereu cum reacționează Aurel când era în sală. N-am scăpat de teama asta până înainte să moară. De multe ori trăgeam cu ochiul să văd cum reacționează…
Adevărat că mă interesa mai mult cum reacționează el. Critica nu m-a interesat și nu m-a influențat niciodată.
În 2000, cu Maria Clara mică de mână (a trebuit să o iau de la școală), am primit o comandă a statului francez (apropos de ce eu vorbesc de Aurel Stroe și alții nici măcar nu-l amintesc) pentru un concert pentru 16 corni. 16 soliști la corn. O fanfară. Trebuie să recunosc că am râs și am acceptat instant.
Piesa s-a cântat la Paris. Și a mai fost un francez care a primit și el o comandă pentru un concert de corn și orchestră în stil clasic. Stăteam în același hotel, el era din Lyon, dimineața după concert m-am trezit, era frumos, era în februarie, dar era cald și bine la Paris.
Francezul, supărat. Mi-a propus să-mi citească cronicile, i-am zis că nu mă interesează, dar totuși mi le-a citit. Le Monde: Franța a descoperit încă un geniu. Ziarele de stânga, Republique, au spălat cu mine pe jos. M-a văzut că râd și era din ce în ce mai nedumerit. Ți-am zis că nu mă interesează. Eu am văzut reacția publicului aseară. Stăteau în picioare și aplaudau – dirijorul a hotărât să biseze ultima parte. Păi tu crezi că mie mai pasă de ăla care îmi zice de bine sau ăla care îmi zice de rău? Înseamnă că opțiunea mea a fost bună.
Dar tu de ce ești, de fapt, supărat?
A zis, știi care-i problema? Ție nu-ți pasă de critică, iar de mine nici n-au amintit. Nimeni nici măcar nu amintise că i s-a cântat în prima audiție lucrarea. Și pe cuvântul meu de onoare că era bună.
Intuiesc o discrepanță foarte mare, între excepțional și corect, de exemplu.
Asta-i adevărat. Cu Bernard Cavanna ne cunoaștem din 1979, când Aurel circula mult, și Bernard spunea că eu sunt ca un pește exotic când sunt într-un concert la Paris: parcă ești un caras auriu într-un acvariu cu crapi.
Spunea: piesa italianului seamănă cu a francezului, cu a finlandezului, cu a neamțului, cu a… Numai la tine toată lumea ridică ochii, că nu semeni cu niciunul. Nu că aș fi exotic, dimpotrivă… mai curând sunt eu european decât sunteți voi. Care-i muzica care se cântă acum de la Polul Nord la Polul Sud? Muzica europeană. Muzica este singura arte eminamente europeană.
Am făcut în anul 2 o piesă pe care se numea Free. Și venisem cu atâtea reguli, inclusiv din afara muzicii, încât Aurel a avut intuiția, a luat pixul și a scris în față Impresie: Așadar aveam acum: Impresie; Free. Că e o impresie, ești atât de riguros, până și improvizația era scrisă, deci nu puteau să improvizeze ce vreau, totul trebuia să fie ca acolo. A ieșit mare scandal atunci și cu partidul: cum adică noi trăim într-o impresie de libertate?
Și când Aurel a făcut Orestia 1, Agamemnon și a dat celebrul tablou, Moarte tiranului, ce a ieșit atunci. Au fost o grămadă de discuții de… ca pe vremea aia, fără reacții, dar nu i-au mai dat drumul să plece o perioadă din țara.
Cum duceți acum mai departe stilul componistic al lui Aurel Stroe?
În ultimii 20-30 de ani, în foarte multe din lucrările mele apar In Errinnerung an Aurel Stroe – în memoria lui Aurel Stroe. Ceea ce pentru mine e extrem de important. Nu-s dedicate direct. Am scris lucrări în care folosesc memoria selectivă. Nu vreau să dau citate, că mi-e simplu să caut partiturile. Dar nu are sens. Dacă eu dau un fel de citat, îl dau în modul cum mi-a plăcut mie să înțeleg ce-i acolo.
E tot ce pot să fac. Dacă aș avea eu bani, eu aș programa la filarmonică odată pe lună o lucrare de Aurel Stroe.
Ce ați face, ce le-ați spune unor tineri care au cât de cât legătură cu muzica pentru a veni să facă cunoștință cu Aurel Stroe, pentru a veni să se înțeleagă un pic din complexitatea acestui fel de a face muzică?
Valoarea muzicii lui Stroe este atât de mare încât să se ducă să asculte. Sunt destul de multe imprimări, dacă nu chiar cele mai multe, să le asculte – nu doar să le audă. Să asculte și, pur și simplu, să vadă dacă li se mișcă o rotiță, unde îi duce mintea. Dacă te lași furat de muzica lui Aurel, din groapa Marianelor pe Everest treci într-o fracțiune de secundă.
Și cât de diferit este de ce a dat avangarda în acei ani! Eu am studiat o perioadă cu Xenakis, culmea la îndemnul lui Aurel, care îl lua mai mult în seamă. Aurel considera că Xenakis era un compozitor serios, în comparație cu Cage și compania.
Dar ce-am văzut la Xenakis? Murea de frică atunci când Aurel spunea ceva rău de el. Se supăra imediat. Oricine putea să spună despre el orice. Râdea. Dacă spunea Aurel, îi strica o lună din viață, nu o oră. Și el se temea de Aurel. Xenakis vorbea foarte bine românește. Și cum spunea ceva Aurel, dar nu ceva de rău, ci doar așa, subînțeles, că ceva nu ar fi în regulă la o piesă de-a lui, ei bine Xenakis nu mai vorbea română. Și era mai mare decât Aurel, cu 10 ani!
Xenakiss era tot tipul de compozitor structural, o gândire structurală. Dar cu anomalie: n-am înțeles niciodată de ce a plecat în Spania, de ce a luptat de partea lui Franco, de ce a luptat de partea cealaltă. Ce căuta el de i-a explodat o grenadă în mână – nu avea o jumătate de față.
El a plecat din România, ca grec, nu așa cum bunicii mei au venit din Grecia să lupte în armata lui Ștefan cel Mare și au devenit boieri. El s-a născut în România, ca grec, la Brăila. A plecat cu fratele mamei mele din țară, erau cei mai buni prieteni. M-a recunoscut. A zis: a, tu ești nepotul lui Cavaropol. Zic, păi, na, ăsta e numele. Maria Clara ține foarte mult la asta, până n-am cunoscut-o pe ea aproape că uitasem că mama e grecoaică.
Citiți aici mai multe din amintirile și gândurile exprimate de Maria Clara Brumariu anul trecut, în deschiderea primei ediții a festivalului Echoes: https://palindrom.eu/echoes-ecouri-ale-unei-muzici-omnisciente/
Aș fi putut continua ore în șir conversația cu Mihnea Brumariu, și vedeam deja mii de portaluri de idei deschizându-se în casa fabuloasă cu mobile fabuloase, în care arta era consubstanțială pereților și portalurile se deschideau cu ușurința magiei matematice. Am promis de altfel că vom mai relua conversația pentru a vedea înflorind în living separatorul de alegeri și opțiuni aidoma arborelui gnozei al lui Culianu. Acum aveam să ne pregătim pentru cele trei zile de muzică intense care ne așteaptă la începutul săptămânii viitoare.
Pentru că această conversație cu Mihnea Brumariu mi-a lăsat o enigmă muzicală: oare ceea ce vom auzi luni seară la Institutul Francez, ca ultima piesă a lui Aurel Stroe, va fi oare singura dovadă sonoră existentă a unei muzici morfogenetice?
Promit să revin cu noutăți!
