The New Tenant este denumirea engleză a piesei Le Nouveau Locataire de Eugene Ionesco, scrisă în 1955 și relativ puțin reprezentată pe scenă. S-au făcut și câteva scurtmetraje. Din teatrul absurdului de Eugen Ionescu, trece drept una dintre cele mai absurde și apăsătoare.
Pe scurt, avem de-a face cu un nou locatar care ajunge în apartamentul închiriat de el la etajul al șaselea fără ascensor al unei clădiri pariziene – cine a fost într-un astfel de apartament știe că de fapt nu merită numele de apartament, este o cameră minusculă și prin definiție înghesuită. Noul locatar refuză orice ajutor – drept este, foarte intruziv – oferit de menajeră și cu ajutorul celor doi hamali începe să umple camera cu lucruri. Lucrurile invadează camera, locuinta, orașul și sfârșesc prin a-l strivi pe el însuși.
Așadar, ce raport poate avea expoziția unui pictor cu această desfășurare? Oare este înghesuită? Poate deprimantă – de aici Sunshine Noir? Iată ce curiozități mi-a stârnit numele expoziției – iar fotografiile nu au ajutat deloc la clarificare. ˝Trebuie să mă duc chiar eu˝ mi-am zis și asta este ceea ce recomand fiecăruia, indiferent ce vi se pare că aflați citind cele ce urmează. Ca la teatru, trebuie să fii prezent.
Știam câte ceva despre Marius Bercea (am și scris aici: https://palindrom.eu/this-side-of-paradise-de-marius-bercea/).
În ce privește Galeria Jecza din Timișoara, pentru mine este un standard de calitate artistică așa că, deși am luat startul mai târziu, nu se putea să ratez debutul ei în București cu expoziția The New Tenant/Sunshine Noir cu lucrări de Marius Bercea curatoriate de Tevž Logar – unul dintre cei doi curatori ai actualei Bienale ArtEncounters de la Timișoara. Am apreciat la Bienală talentul lui deosebit de a pune arta în scenă, iar The New Tenant este o capodoperă în acest sens. (despre Bienala am mai scris aici: https://palindrom.eu/bienala-art-encounters-2025-intalnirile-artistice/ )
Despre Galeria Jecza din Timișoara am mai scris aici: https://palindrom.eu/bienala-art-encounters-2025-la-galeria-jecza/
Deși obișnuiesc să-mi fac poze în oglinzi și-n expoziții, de data asta, spre propria-mi stupoare, m-am trezit că nu am nicio fotografie din expoziție. Am luat asta drept indiciu esențial al faptului că da, ne aflăm într-un spațiu complet ocupat, dar nu de obiecte.
Dacă cineva se așteaptă la analogia simplă a înghesuielii, va fi uimit. Expoziția este spațioasă și relativ luminoasă – adică există loc și pentru Sunshine și pentru Noir.
Nu, aglomerația vine aici din imagini și mai ales din încărcătura lor. Ești invadat, dar nu de un roi de imagini, așa cum probabil te-ai fi așteptat, ci de persistența, pervazivitatea, intruzivitatea imaginilor. Expoziția este o poveste completă – chiar dacă nu permite nici narațiune fixă și nici concluzie.
Așa cum în Noul locatar al lui Ionescu se acumulează lucrurile, aici ești sufocat de puterea imaginii. Repet, nu prin inflație (numai lucrurile se acumulează prin inflație), nu prin repetiție, ci prin consonanțe obsesive, prin cadru după cadru după cadru. Expoziția se parcurge înainte și înapoi și în tot acest proces afli că fiecare lucru este imaginea altuia, că ceea ce e carton poate fi viu și că viul are consistența cartonului.
Nu mai există lucrul versus imaginea lui, ci imaginea versus imaginea lui. Este răspunsul post-consum la întrebarea dorinței. Trecem de la acumularea de obiecte la acumularea de simulacre.
Pe scurt, expoziția începe cu un cadru – scena de familie – apoi vom vedea cum din acest cadru odraslesc alte si alte cadre, ca intr-o descriere a lumii care nu se mai sfârșește, unde nu există nici funcție care să o descrie și nici previzibilitate.
Consumul și inflația obiectelor despre care vorbea Noul locatar al lui Ionescu au rămas numai niște referințe – le găsim presărate în expoziție.
Expoziția ne conduce într-o lume a simulacrelor în care nici natura însăși nu scapă acestei sarabande – o vedem odată cu prezența obsesivă a plantei yucca, care ne aruncă în față paradoxul contemporan: ne simțim invadați de natură, deși noi o invadăm, reducând-o la o metonimie a dorinței noastre.
Demersul artistului Marius Bercea reia întrebarea așa cum se căscase și în fața lui Eugen Ionescu: dorim, ce facem cu dorința noastră?
Noi, generația următoare celor care au fost martorii rezistenței dorinței în fața acumulării de obiecte, am început să punem altfel întrebarea. La noi este: dorim? Cine dorește? Ne privim dorind și dorința ne privește.
Noul locatar al lui Ionescu trăiește într-un stoicism al acumulării obiectelor. Noul locatar al lui Bercea trăiește într-un stoicism al acumulării imaginilor. Oricât ar varia mediile și gradele de simulare a realității, el aduce mereu în discuție o posibilă contrapondere între imagine și ceea ce a făcut-o să existe. Numai că excursul la sursele dorinței este fără sfârșit.
Iar aici incursiunea noastră în teatrul vizual al lui Bercea, unde trăiesc pictura, sculptura, diorama, obiectul ready-made, mediiile cele mai diverse, această incursiune, spuneam, ne duce spre aceeași stupoare existențială ca și teatrul absurd al lui Ionesco, despre care mulți spun că este de neprivit.
Arta lui Marius Bercea explorează contrastele dintre memorie și prezent, dintre familiar și straniu, într-un intens limbaj vizual cinematografic. Scenele sale, adesea inspirate de peisaje urbane sau interioare suspendate în timp, reunesc fragmente din peisajele natale ale Transilvaniei, dar și din cele ale Californiei, locuri de care artistul este profund legat. Această dublă ancorare geografică contribuie la atmosfera atemporala/suspendată a lucrărilor sale, unde granițele dintre timp, spațiu și identitate devin fluide. Expoziția aduce în prim-plan universul său vizual și oferă publicului ocazia de a se reconecta direct cu una dintre cele mai active voci ale artei contemporane.
Dacă la Ionescu protagonistul este prins în capcana unui spațiu care devine in sine un spectacol teatral al acumulării, un lucru asemănător se întâmplă în expoziția lui Bercea, concepută ca un cadru a regizat in care picturile acționează ca ,,panouri de scenă”, iar recuzita contribuie la mizanscenă, La fel cum locatarul lui lonescu transformă un spațiu locativ într-o compoziție frapantă ineluctabilă, expoziţia lui Bercea absoarbe pe privitor intr-o lume multistratificată în care acesta devine parte a narațiunii.
Prin transferarea elementelor fizice din atelier în expoziție, Bercea oferă publicului vizitator o experiență prin care acesta poate pătrunde mai concret în lumea sa pictorială. Elementele de recuzită, de la machete arhitecturale miniaturale până la elementele pictate manual care stau la baza pânzelor sale, acționează ca punți de legătură între tangibil și pictural, întărind ideea că realitatea se reconstruiește permanent prin memorie, istorie și perspective personale. Pe de altă parte, aceleaşi obiecte îi invită pe privitori să reflecteze la felul in care obiectele și spațile ajung să capete semnificație îin timp, ceea ce poate fi interpretat ca un ecou al proceselor de transformare si efemeritate, elemente care sunt întotdeauna prezente în picturile lui Bercea.
Imaginile și narațiunile nu țin loc de teatru, de aceea a fi prezent fizic în expooziție e singurul mod de a participa la această comedie a dorinței care nu te privește, nu te include, dar îți dă secunda de detașare în care dai cu ochii, peste umăr, de umbra propriei dorințe. Unele instalații artistice și expoziții sunt aparate de gândit – aici avem de-a face cu un aparat de psihanalizat.
17 mai – 13 iulie, 12:00 – 20:00 | Program de vizită general: joi-duminică
Scânteia + în Casa Presei Libere, Piața Presei Libere nr.1, cu acces și din spate în curtea interioară
Mai multe detalii aflați aici: https://jeczagallery.com/
