Articol de Dana Verescu
Ideea mi-a venit acum 6 ani, în urma unei conjuncturi fericite. Eram în vacanță pe insula Lesbos, urma să petrec acolo o săptămână la ceea ce eu numesc sanatoriu: o plajă mică și mai degrabă pustie, o mare de o culoare înnebunitoare, puțin sport dimineața, apoi o umbrelă răcoroasă de sub care să mă uit spre orizont cu o bere alături, liniște și cât mai puține gânduri. Doar că duminică, când am ajuns în Petra, localitate în nord-estul insulei, am aflat destul de repede că din micul port pleacă în fiecare marți un feribot spre Troia.
Acea Troia, da. Locul în care legendele care mi-au format copilăria și așteptările se condensează și devin cetatea antică descoperită de Schliemann pe la 1870. Irezistibilă idee, de a ajunge în locul în care zeița cântă mânia muritorilor, în cetatea cântată de Iliada.
Una dintre primele cărți de care am auzit, pentru că tata ne spunea seara povești din ea. Așa am aflat despre Ahile cel îndrăzneț și fără frică, despre Hector cel loial, Elena cea prea frumoasă, Paris cel nesăbuit. Despre zei și patimile lor mai mult sau mai puțin oarbe, despre eroii care sunt gata să meargă la luptă pentru o femeie, pentru o idee, pentru o cetate. Dar divaghez.
Feribotul, spunea site-ul care prezenta atracțiile insulei Lesbos, pleca spre Turcia în fiecare marți la ora 9:00 dimineața. Din portul turcesc călătorii erau preluați de un microbuz și duși până în antichitate, pe un drum care dura un pic mai mult de o oră. Irezistibil. Așa că luni, după antrenament, mic dejun și echiparea pentru plajă, am ajuns în port pe la 8:45, ca să mă interesez de excursie. În flip-flopși și fără geantă, lăsată bine mersi pe plaja de la 7 minute distanță, unde tovarășii mei de călătorie ocupaseră deja umbrela cea mai apropiată de apă.
Feribotul spre Troia, întreb la casa de bilete, la ce oră exact pleacă mâine? Uite-l, îmi răspunde unul dintre bărbații care stăteau de vorbă acolo, pleacă în 10 minute. Nu, nu, spun eu, pleacă mâine, scrie pe site. Nu, îmi spune cel care se va dovedi a fi căpitanul de vas, pleacă azi, dar ai timp să te îmbarci. Nu înțelegeți, spun, știam că e mâine, în plus nu am portofelul la mine, în plus prietenii mei mă așteaptă. Ai timp, îmi răspunde căpitanul, fugi și adu-ți prietenii.
Am fugit, recunosc, e destul de dificil să alergi în flip-flopși, nu știu dacă ați încercat, probabil am ajuns în 5 minute. Dar nimeni nu era pregătit să ridice ancora și să fugă înapoi cu mine spre port, așa că am privit peste alte 5 minute cum feribotul începe să se îndepărteze lent de țărm și împreună cu el și ideea mea de a vedea Troia în acea vară, în acea viață.
Am ajuns a doua zi în port, e adevărat, am plecat cu toții spre Assos (excursia de marți, care nu m-a dezamăgit, dar asta e altă poveste), căpitanul ne-a invitat în cabina lui și pe scaunul de comandă, am privit pentru prima oară marea printr-un binoclu marinăresc, am acceptat cafeaua și baclavalele căpitanului și m-am gândit că poate Troia nu este, nu mai este pentru toți muritorii.
Aceasta e povestea despre cum era cât pe-aci să ajung la Troia. Poveste pe care am spus-o deseori și cel mai recent în primăvara acestui an, la aproape 6 ani distanță de întâmplările din Lesbos. E bine să spui povești, am învățat asta încă de când poveștile m-au format, apoi de când poveștile au devenit un mod de viață, de a-mi câștiga traiul. Am spus multe povești și bine am făcut că am spus povestea despre cum nu am ajuns la Troia.
Pentru că prin mai anul acesta, prietena mea călătoare, căreia i-am povestit întâmplarea, mi-a scris următorul mesaj: “La începutul lui iulie, vreau să merg cu mașina până la Troia, Sunt 9 ore de condus. Dacă vrei, you can join.” Am zis da pe loc. Poate că totuși legenda Troia se va materializa în această viață, în această vară. Poate că e totuși pentru muritori. Poate că mitul devine în sfârșit accesibil.
Zis și făcut, stabilit data, rezervat hotel în Çanakkale și văzut de viață, dar cu altă stare de spirit, pentru că altfel trec zilele când știi că în iulie vei păși în aceleași locuri în care, acum mai bine de 3.000 de ani, Andromaca se îngrijea de casă, Cassandra vorbea și nu o băga nimeni în seamă, oamenii discutau cu zeii.
Aceleași locuri din care a reușit Enea, din neamul lui Dardanus (de aici numele strâmtorii, exact!), fiul Afroditei și al unui muritor, să fugă și să ajungă, după 9 ani de peregrinări pe mare, în Latium. Acel Latium, da. Poate că în sfârșit Troia își deschidea porțile și pentru mine.
Mi-am amintit, pe drumul cu mașina, și am povestit cum Schliemann, pasionat de Grecia antică și obsedat de Troia, înainte de a începe săpăturile pentru a scoate la lumină cetatea, s-a căsătorit cu o grecoaică, ca să intre în cetate și în istorie așa cum trebuie, alături de soția elenă Sophia și copiii săi din această a doua căsătorie, Andromaca și Agamemnon. Bine jucat, domnule Schliemann!
Călătoria cu mașina, începută la 5 dimineața (sunt lucrări la podul prieteniei și circulația e îngreunată, așa că am decis să pornim cu noaptea în cap și bine am făcut, am stat la graniță doar vreo 35 de minute), a durat mai mult de 9 ore. Pentru că ne-am oprit în Edirne, fostul Adrianopol, oraș amintit și în manualele noastre de istorie.
Însorit și foarte calm, așa e orașul, așa sunt și locuitorii lui. Am hălăduit pe străzi și prin cele două moschee preț de vreo 2 ore, am mâncat cele mai dulci piersici la umbra rară a unui măslin. Ne-am întors în timp cu minim 20 de ani, într-un loc în care oamenii stau la cafenele și beau ceai, singuri sau în grup, dar nici unul cu ochii în telefon, ci cu privirile îndreptate, discret și fără nici o urmă de intruziune, spre trecători sau spre interior.
Nu erau grăbiți oamenii din Edirne și nici încruntați, nu avea rost să se grăbească, în sud pare că toată lumea a citit Tao Te Ching, aici tao nu face niciodată nimic, dar nimic nu este lăsat nefăcut. Și vreau să amintesc toaletele publice, semnul indubitabil al unei civilizații: miros frumos, a săpun, și există scăunele ca să te poți spăla confortabil pe picioare. În plus, în toate (în toate!) se odihnea câte un câine mare, leneș și indiferent la oameni pe plăcile reci de gresie. Nu sunt sigură că în Turcia mașinile sunt dotate cu claxon, căci nu am auzit nici unul. Și sunt multe Dacii 1300 pe șosele, dar cu sigla Renault.
Soarele e necruțător, iar oamenii liniștiți, cu impresia asta am pornit mai departe. Întotdeauna ultima parte a unei călătorii pare foarte lungă. Șoselele din Turcia sunt largi, impecabile, în mare parte goale. La fel și autostrăzile pe care am mers. Spațiul e larg, e mult spațiu în Turcia, localitățile sunt rare. În dreapta și în stângă se întind câmpii de cereale, de floarea soarelui. Timpul se întinde la nesfârșit, cum spunea o reclamă veche la țigări. Dar asta până vezi marea. Am traversat strâmtoarea Dardanele pe cel mai lung pod suspendat din lume și pe la ora 19:00 și un pic am ajuns în Çanakkale.
O seară, o noapte și o dimineață. O esplanadă largă, pe care e instalat celebrul cal troian, replică a celui din filmul omonim. Alături, o machetă la scară a cetății Troia. A cetăților, de fapt, care s-au succedat aici, una peste alta. Nouă, în total. Candidata cea mai probabilă pentru Troia homerică este Troia VIIa, cu urme de război și incendiu.
Fereastra camerei de hotel dă spre chei și aici strâmtoarea e cea mai strâmtă, adorm și mă trezesc privind vasele care trec agale în ambele sensuri. “Watching the boats come in când do something to you”, spune Nick Cave într-un cântec. Are dreptate.
Într-o plimbare matinală aflu că Piri Reis, cartograful și corsarul otoman, este originar din Gallipoli. Gallipoli din grecescul Kallipolis, orașul frumos. Peninsula Gallipoli, unde otomanii au câștigat o bătălie importantă, chiar dacă mai târziu au pierdut războiul. Pe esplanadă este reprodusă celebra hartă desenată pe piele de gazelă în 1513. La o scară mai mare, desigur, ca noi, toți cei care trecem pe aici, să putem călca pe ea, să parcurgem bucățile de continente și să privim de sus animalele mitice desenate pe margini.
Micul dejun inclus, chintesența idei de vacanță. Și lejer, ca și cum e o zi ca oricare alta, drumul de aproximativ 35 de kilometri până la Troia. Acea Troia. Ieșim pe autostradă și parcurgem ultimii 7 km spre vest. Acum 3.000 de ani, cetatea era mai aproape de Egee, dar între timp aluviunile aduse de râul Karamenderes s-au agregat în mai mulți kilometri de teren solid, așa că ne aflăm destul de departe de mare. Parcăm mașina și stăm un pic la umbra unui copac, ca să înțelegem mai bine ce ni se întâmplă. Ne aflăm la porțile cetății.
Biletul de intrare costă 100 de lire pentru cetățenii turci și 27 de euro pentru toți ceilalți vizitatori. Nu comentăm, plătim și intrăm. Aleea principală, în linie dreaptă, ne duce exact spre marele cal. Nu avem acces să urcăm în el, dar nu pot să nu mă întreb, chiar nu și-au dat seama troienii ce li se întâmplă? Poate că în cele din urmă au acceptat sorții deciși de zei? Au fost chiar atât de siguri de ei, de victorie? Mister.
Apoi, cetatea. Cetățile. Zidurile. Arheologii au construit pasarele de lemn pe care circulă vizitatorii. E o zi însorită, am ajuns aproape de ora prânzului, cerul e senin. Din loc în loc pasarela se suprapune peste străzile și aleile cetății. Mai spun pietrele povești? Martorii muți ai deșertăciunilor omenești: iubiri, trădări, războaie, zile liniștite, onoare, curaj, soartă.
Cândva pe aici trecea Cassandra, profețind inevitabilul, care părea o imposibilitate. Cândva pe aici trecea Andromaca, care și-a pierdut soțul și fiul în bătălie. Pentru a deveni apoi regina Epirului, iată cum se împletesc sorții. Cândva pe aici am trecut și eu. Pe o culme a pasarelei, cu vedere spre vest (dar marea nu se zărește nicăieri), din nimic, din senin, bate un vânt dezlănțuit. Din senin. Doar acolo. Ce vârtejuri se înalță din pietrele care au văzut tot? Am mâniat un zeu adormit?
Dăm roată cetății în care arheologii sapă și acum după comorile îngropate de istorie. Turcii nu-l au la inimă pe Schliemann, în capitolul dedicat Troiei din albumul cumpărat de la muzeu autorul îl numește vânător de comori și hoț de aur. Cine scrie istoria? Învingătorii, învinșii, poeții orbi?
La ieșire, un cub imens, muzeul cetății. Multe artefacte, îmi place mult cuvântul ăsta. Interesantă construcție, o rampă situată în dreptul pereților poartă vizitatorii la toate etajele. Un cor la etajul 2, a cappella, fetele par să aibă voci de îngeri, o lucrare diafană, care sună bine în clădirea cubică. La parter, magazinul nelipsit, de unde achiziționez ce altceva decât o carte, albumul amintit mai sus despre cetăți antice din Turcia. Dar și o geantă de pânză pe care scrie Troia, n-aș fi om fără ceva vanitate.
Mai multe detalii despre muzeul din Troia aflați aici: https://www.turkishmuseums.com/museum/detail/2021-troy-museum-canakkale/2021/4
Plecăm apoi spre sud, spre alte cetăți, ca și cum călătoria asta e cel mai normal și obișnuit lucru din lume. Poate chiar este.
Acum, când scriu, la nici două luni după călătorie, îmi place să-mi spun mie și să spun și altora: am fost la Troia, îți dai seama?
Articol scris de Dana Verescu
Dana Verescu s-a format ca psiholog, a lucrat ca redactor la mai multe publicații, a tradus din engleză și germană peste 25 de cărți și în prezent este consilier școlar. Călătorește cu pasiune și scrie la fel, pentru că îi plac poveștile. Și natura. Și taichi-ul.
Dacă te atrag cetățile antice, citește aici o relatare de Roxana Melnicu despre Cartagina: https://palindrom.eu/hello-holidays-hello-tunis-aterizarea-in-cartagina/
