La început de februarie, Harghita a devenit a doua destinație din România distinsă cu titlul de Regiune Gastronomică Europeană. După Sibiu în 2019, în 2027 Harghita va purta acest nobil titlu și va deveni ținta preferată a călătorilor din toată lumea dornici de experiențe gustative speciale, într-un cadru special.
Acest titlu este acordat anual de IGCAT ((Institutul Internațional de Gastronomie, Cultură, Arte și Turism) în semn de recunoaștere a comunităților (orașe, județe, regiuni, insule sau țări) care, prin cooperare comunitară, pun un accent deosebit pe patrimoniul lor gastronomic, în spiritul dezvoltării durabile. (citiți mai multe aici: https://palindrom.eu/harghita-devine-regiune-gastronomica-europeana/)
La invitația VisitHarghita (https://visitharghita.com/), am purces gospodărește de dimineață, jurnaliști, bloggeri și delegație internațională IGCAT, pentru a fi martori la ritualul tradițional al tăierii porcului și primelor preparative în satul Șoimeni din Harghita.
Pentru noi citadinii secolului XXI, oricât de pasionați am fi fost de gusturile tradiționale, a fost o mare ușurare să aflam că atunci când am ajuns la Soimeni porcul deja fusese așezat pe poziții pentru pârlire.
Gazdele noastre, oameni harnici, puternici și cumsecade, oameni ai locului pentru care nimic din ce e viu nu e străin, s-au ocupat de partea mai puțin instagramabila a ritualului.
Noi am savurat ospeția harghiteană, palinca, merele, mierea, laptele proaspăt și niște haioși cu gem atât de perfecte încât pur și simplu am uitat că în general aș fi luat la micul dejun o cafea! Am gustat laptele ca atare, mierea ca atare… dar deliciile abia începeau.
În timp ghidul nostru Szőcs Előd – creative chef – ne povestea cât de dificil și din ce în ce mai costisitor este să păstreze calitatea și prospețimea produsului tradițional și să îl și valorifice corespunzător, gazdele noastre continuau netulburate ritualul porcului.
Dr Diane Dodd, președintele IGCAT, a subliniat și ea că actualmente miza este definirea alimentelor tradiționale drept bunuri culturale, pentru a se constitui în excepții de la o serie de regulamente care ajung să standardizeze și gustul și plăcerea de a mânca. De exemplu, pentru a prepara tradițional produsele de carmangerie ar trebui folosit un tip de sare pe care regulamentele obișnuite nu îl agreează… și exemplele pot continua.
Și au continuat la modul cel mai gustos atunci când s-a deschis masa de mic dejun. A fost o dimineață întreagă în care mi-am pomenit toată copilăria și pe cei mai dragi oameni care o vegheaseră și o hrăniseră. Caltaboș cum numai tataie făcea, brânză frământată cum numai el știa să aducă de la munte de la Câmpulung, gem de prune cum numai mamaie făcea…
Amintiri din colțuri dragi, trezite de o masă care a deschis porțile memoriei, care sunt, se știe de când lumea (sau, ar spune unii mai degrabă, de când Proust) porți conduse de senzațiile gustului și mirosului. Madlenele noastre pot fi și sub formă de brânză sau caltaboș…
Partea cea mai frumoasă a fost că fiecare dintre noi, de oriunde am fi fost, din România, de la Tropice sau din nordul Europei, a început să-și amintească de gusturile cu care crescuse, care acum erau aproape uitate, dar le adusese la viață dimineața aceasta însuflețită, cu miros de zăpadă, de lemn de brad și pâine cu cartofi aburindă, atunci scoasă din cuptor.
Am gustat tot ce era pe masă, am comparat ritualuri, amintiri și chiar cântece de acasă, iar această undă ne-a însoțit în plimbarea cu caii la pădure.
După ce am terminat micul dejun, la poartă ne aștepta un echipaj cu șase cai frumoși, două căruțe și o trăsurică – am aflat că în zonă se pot închiria și se poate rezerva din timp o astfel de Transylvanian Horse Adventures (https://www.horseadventures.ro/).
Pături din belșug, cai voinici și nerăbdători. Am urcat în prima căruță, cu șefi de partidă caii Tanzcos (Dansatorul) o frumusețe de cal cu sânge de lipițan și pas ca de paradă și Bator (da, Bator ca în nuvela Fefeleaga, dar spre deosebire de căluțul trist al eroinei lui Agârbiceanu care purta numele de Curajosul ca să îl apere de propria decădere, Bator al nostru era un bidiviu falnic și puternic, de ziceai că are în piept vreo 10 inimi).
Ne-am instalat toți și am pornit in trap ușor prin sat, apoi către pădure. Urmăream parada porților secuiești sculptate, apoi am trecut pe lângă un izvor mineral – prin zăpadă se vedea urma lui roșie aprinsă. L-am gustat – o apă ușor efervescentă, feruginoasă. Tămăduitoare, spun bătrânii, ni s-a povestit.
Când la trap, când la galop, înaintam acum spre pădure. Soare, zapada sclipitoare, cai frumosi, prieteni si multa veselie! In calatoria acesta de multe ori m-am pomenit instant razand cu gura pana la urechi, fara motiv, in acea pura incantare care ma cuprinde numai in mijlocul naturii!
Am oprit într-un luminiș. N-am rezistat și am dat cailor merele pe care le adunasem în rucsac de pe masa de mic-dejun. Erau înspumați și dornici de oameni. Era să scriu dornici de conversație, dar zău ca așa i-am simțit.
La un moment dat, m-am uitat în jur și m-am trezit întrebând: ce fel de loc e acesta? Luminișul avea o piatră funerară care părea veche și un fel de chioșc. Așa am aflat că acesta era un loc pe care oamenii îl consideră sfințit: este locul unde au fost masacrați preoți (după unii) sau călugări (după alții) de invadatorii turci. Se pare că un grup de preoți și călugări au încercat să salveze Sfintele din Biserica Franciscană din Șumuleu Ciuc de prigoana turcească (în jur de 1661) dar au fost prinși aici și masacrați. Pietrele funerare au fost ridicate ulterior. Acum e loc de pelerinaj și ceremonie. Pentru noi a fost loc de întâlnire cu spiritul muntelui și iernii.
Am întors atelajele – și încă o dată m-au uimit caii educați ai gazdelor noastre. Mi-a mers la inima padurea si mai ales dragostea pentru cai a acestor oameni minunati care tin sa pastreze aceasta esentiala particica a modului de viata traditional!
˝Am început inițiativa aceasta cu Horse Adventures tocmai ca să pot continua să țin caii aceștia. Nu mă văd deloc trâind fără ei˝ne spune cu simplitate Baczoni Szilveszter Baczoni, mândru de caii lui. De profesie inginer silvic, el a pornit în 2022 acest busineess foarte gustat de familiile care vin pe aici: plimbările cu trăsuri, căruțe, sănii și desigur echipaje speciale de nuntă pentru amatori. ˝Caii ne mai ajută și la munci, primăvara, toamna. Fac parte din viața noastră!˝, continuă el. Mi-am propus să revin cât de curând, cu prieteni, să cutreierăm pădurea din nou.
Înapoi în sat, am luat parte la pomana porcului în stil local: o ciorbă strașnică acrită cu zeamă de varză, carne proaspătă și dulce, cu mămăliguță.
Acolo, când stăteam la masă toți, îmbujorați de soare, zăpadă (și poate și de pălincă), m-am gândit că acesta este de fapt adevăratul rost al mâncării: să ne ajute să trăim cu bucurie împreună. Și cu speranță!
Înainte de a ne așeza la masa, gazda noastră ne-a dus în saivan, unde exact când porcul se pregătea să ne îndestuleze masa, un mielușel negru tocmai se năștea. Era al doilea mielușel negru din călătoria asta (primul fusese la pensiunea Gyimesi Skanzen Panzió din Valea Borosului).- citește mai multe aici: https://palindrom.eu/un-sat-in-harghita-regiunegastronomicaeuropeana2027/
Am luat-o drept semn bun de viață și dăinuire în Harghita, Regiune Gastronomică Europeană 2027.
Citește aici mai multe despre gusturile Harghitei: https://palindrom.eu/7-gusturi-senzatii-si-destinatii-in-harghita-de-iarna/
