Când autocarul grupului nostru, al circuitului premium organizat de Hello Holidays în Tunisia, a ajuns la Kairouan, era deja întuneric. Raluca Ghiman, in charge cu grupul nostru, a bătut la porțile impresionante.
Cât erau de impresionante aveam să-mi dau seama ulterior, când am văzut-o ridicând brațul ca să apese pe clanța aflată la o înălțime considerabilă. ˝Iar suntem ca în 1001 de nopți˝ mi-am spus. ˝Parcă intrăm în cetatea lui Harun al Rashid!˝Adevărul e că nu eram deloc departe de realitate cu fantezia asta!
Cât de aproape eram de adevăr urma să aflu în zori…
Deocamdată tot grupul s-a grăbit să intre în holul somptuos, unde am fost întâmpinați cu gustările potrivite pentru niște călători însetați ca noi: o minunata limonada amăruie, acompaniată de niste prajiturele delicioase, oferite de gazdele noastre. Ulterior am aflat că aceste prăjiturele se numesc makroud și au o tradiție foarte veche. Se pare că au fost introduse în Kairouan și Tunisia de dinastia Aghlabiților. Sub crusta lor de aluat se află o pastă de curmale și toată prăjiturica este acoperită cu o glazură de miere sau sirop de zahăr.
Camera în care am fost cazată era o bijuterie de arhitectură, cu mozaicurile, mobilelele pictate și oglinzile exemplar de fidele, lambriurile și acele jocuri de volume care au consacrat stilul arab. Este un spațiu care invită la interiorizare, nu abundă de prize și gadgeturi, dar te face să te prețuiești mai mult pe tine… ceea ce e neprețuit.
Ce afli dintr-o cameră de hotel despre raportul local cu corpul? Iată faptele:
1 WC -ul este separat de celelalte funcționalități ale băii – se folosește altă încăperere
2 WC -ul este obligatoriu dublat de bideu, peste tot
3 în încăperea WC nu există niciodată ceva care să încurajeze relaxarea tipică a oamenilor ocupați, cum ar fi cititul sau butonarea telefonului pe WC.
Ce ghicim de aici? Nu numai exigențe de funcționalitate și de igienă, ci la baza lor o exigență de puritate.
Am ales pentru dimineața o exersare simplă de interior, ca să savurez lumina filtrată care a scăldat totul în miere începând chiar cu ora 6. Abia în zori am apucat să observ întreg ansamblu să și-mi dau singură dreptate: acest hotel, exact cum îi spune numele, Le Kasbah, a fost kasbahul (cetatea fortificată) din Kairouan. Cetatea relativ ruinată a fost cumpărată în urmă cu câteva zeci de ani de un proprietar privat, care a reamenajat-o cu destinație de hotel.
Când am plecat în zori să explorăm orașul, ghidul nostru tunisian, Lamjed ne-a povestit că acest oraș, Kairouan (se citeste Cairauan) nu are pic de apa – se pot vedea inca aici bazinele de colectare a apei de ploaie, datand din perioada romana. Asta nu l-a impiedicat sa devina un oras puternic si cel mai sfant centru pentru musulmanii din intreaga Africa. Dimpotriva, cand au cucerit aceste pamanturi, arabii au decis ca lipsa apei face asezarea mai usor de aparat.
A descins aici insusi Companionul profetului, aici a murit in lupta si aici e ingropat ca sfant si erou. Arabii au construit aici moschei magnifice – si nu mica mi-a fost mirarea sa descopar ca o vizita la Marea Moschee ma aducea inapoi in Cartagina: pietre si cateva sute bune de coloane au fost aduse la Kairouan din ruinele Cartaginei si acum fac parte din moschee. Cat despre cetatea locului (kasbah)… am locuit in ea! Zidurile au fost folosite pentru a adaposti un hotel inedit, Le Kasbah, cu tot confortul si stelele necesare, in care camerele arata ca in 1001 de nopti!
Kairouan este primul oraș din care Islamul s-a răspândit pe pământul Africii. Moscheea din Kairouan este un loc faimos de pelerinaj, după Mecca și Medina (și desigur Ierusalimul). A fost întemeiat de cel cunoscut sub numelele de Bărbierul sau Companionul Profestului (al cărui mausoleu se și află în apropierea Marii Moschei) și este inaccesibil non-musulmanilor, care pot doar fotografia de departe.
Bărbierul profetului a murit aici în luptă și este îngropat aici. De astfel moscheea a fost construită pe acest teren arid, care nu are sursă proprie de apă dulce, tocmai poentru a fi inaccesibilă și inexpugnabilă.
Apa era adunată în zonă începând cu secolulul IX în bazine (era o apă de ploaie foarte curată, provenind dintr-o zonă foarte curată, complet nepoluată nici măcar de agricultură). Bazinele din Kairouan se vizitează, dar nu se mai folosesc – apa vine acum prin conducte.
În anul 800, califul abasid Harun al-Rashid și-a delegat puterea în Ifriqiya emirului Ibrahim ibn al-Aghlab și i-a acordat dreptul de a-și transmite funcțiile pe cale ereditară. Al-Aghlab a înființat dinastia aghlabidă, care a condus Maghrebul central și estic timp de un secol. Teritoriul s-a bucurat de independență formală, recunoscând în același timp suveranitatea abasidă. Tunisia a devenit un important centru cultural, marcat de influența orașului Kairouan și a marii sale moschei, un centru intelectual renumit.
Este dificil de măsurat amploarea influențelor turcești care persistă în Tunisia. Câteva monumente își afișează apartenența otomană, cum ar fi Moscheea Sidi Mahrez din Tunis, construită între 1692 și 1697. Într-un alt domeniu, arta covoarelor, dintre care unele existau înainte de sosirea otomanilor, a văzut producțiile orașului Kairouan prezentând motive pur anatoliene în secolul al XVIII-lea.
În ciuda acestor influențe perceptibile în aspectul obiectelor manufacturate, influența Italiei vecine a devenit din ce în ce mai evidentă în timpul secolului al XVIII-lea, atât în arhitectură, cât și în decorațiuni, marcând astfel deschiderea țării către Europa
Revenind la povestea bazinelor din Kairouan, califul omeyyad Hisham ibn Abd al-Malik i-a ordonat guvernatorului orașului Kairouan, Obeid Allah ibn El Habhab, să construiască cincisprezece rezervoare pentru a alimenta orașul cu apă. Dar rezervoarele aghlabide, cele mai faimoase dintre cele cincisprezece rezervoare, au fost construite de conducătorul aghlabid Abul Ibrahim (a domnit între 856 și 863) între 860 și 862: este vorba de fapt despre un rezervor format din două cisterne circulare deschise, interconectate.
Rezervorul mare este un poligon cu 64 de laturi, cu un diametru interior de 129,67 metri și o capacitate de 57.764 m3. Uneori a servit ca bazin recreativ și de divertisment, în special sub Ziadet Allah al III-lea (a domnit între 903 și 909). Bazinul mic este un poligon simplu cu 17 laturi, cu un diametru interior de 37,40 metri și o capacitate de 4.119 m3.
Apele de preaplin ale Wadi-ului Merguellil au fost colectate în bazinul mai mic, unde s-au depus înainte de a trece prin bazinul mai mare pentru a alimenta parțial orașul.
În Kairouan te apropii mai mult de ceea ce este Tunisia profundă, musulmană și pașnică (deși unele grafitti de pe ziduri te pot face să bănuiești o revoltă mocnită pornind din cartierele de pe margini). Iar dacă afli istoria orașului, vei afla că este o istorie de luptă.
Primul oraș arab și musulman din Africa de Nord, Kairouan a fost un centru important pentru răspândirea Islamului și a limbii arabe în Maghreb. Orașul încă ocupă un loc special pentru musulmanii din regiune, în special în timpul Mouled, când credincioși din toată Tunisia și din alte țări se adună pentru a participa la sărbători.
Cu medina și piețele sale organizate de bresle în stil oriental, moscheile și alte clădiri religioase, Kairouan este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO din 1988. În 2009, a fost proclamat Capitală a Culturii Islamice de către Organizația Islamică pentru Educație, Știință și Cultură.
Orașul este, de asemenea, renumit pentru covoarele din lână în stil anatolian și produsele de patiserie artizanale, inclusiv celebrele makroud.
Numele orașului, Kairouan poate fi o corupție a cuvântului persan kârvân care înseamnă „tabără militară” (kâr pentru război/militar, înrudit cu latinescul guer și vân pentru tabără), „caravană” sau „loc de odihnă”.
Kairouan a fost fondat pe linia de confruntare dintre bizantini și musulmani. Arabii au întemeiat orașul cu scopul de a-l transforma într-o fortăreață în campania lor de cucerire a Africii de Nord. Locația aleasă pentru întemeierea sa, în interiorul continentului, părea deosebit de neprimitoare, dar era suficient de departe de coastă pentru a evita atacurile flotei bizantine, care controla atunci Marea Mediterană.
Era orientat spre munți, care erau un refugiu pentru berberi. Qayrawān, sau tabăra de garnizoană, a dat numele sitului și, mai târziu, orașului Kairouan a avut atunci o dublă funcție militară și religioasă, asigurând atât războiul sfânt, cât și apărarea teritoriilor nou cucerite.
Astfel, orașul a fost primul oraș arab din Africa de Nord. Capitală a Ifriqiyei timp de cinci secole, a fost un centru excepțional de răspândire a civilizației arabo-musulmane.
În urma luptelor dintre berberi și arabi în timpul cuceririi arabe, Oqba Ibn Nafi a fost ucis de șeful berber Koceïla, care a capturat orașul Kairouan între 682 și 684. El a redenumit orașul, berberizându-i numele, Taqirwant. Câțiva ani mai târziu, o armată arabă condusă de Zuhayr ibn Kays a învins armata lui Koceila la Mammes și a recucerit Kairouanul între 687 și 689.
Uqba Ibn Nafi a construit Marea Moschee din Kairouan. Legenda spune că pe locul viitorului Kairouan, un soldat a dat peste o cupă de aur îngropată în nisip. Se pare că această cupă dispăruse din Mecca cu câțiva ani mai devreme, iar când a fost dezgropată, a țâșnit un izvor, producând apă care se presupune că provenea din aceeași sursă ca și izvorul sacru Zamzam din Mecca. Această poveste a făcut din Kairouan un loc de pelerinaj și este adesea numit al patrulea oraș sfânt (sau sacru) al Islamului și primul oraș sfânt din Maghreb.
Apoi Kairouan a jucat un rol semnificativ în arabizarea berberilor și a populațiilor vorbitoare de limbă latină din Ifriqiya.
Ocupația orașului a paralizat rezistența localnicilor și a accelerat subjugarea Tunisiei. În timpul protectoratului francez, orașul a devenit totuși unul dintre centrele rezistenței naționaliste.
În 2009, a fost proclamată Capitală a Culturii Islamice de către Organizația Islamică Mondială pentru Educație, Știință și Cultură.
Pe de o parte, Marea Moschee este unul dintre monumentele majore ale Islamului și o capodoperă a arhitecturii universale. A servit drept model pentru mai multe moschei din Maghreb, în special în ceea ce privește motivele sale decorative. Pe de altă parte, Moscheea celor Trei Porți, construită în 866, este cea mai veche moschee cu fațadă sculptată din Islam.
Kairouan oferă, de asemenea, o mărturie excepțională a civilizației din primele secole ale Hegirei în Ifriqiya, iar arhitectura sa islamică tradițională, asociată cu configurația sa spațială, a devenit vulnerabilă sub efectul schimbărilor economice și constituie un patrimoniu prețios.
Orașul este plin de amprente ale credinței musulmane, dar acum, tu, călătorule, te simți binevenit. Poate nicăieri n-am simțit mai firesc acest Salam Alecum – pacea fie cu tine!
La mormântul companionului lui Mohamed plutea așa un sentiment de pietate firească încât am avut impulsul să-mi fac semnul crucii, ca atunci când mă pregătesc să intru într-o biserică.
Paznicul era vigilent, dar prietenos, și a făcut fotografii în interior pentru câteva doamne curioase din grupul nostru.
Alături de mausoleu se află o moschee și străvechea Școalaă Coranică, un centru legendar de învățătură, care dăuiește și azi.
Prin Kairouan înapoi la Carthage
Nu mică mi-a fost mirarea să văd că pe unul dintre zidurile exterioare ale moscheii celei mari din Kairoiuan am dat de inscripția Antonini și n-am priceput nimic. Ghidul nostru local, Lamjed, ne-a povestit că aproape în întregime moscheea este alcătuită din pietre ale Cartaginei distruse, iar coloanele din moschee, care mi s-au părut a se semăna cu cele din Terme…. erau chiar cele de acolo!
Dacă ieri vizitam subsolurile Carthaginei și ascultam liniștea bolților de sub Terme, azi ajunsesem într-un mod așa de surprinzător să văd lumea Cartaginei de deasupra pământului, care fusese distrusă, prădată și reconstruită, cu alte simboluri deasupra.
Pământul ferm al Africii are răbdare infinită cu istoria. Cândva, în adolescență, inima începuse să-mi plângă pentru destinul pământului african, pe măsură ce aflam mai multe din istoria sa. Acum pământul mi-a răspuns: Ai răbdare și nu mă măsura cu un cântar de oameni. Timpul meu se măsoară altfel. E în ordine: am răbdare.
Pacea fie cu tine, pământule!
N-aș fi crezut să am un sentiment așa de profund familiar și pașnic chiar în Kairouan – un sentiment de tihnă – cu atât mai neașteptat cu cât totul în jur era nou și necunoscut, de la limba locuitorilor la cutumele și religia lor.
Era pacea și generozitatea acestui pământ african, care a primit cu mare răbdare și curiozitate tot și pe toți cei care l-au vizitat, turbulenți adesea, mândri de ce ele mai multe ori. Cu întindere și profunzime cât lumea, punând limite numai pentru a-i selecta pe puținii care nu se sinchisesc de limite. Un pământ pentru oameni liberi, whatever that means, Pentru ei, înseamnă totul.
Cultura de bază de regiunii a fost și este măslinul, un copac-minune, dar care devine roditor după nu mai puțin de 30 de ani – deci fiecare om care plantează un măslin îl plantează de fapt pentru copiii sau mai degrabă pentru nepoții lui. Legătura de recunoștință a generațiilor este astfel natural asigurată. Și respectul pentru bătrâni și grija pentru Copiii Pământului.
Autocarul nostru a plecat acum spre următoarea destinație, Tozeur. Intr-un balcon, închis cu tipicul grilaj cu arabescuri, doi copii fac frenetic cu mâna autocarului cu turiști.
Drumurile Tunisiei profunde m-au făcut să-i dau dreptate tânărului din soukul din Tunis care-mi spusese că noi românii și ei tunisienii suntem de fapt frați, avem aceleași probleme: dincolo de exoticul măslinilor, cactușilor și eucalipților, șoselele lor mi-au amintit de șoselele noastre, cu amestecul lor de arhaic și nou, cu satele unde bărbații stau la marginea drumului discutând tot ce mișcă. La noi cu o bere în față, la ei cu o cafea și câteodată o narghilea în față.
Amestecul de cotigi cu catâri și mașini de teren (cu notabila diferență că pe șoselele tunisiene nu am văzut nici urmă din acel gen de bolizi surprinzători care circulă la noi). De altfel aici mai mult circulă cărucioare, tractoare, scutere conduse de bărbați cu crocs și șosete albe – sau chiar de câte o tânără trendy, cu sau fără hijab.
În prezent, Tunisia are una dintre cele mai liberale legislații pentru femei din lumea musulmană. Monogamia este legiferată – în cazul în care soțul își ia o a doua soție, el este pasibil de amendă (mare) și un an de închisoare.
Odată cu revoluția din 1956, femeile tunisiene au dobândit o serie de drepturi:
1 dreptul de a-și alege soțul
2 dreptul de a-și gestiona banii
3 dreptul de a intenta divorț- iar soțul este obligat să plătească pensie alimentară
4 dreptul la vot începând cu 1957
Există și o zi a Independenței Femeii, 13 august.
Tunisia are deja o bancnotă cu un chip feminin – este bancnota de 10 dinari cu portretul primei femei medic din țară – Tawhida Ben Cheikh (1909–2010)
În Tunisia femeile studiază acum la universitate și au profesii considerate până nu demult tipic masculine: ministru, căpitan de vas, pilot.
Toate acestea le-am aflat de la ghidul nostru făcând drumul de la Kairouan la Tozeur, de la nord spre sud, spre profunzimea Tunisiei, pe când pământul devenea din ce în ce mai uscat și femeile începeau să poarte tot mai mult hijab.
#vaurma
Află mai multe despre Hello Holidays aici: https://www.helloholidays.ro/
Despre prima zi a călătoriei noastre am mai relatat: citește aici despre Tunis și Cartagina legendară: https://palindrom.eu/hello-holidays-hello-tunis-aterizarea-in-cartagina/
Citește aici despre Sidi Bou Said: https://palindrom.eu/hello-holidays-in-tunisia-2-sidi-bou-said/
