Articol de Dana Verescu
Frumoasă și perfect indiferentă, discretă și relaxată, prietenoasă în mod distant, misterioasă și întunecată uneori. Așa mi s-a dezvăluit Praga la prima întâlnire, într-o săptămână de vară pe alocuri toridă, dar niciodată copleșitoare
Am pornit în călătorie, ca de obicei, cu un itinerariu perfect, dar lăsând loc și pentru spontaneitate. Sau neprevăzut. Care a apărut dinainte de a pleca, când compania aeriană m-a anunțat că zborul de întoarcere va avea loc cu o zi mai târziu. I-am sunat pe prietenii care m-au găzduit și fără a ezita mi-au spus “Bineînțeles că poți sta o zi în plus, more days, more fun.” Și au avut dreptate.
Mulți ani am evitat țările din fostul pact de la Varșovia. Îmi imaginam că blocul comunist, oricât de interesant ar fi pentru străini, nu are prea multe de oferit localnicilor. Mi-am dat seama că mă înșelam după câteva călătorii în Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova. Praga era cumva exceptată de la această prejudecată, dar alte locuri și încăperi îmi apăreau în imaginație mai atrăgătoare decât ea, chiar dacă era capitala în care au trăit Kafka, Rudolf al II-lea, împăratul roman pasionat de alchimie, și John Dee.
Până când doi prieteni s-au mutat acolo și am început să văd locurile prin ochii și fotografiile lor. Și până când mi s-a făcut dor de ei și de întâlniri și discuții și râsete. Așa că am pornit la drum cu un bagaj de mână – e vară, în fond, avem nevoie de puține lucruri pentru a fi fericiți – și harta orașului, însemnată cu trasee și locuri obligatorii.
Am aterizat pe o caniculă de zile mari, în ziua care a bătut recordurile locale la temperatură. Când soarele s-a îmblânzit un pic, am pornit în explorarea cartierului. Poate unul dintre cele mai surprinzătoare, dacă ne gândim că se află într-o capitală europeană. Cvartale de blocuri cu puține etaje, construite pe dealuri și coline și văi, într-o… pădure. Care face parte din rezervația naturală Valea lui Prokop, probabil noi i-am spune Pricopie. Un sihastru ceh care a trăit prin locurile astea, în peșteri, și care a dat numele zonei.
Dealuri împădurite, văi blânde, păduri de foioase și conifere, punctate din loc în loc, în zonele însorite, de livezi de cireși, pruni și nuci. În zonă e amenajată o autostradă pentru bicicliști, parțial asfaltată, în rest pădurea e străbătută de cărări și de un râu rece ca gheața, numai bun pentru a te răcori în zilele de vară. Am drumețit mai mult de două ore, am poposit pe pajiști care miroseau a fâneață, am admirat priveliștea care se deschidea spre centru, ne-am oprit la marginea unui lac natural în care se poate înota. Fapt de care profitau câțiva praghezi copleșiți de căldură.
Rezervația se întinde până la Vltava și locuitorii cartierului, dacă vor, pot parcurge pe jos drumul până în centrul orașului prin pădure, respirând aer curat. Din loc în loc răsăreau case, construite înainte ca zona să fie declarată rezervație. Am încercat să-mi imaginez cum e să trăiești în pădurea din oraș, într-o liniște pe care eu o pot găsi acasă doar dacă mă îndepărtez considerabil de capitală. “E un loc foarte sigur de mers pe jos”, mi-au spus prietenii mei, “la orice oră.” Și m-am gândit ce bine e să ai la 15 minute de mers pe jos, la îndemână, un loc unde poți face drumeții în natură. Praga, sunt deja complet cucerită!
A doua zi începe devreme. Pentru că e vară, cald și suntem în plin sezon turistic, gazdele mele îmi recomandă să merg la castel într-o zi lucrătoare, altfel risc să mă pierd în mulțimea de oameni și să bat străzile pietruite ca la demonstrație, în pasul dictat de aglomerație. Zis și făcut. Iau autobuzul care mă lasă în vârful dealului și apoi încep peregrinarea pe străduțe, printre clădirile vechi și impecabil întreținute. Nimic din aerul sclipitor al Vienei, de exemplu, sau din caracterul maiestuos al Budapestei. Se simte însă siguranța și puterea imperiului, indiferența față de părerea altora, încrederea în sine a unui oraș prin care timpul se scurge altfel.
E abia 9 dimineața și grupurile de coreeni și japonezi așteaptă răbdători la intrare, ascultând serioși explicațiile ghizilor. Îmi cumpăr bilet și mă aflu în fața catedralei St. Vitus. Pe care o știu din fotografii și cărți și a cărei construcție a început pe 21 noiembrie 1344, sub patronajul lui Carol al IV-lea, emblematicul rege al Boemiei care va deveni împărat curând și care dă numele multor monumente și străzi din Praga și întreaga Cehie.
Arhitectul a fost, după cum bine se poate observa, un francez și am avut un deja vu privind garguii care păzesc catedrala pe toate laturile. O bijuterie de artă gotică, a cărei construcție a fost întreruptă după aproape 100 de ani din cauza războaielor husite. Lucrul a fost reluat și întrerupt de mai multe ori și în final, în 1929, la aproape 600 de ani de punerea fundației, construcția a fost încheiată. Religia majoritară în Cehia este catolică, dar, fapt demn de menționat, aproximativ 75% dintre locuitori se declară atei. Chiar dacă husiții au fost învinși, revanșa de azi a cehilor e clară. Dacă ne obligați să fim catolici, ei bine, atunci vom fi atei.
Despre unele lucruri nu se poate vorbi, catedralele în stil gotic fiind unele dintre ele. Iar fotografiile transmit doar perspectiva personală a celui care ține camera în mână, o perspectivă limitată și bidimensională. Trebuie să mergeți acolo pentru a înțelege ce se întâmplă. Periplul a continuat cu bazilica Sf. Gheorghe, înălțată în 920, apoi am coborât spre strada aurarilor. Căsuțe mici, ca pentru pitici, scobite în zidul castelului, miniaturi din vremuri în care oamenii se aplecau ca să intre în casă.
N-am intrat în castelul propriu zis. Camerele au fost golite complet de seriile succesive de invadatori și cuceritori. Nu a mai rămas nimic din cabinetul de curiozități al lui Rudolf al II-lea, nu știu pe unde se află acum manuscrisele cu coduri și limbi secrete ale lui John Dee, habar n-am unde sunt automatele care făceau furori în epocă. Poate au fost păstrate în locuri secrete, poate mai există doar în imaginația care știe să găsească mulțumirea prin fantasmele lucrurilor, fără a avea nevoie de a trece la act.
Cobor mai departe, pe străzile pavate cu piatră cubică. Fiecare sector al orașului are piatra lui cubică specifică. Iar în unele zone sunt aduse împreună toate modelele. Capacele de canalizare poartă și ele pecetea Pragăi, trei turnuri, o poartă deschisă și o mână care ține o sabie. Puteți intra dacă vreți, dar purtați-vă bine, Praga nu se teme să folosească sabia contra celor care o atacă. Rezon, îmi spun, a dovedit asta de multe ori, în felul ei discret și fără drept de apel.
Descopăr grădini publice, unele aparținând unor instituții ale statului. Grădina Parlamentului este deschisă publicului și se închide seara. Spațiile verzi sunt aproape mereu în spatele zidurile înalte. Sunt grădini imense, unele, altele parcuri cochete, cert e că am aici senzația clară că este un oraș construit pentru oameni.
Traversez obligatoriul pod Carol și dincolo de faptul că deja simt amenințarea turistică mai intens ca oricând, încă pot să mă mișc liber printre oameni. Carol al IV-lea, sub al cărui patronaj a început construcția ce s-a terminat la ceva timp după moartea lui, credea în numerologie. Construcția podului a început, prin urmare, în anul 1357, ziua 9, luna iulie (7), la ora 5:31 dimineața. 1357 9 7 531. Un palindrom. Cifre care pornesc din direcții opuse și se întâlnesc la mijloc. Un pod perfect, asta a vrut Carol și asta a obținut.
Scap din aglomerație, nu înainte ca un cuplu să mă roage să le fac o fotografie cu turnul din capul podului în fundal. Inspir încredere că nu voi fugi cu telefonul, mă gândesc, nu am cum să par localnică din moment ce umblu cu rucsacul în spate și consult harta periodic. Vizitez în grabă curtea interioară de la Klementinum, pe urmele profesorului Robert Langdon, nu am ce face, majoritatea călătoriilor mele sunt livrești.
Și, ca un făcut, o întâmplare fericită, ajung la Orologiu la fără cinci minute, la timp ca să mă așez în grupul mare de turiști care așteaptă ora fixă și apariția celebrelor statuete din și mai celebrul ceas astronomic. Care arată ora exactă de 600 de ani. Încă un cuplu vrea o poză, mă execut. Filmez apoi regulamentar automatele și pornesc spre gară, vin alți prieteni cu care mi-am dat întâlnire la Praga. Așa am stabilit, să ne vedem la mijlocul drumului, în centrul Europei, să ne revedem după 8 ani în care am vorbit la doar la telefon.
Trec pe lângă alte două turnuri întunecate care împung cerul și încep să simt un pic latura ascunsă a orașului, întunecată și plină de secrete. Sinagoga spaniolă, colorată și vioaie, e în drum spre gară. Trenul are o mică întârziere, așa că mă vântur prin clădirea imensă. Renunț să mă îndrept spre peron, mi-e greu să descifrez exact traseul, dar admir vechea clădire a gării, ascunsă un pic de construcția modernă și foarte aglomerată.
În timp ce aștept, încep să recunosc localnicii. Bărbați decenți, cu constituție sportivă majoritatea. Femei discrete, naturale, îngrijite și complet indiferente față de impresia pe care o lasă altora. Toți ceilalți sunt turiști, călători în tranzit.
Drumul spre hotelul prietenilor îl parcurgem pe jos, ocazie cu care traversăm piața Wenceslas, cu Muzeul Național pe fundal. O arteră pietonală, flancată de locante, unde de altfel ne vom întoarce pentru masa de prânz. Gulaș cehesc și o bere autohtonă, poate cea mai bună bere din lume. Unde vom hălădui în continuare? Propun Vysegrad și se aprobă. Nu e acel Vysegrad unde a stat închis domnul nostru Vlad Țepeș, acela e în Ungaria. Dar aflu acum că Vysegrad înseamnă castelul înalt, locul înalt.
Castelul lui Kafka? Omul din castelul înalt, al lui Philip Dick? Totul este posibil. O fortăreață aflată pe o altă colină a Pragăi, citadelă din care a rămas o singură clădire transformată în astăzi în terasă. Meterezele sunt refăcute și putem admira orașul dând ocol fostei fortărețe. În mijloc, o altă bijuterie gotică, basilica Sf. Petru și Paul, construită în secolul al XI-lea. Surpriza de proporții e interiorul, restaurat în stil Art Nouveau. Scene religioase diafane, cu sfinte blonde și grațioase, înconjurate de ghirlande de iederă și flori împodobesc arcadele gotice.
Peripatetizăm îndelung și ne refamiliarizăm unii cu alții, încheind seara cu o limonadă de zmeură, semnătură sau signatură locală de vară, se pare. Mă întorc acasă cu metroul, cel mai bun mijloc de transport pentru a observa localnicii. Decenți, calmi, liniștiți, nu vorbește nimeni la telefon. Nu se grăbește nimeni. Nu privesc încruntați sau triști. Îmi aduc brusc aminte de Lumea de ieri a lui Stefan Zweig și realizez deodată că mă aflu într-o Europă Centrală care și-a păstrat, subteran uneori, discret întotdeauna, trăsăturile.
Planul din ziua următoare a fost perfect și s-a desfășurat în întregime, chiar dacă întrerupt pe alocuri de atracțiile inevitabile ale orașului. Întâlnirea e la piciorul podului Carol, pentru a-l traversa azi în sens invers. Dar tot aici se află Klementinum, instituția iezuită care adăpostește una dintre cele mai frumoase biblioteci din lume. Și un turn de unde se poate admira Praga. Dar e coadă la bilete și aflăm că singura posibilitate rămasă e să revenim la 8 seara. Nu vom reveni, iar o scurtă cercetare online arată că nu mai sunt bilete nici pentru zilele următoare.
Foarte bine, Praga, mă voi întoarce, probabil în anotimpul în care ești întunecată, cețoasă și rece, când străzile sunt goale și seara vine devreme.
Ne strecurăm pe podul Carol printre americani, nemți, coreeni și japonezi, cotim la dreapta când coborâm de pe pod, străbatem câteva străzi și ajungem la prima destinație de azi, muzeul Kafka. În curtea interioară, o lucrare – celebră, sunt sigură, pentru că e amuzantă – a lui David Cerny. Lucrare controversată, artă kinetică, intitulată Piss.
Doi bărbați, față în față, urinează într-un mic bazin care are forma Cehiei. Publicul poate comanda, prin SMS, statuilor să scrie mesaje în apă. Să curgă interpretările!, dar nu mă voi număra printre cei care oferă verdicte și opinii. Le voi păstra pentru mine și mă îndrept spre intrarea în muzeu. Un K dublu, doi K, de fapt, uniți prin balamaua liniei verticale. Kafka, bineînțeles, dar poate și un subtil Kaiser und König, aluzie la perioada în care a trăit scriitorul, la monarhia bicefală destrămată după Al Doilea Război Mondial.
Urmează apoi una dintre cele mai intense ore petrecute vreodată în vreun muzeu. O experiență imersivă în lumea și viața tânărului scriitor evreu de limbă germană. Culoare aflate în penumbră, citate măiastru alese, fotografii de familie, note scrisă de mână, diorame cu cele câteva femei pe care le-a iubit. O liniște de subteran, din care speri că vei ieși la fiecare colț al culoarelor care te poartă totuși mai departe, mai adânc, într-un labirint de dosare și fișete în care realitatea își pierde conturul ferm.
Din fericire, la un moment dat o fereastră deschisă spre Vltava, lumina zilei, aer proaspăt. O ultimă scufundare în labirint, apoi pot ieși. Mă așez pe o bancă, la umbra unei streșini. Mi se alătură două americance și privim toate spre lucrarea lui Cerny.
Momentul contemplativ nu durează mult, în cel mai pur spirit kafkian cele două tinere sar ca arse, murdărite de doi porumbei obraznici de pe streașină. Încerc să alung păsările cu mâna, dar ele nu se clintesc. Un domn mă întreabă dacă doresc să-mi facă o fotografie, crede că de aia m-am ridicat de pe bancă și dau din mână spre porumbei. Nu, nu, spun, încerc să alung păsările, dar am senzația că fac înadins. Nimeni nu scapă de absurd și ridicol în preajma lui Kafka, presupun. Inspectarea magazinului de suveniruri al muzeului servește drept rit de trecere înapoi în realitate. Alături de limonada de zmeură și sendvișul luate pe terasa apropiată.
Mi s-a spus că praghezii au un simț al umorului sec, negru și foarte eficient. Vis-a-vis de muzeul Kafka găsesc confirmarea. O locantă numită U Svejku, La Svejk. Două trotuare, două borne ale literaturii cehe. Absurdul terifiant face cu mâna, peste stradă, ridicolului și umorului care topește orice groază. Două figurine care urinează în aceeași baltă. Două imperii care n-au putut strivi un oraș, o țară. Tot ce au reușit a fost să facă pipi pe aceeași țară.
În apropiere se află grădina Parlamentului, deschisă publicului, și încă un parc splendid, care se închide seara. Mă încântă să descopăr, dincolo de zidurile înalte ale clădirilor, porțile deschise spre aceste oaze verzi ascunse la vedere. Multe cartiere din Praga sunt construite asemănător, cvartale întregi de blocuri de locuințe, cu zona pătrată din interior verde, unde cresc nu rareori pomi fructiferi: peri, meri, cireși, nuci. După ce gustăm tihna acestor grădini, stabilim cap compas spre cartierul evreiesc.
Pe urmele lui Rabbi Loew, astronomul și învățatul talmudist despre care se spune că a creat golemul, ființa de lut animată, pentru a-i proteja pe evrei de atacuri. Nu am întâlnit golemul în Praga, poate a fost prea cald, ziua prea lungă și luminoasă, poate va trebui să revin când toamna și ceața transformă orașul în spațiul misterios și întunecat pe care îl presimt uneori, când privesc turlele ascuțite și negre care înțeapă cerul. Nu s-a păstrat mare lucru din Josefov, cartierul evreiesc, care a fost demolat în mare parte la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Sinagoga Klausen e închisă temporar, așa că ne îndreptăm spre noua sinagogă veche – pe cuvânt că așa se numește -, construită în secolul al XIII-lea. Dăm ocol zidurilor înalte în spatele cărora se află cimitirul și intrăm în sinagoga Pinkas, pe ai cărei pereți interiori sunt scrise numele tuturor celor 80.000 de evrei omorâți de naziști. Urmează turul cimitirului. O pădure de pietre, unele peste altele, în straturi suprapuse, înclinate, drepte, mai înalte sau mai scunde. Memorialul evreilor uciși din Berlin și-a avut sursa de inspirație aici.
Sunt sigură că am trecut și pe lângă piatra lui Rabbi Loew. Nu percepem decât ceea ce știm deja, suntem și noi, ca această bucată de pământ din Praga, formați din straturi și depuneri succesive de amintiri, lecturi, impresii, morți care trăiesc în continuare prin noi, în noi? E o călătorie în imaginație la fel de vie ca una în realitate, orice ar însemna asta? Vedem vreodată ceva nou?
Suntem cumva, toți, pelerini pe urmele strămoșilor, în Europa asta Centrală și în Balcani unde tot sângele este amestecat și totuși există atâtea națiuni într-un spațiu atât de mic? Ne recunoaștem între noi, pentru că ne amestecăm de sute, poate mii de ani, ne trădează linia maxilarului, forma ochilor, culorile și totuși ne place (să credem) că suntem diferiți. Multe răspunsuri, multe pietre, încă o zi la Praga.
Încheiem seara la un restaurant vietnamez, sunt numeroase aici. În timpul războiului din Vietnam, Cehoslovacia (așa se numea atunci) a primit mulți refugiați de acolo. Care au rămas și, din fericire pentru noi, au deschis restaurante. Ce poate fi mai radical decât să bei o bere vietnameză la Praga?!
Mă întorc acasă după 12 ore în oraș. Mă întorc cu metroul, e liniște, plăcut. Nimeni nu vorbește la telefon și nimeni nu vorbește cu voce tare. Nu văd femei cu unghii ascuțite și colorate, nici botox sau buze supradimensionate. Nu văd fețe încruntate sau arogante. Văd o naturalețe a oamenilor care merg spre casă de care deseori îmi este dor.
Așa că încetinesc și eu ritmul, nu am de ce să mă grăbesc aici. Natura nu se grăbește și totuși toate lucrurile se îndeplinesc, parcă așa sună versurile din Tao te Ching.
Încep următoarea zi exersând taichi pe iarba din spatele blocului și ajung din nou în centru, la Sfânta Maria din Tyn, biserică gotică înălțată în secolul al XIV-lea. Cele două turle nu sunt chiar egale și îi reprezintă pe Adam și Eva. Încă un amănunt, aici e îngropat Tycho Brahe, astronom, astrolog și alchimist, devenit în 1597 matematicianul imperial al împăratului Rudolf al II-lea, în epoca de aur a orașului. În sistemul lui, Soarele orbitează în jurul Pământului, iar toate celelalte planete se învârt în jurul Soarelui. Un pas mic pentru om, dar mare în direcția a ceea ce recunoaștem acum ca fiind sistemul heliocentric în care ne învârtim cu toții.
Pentru că am bifat obiectivele principale, îmi permit să admir și istoria contemporană. Arta kinetică a lui David Cerny, care are bunul simț să nu-și explice lucrările, conferă străzilor aerul acela uluitor de muzeu în aer liber. Capul lui Kafka, amplasat în spatele unei stații de metrou din centru, atrage călătorii la oră fixă. Timp de 15 minute, cele 42 de straturi din oțel se rotesc cu viteze diferite. Suprafața lucioasă reflectă clădirile din jur și spectatorii. Capul omului care a murit în 1924 vorbește mai bine parcă despre epoca noastră decât despre a lui.
E el scindat și tăiat felii? E lumea descompusă, fragmentată și rotitoare? Este el, suntem noi doar oglinzi perfecte care reflectă ce e în jur? Sau poate asta ar trebui să ne străduim să fim, niște suprafețe perfect lustruite, care combină și recombină elementele cărții lumii. Kafka era interesat de studiul Talmudului și povestirile lui sunt interpretări și reinterpretări în stilul pedagogic specific vechilor învățați ai Cabbalei.
Capul lui Kafka este o ghicitoare, așa cum lumea este o scriere enigmatică pe care nu o putem înțelege decât dacă ordonăm cum trebuie straturile, literele, oamenii, cuvintele. Orice fizică e o metafizică și habar n-am în ochii cui se află frumusețea.
Pe un alt mall din centru, o altă metaforă. Două avioane britanice Spitfire din Al Doilea Război Mondial au fost transformate în fluturi. Cerny a păstrat fuselajul de care a atașat aripi colorate de fluturi. Fluturii se mișcă și se aprind în nuanțe de roșu, mov, roz. Un omagiu adus celor doi parașutiști cehoslovaci care l-au asasinat pe Reinhardt Heydrich, “măcelarul din Praga”. Război și pace, într-o singură lucrare.
Într-un cartier nou construit, în locul unor foste fabrici de avioane, denumit în mod inspirat Aviatica, o altă lucrare de impact. Trei motoare de avion, îmbinate cu posterioarele a trei cai. Caii putere, cu tracțiune pe față, un nou tip de Pegas care învinge gravitația. La câteva sute de metri depărtare, lucrarea Speederman. Un nud bărbătesc, care simbolizează evoluția spre supraom cu ajutorul tehnologiei.
Cerny nu își explică niciodată lucrările. Foarte bine face, în fond arta vorbește fiecăruia în limbajul universal al simbolurilor și formelor bune.
Încă o referință livrescă neașteptată a fost că bunkerul antiatomic despre care vorbește Dan Brown în ultima lui carte există cu adevărat. Construit în anii ’50 și ’60, este în perfectă stare de funcționare și în caz de urgență poate adăposti imediat 1.300 de oameni. Se poate vizita, dar am ajuns prea târziu și e puțin probabil, dată fiind claustrofobia mea, să fi intrat în coridoarele înguste săpate în dealul Folimanka. Dar am urcat până în vârful dealului și am admirat priveliștea care se deschidea spre cartierul Folimanka.
Clădiri cu acoperișuri roșii, un vas spațiu de joacă amenajat pentru skateboard, un pod care traversează dealul. Ca orice deal din Praga, și acesta este transformat în parc. Drumul înapoi spre centru îl facem cu tramvaiul care merge paralel cu Vltava. Trecem pe lângă Casa Dansatoare sau Ginger și Fred. Istoria locului merită povestită. Casa se află pe locul unui bloc de locuințe distrus de bombardamentele americane în 1945. Ruinele au rămas pe loc până în 1960, când rămășițele blocului au fost îndepărtate.
În locul alăturat însă a locuit o mare parte din viață Vaclav Havel. În 1986, arhitectul Vlad Milunic a discutat cu dizidentul Havel despre un proiect arhitectural în acest loc. După Revoluția de catifea și după ce Havel a fost ales președinte, Milunic a primit proiectul finanțat de ceea ce urma să devină banca ING. Arhitectul canadiano-american Frank Gehry s-a alăturat proiectului care a dispus de o finanțare nelimitată. Cei doi arhitecți au dezvoltat împreună ideea inițială, ca această clădire să constea din două părți, una statică, alta dinamică, “yin și yang”, părți care simbolizau trecerea Cehoslovaciei de la comunism la democrația parlamentară.
Seara se încheie târziu, pe malurile Vltavei. Hidrobiciclete luminate străbat apele liniștite. Trecem pe lângă Zidul lui Lennon, care nu a fost niciodată în Praga, dar unde se adunau răzvrătiții regimului comunist încă din anii ’60. Primul mesaj legat de John Lennon a apărut abia în 1980, după asasinarea acestuia. Zidul a fost vopsit în alb pe 17 noiembrie 2014, cu ocazia aniversării a 25 de ani la Revoluția de catifea, iar artiștii au scris: “zidul s-a terminat”. Zidul se află în proprietatea Cavalerilor de Malta și înconjoară grădina Palatului Marii Priorii de Boemia.
Traversăm pe malul drept al Vltavei și fotografiez Teatrul Național, clădirea veche și barocă. Dar și clădirea alăturată în stil brutalist de alături, care adăpostește o altă scenă. Și despre care cred, inițial, că se află în construcție, nu rezonez deloc cu acest stil. Pare un bloc învelit în plastic, la prima impresie. Înregistrez însă deschiderea orașului și caracterul lui eclectic, care îmbină și combină la nesfârșit elementele vieții. E noapte, nu apare nici un golem, dar întâlnim grupuri de tineri nemți și englezi care apreciază foarte mult berea cehă, se pare.
Din fericire nopțile s-au răcorit, iar ziua următoare promite o căldură tolerabilă. Autobuzul mă lasă la stadionul Strahov, de unde străbat aleile de pe dealul Petrin până la miniaturalul turn Eiffel. Zona e dotată cu bănci, o terasă discretă unde o tânără cântă la chitară și spre norocul meu și cu o toaletă publică. Costă 1 euro și primesc rest de la o bancnotă de 50, fără probleme. Cobor mai multe trepte spre un loc de belvedere și fotografiez Catedrala St. Vitus.
Ajung la mănăstirea Strahov și mă răcoresc cu o bere perfectă, nu prea acidulată, produsă în berăria mănăstirii. Străbat apoi fără grabă străduțe în pantă, în sus și în jos spre castel și am nevoie de o înghețată. Mandarine și zmeură, alegerea perfectă. Ajung la ultima întâlnire cu prietena mea din Berlin, care va petrece următoarele două ore în jurul castelului și apoi va pleca spre casă. Îmbrățișări și ideea de a ne revedea tot aici. Anul viitor la Praga, un film care poartă promisiunea unei nostalgii. Tinerețea nu se termină niciodată cât timp mai există locuri pe care vrei să le revezi.
Cobor spre Mala Strana și fotografiez un cariatid. Nu pot numi altfel obiectul, căci e clar de sex masculin. Deasupra lui flutură culorile pe care le recunosc, roșu, galben și albastru. Așa am aflat și unde se află Ambasada României. Frumos loc, frumoasă clădire. Străbat străzile sub soarele amiezii, mă îndepărtez treptat de centru, orașul e din ce în ce mai gol. Încă o înghețată și mă îndrept spre casă, spre gazdele mele cu care povestim întâmplări, depănăm amintiri și plănuim “a doua venire”.
Acum când scriu mi-e dor deja de ei și de Praga. De parfum și legendele ei, dar ce este trecutul sau prezentul dacă nu o colecție de legende scrise și rescrise de învingători, în care învinșii au uneori parte de note de subsol. Praga, cu frumusețea ei calmă, indiferentă, suverană. Mi-e dor de misterele pe care le-am presimțit, dar care nu se lasă devoalate de la prima întâlnire. Am parcurs o Pragă diurnă, solară, aurită, magnifică și detașată. Sper ca următoarea față a ei să fie cea învăluită în ceață și frig, presimțită în aerul turnurilor negre, care veghează orașul pe tăcute.
