După ceva vreme, am pornit la mijloc de aprilie 2025 în vacanță. Și nu oriunde, ci în Africa, mama noastră, a tuturor, tărâmul visat încă din copilărie.
Am spus Hello, Holidays, pentru că am plecat cu Hello Holidays într-un circuit premium prin Tunisia. Prima stație: străvechea Cartagină!
Am aterizat în capitala Tunisiei într-o noapte din miez de aprilie. Evadasem cu multă poftă în circuitul premium organizat de Hello Holidays, bucuroasă să mă sustrag cu grație din pregătirile Săptămânii mari, pe care aveam să o petrec pentru prima dată singură.
Când toată viața te obișnuiseși să raportezi sărbătorile la o familie, sărbătorile în singurătate îți dau o senzație bizară, pe care am ales să o decodific drept libertate. Libertatea de a vedea în sfârșit pământul Africii, după care tânjisem încă din copilărie. Africa, leagănul și mama noastră, a tuturor.
Lăsam în urmă niște luni, dacă nu ani, de stres și zbucium de toate felurile. Lăsam și obiceiul de a fi mereu prezentă pe telefon, pentru că fusesem avertizată că singura opțiune de internet cu adevărat convenabilă este wifi-ul de la hoteluri – iar la hoteluri ajungeam abia seara.
Aveam deci în față 10 zile de detox de social media și alte media și de circuit premium, un road trip cu autocarul de-a lungul și de-a latul Tunisiei, organizat de Hello Holidays, cu un grup în care nu cunoșteam pe nimeni. O aventură!
Mai multe detalii și călătorii de la Hello Holidays puteți găsi aici: https://www.helloholidays.ro/
Mă gândeam vag cum o să petrec Paștele – programul circuitului arăta ca în noaptea de Înviere ne vom afla în orașul Sfax, un mediul foarte musulman. Așa că strecurasem în valiză, alături de kitul de maximă necesitate pentru fiecare noapte și o candelă parfumată – aveam să o aprind la miezul nopții și să cânt Hristos a înviat.
Dar până atunci mai erau câteva zile bune. Iar într-un astfel de circuit câteva zile bune înseamnă câțiva ani-lumină distanță de ceea ce ești în prezent.
În prezent abia coborâsem din avion și ieșisem din aeroport – fără măcar să observ cât de frumoasă este clădirea aeroportului din Tunis, care păstrează arhitectura unui palat din vremea beylor, guvernatorilor otomani de demult. Aveam să observ asta abia la plecare.
Acum, fugită din iureșul care tocmai promitea să nu mai fie realitatea mea cotidiană, m-am repezit să adulmec aerul Africii. Mirosea a flori, a apa, a mare, a tutun si a ceva inca neprecizat. Poate a luna aproape plina pe care in sfarsit o vad! Era trecut de miez de noapte, auzeam valuri si pasari, practic auzeam vacanta!
Autocarul nostru ne-a dus direct la hotelul Ramada din Gammart, o suburbie elegantă a Tunisului. Deși miez de noapte, am deschis ochii mari: hotelul era un adevărat palat din 1001 de nopți, împodobit cu flori luxuriante, printre care și niște crini albi care impregnau tot locul cu parfumul lor. Aveam să aflu în aceste zile pe care urma să le petrec în Tunisia că atenția pentru parfum este esențială aici.
Nu de puține ori, cremele cosmetice oferite în hoteluri m-au încântat – am avut curiozitatea să le încerc pentru că erau esențe tari, pe care nu obișnuiam să le folosesc. Până acum! Aici, la hotelul-palat am fost sedusă de parfumul de floare de măslin.
După stilul meu, m-am trezit în zori, înaintea răsăritului – socotisem că pe balconul-terasă aș avea loc să fac o tură de taiji. Renunțasem încă de acasă la ideea de a alerga în fiecare dimineață pe străzi, așa cum obișnuiam în orașele necunoscute din Europa, în chip de sport și totodată explorare matinală. Intuiam că aici va fi nepotrivit – și,da, de-a lungul și de-a latul Tunisiei nu vezi femei alergând pe stradă la nicio oră. Nici prea mulți bărbați nu fac asta – am văzut totuși câțiva alergând în cealaltă stațiune din nord, cea în care aveam să poposim la sfârșitul călătoriei noastre, la Hammamet.
Așadar, iată-mă în zorile trandafirii, pe terasă… dar surpriză, în lumina dimineții am văzut cât de mare este de fapt grădina hotelului-palat și am decis totuși să exersez în grădină. Cu adevărat paradisiacă, grădina era amenajată ca o mică Tunisie, cu plante spectaculoase din mai multe zone de climă – am dat o tură, uimită. Erau plantele care îmi vor fi și uimire și acasă peste tot în Tunisia în următoarele zile.
Ceea ce m-a uimit însă cu adevărat a fost cât de primitoare și liniștită era energia acestui loc, cât de relaxată și împământată am putut exersa pe acest pămînt care, teoretic, ar fi trebuit să-mi fie cu desăvârșire străin. Poate până la urmă avusesem o dreptate mult mai profundă decât credeam atunci când am zis că Africa este mama noastră, a tuturor!
Prima zi a circuitului nostru premium avea să fie dedicată Cartaginei și nordului Tunisiei. Primul popas însă aveam să-l facem în miezul frumuseții instagramabile… de vreo sută și mai mulți de ani instagramabile de fapt, a pitorescului Sidi Bou Said.
Citiți aici mai multe despre irezistibilul orășel alb-albastru: https://palindrom.eu/hello-holidays-in-tunisia-2-sidi-bou-said/
Cu ruinele anticei Cartagine aveam să ne întâlnim în imensul parc aflat vizavi de palatul prezidențial din Tunis și flancat de arbori formidabili. Este locul pe care se află Termele Antonine, principalul obiectiv al Cartaginei vizitabile în zilele noastre – de fapt însă, ca peste tot în Tunisia, aveam să aflăm că sub ele există vestigii ale epocilor anterioare, fenico-punice sau încă și mai vechi.
Acum este momentul să vă spun că atunci când vă propuneți să plecați într-un astfel de circuit premium, mai ales într-un loc atât de exotic precum este Tunisia, este cât se poate de binevenit să studiați puțin în prealabil. Sunt multe informații care vă vor adânci experiența și care vă vor ajuta să înțelegeți mai bine ceea ce vedeți. În felul acesta, la fața locului veți fi gata să vă impregnați de experiențe și de gustul vieții în aceste colțuri de lume, fără să vă mai cramponați de informații pe care fie și o oră de studiu pe internet înainte de plecare vi le pot furniza cu ușurință.
Cât despre mine, chiar din prima zi m-am bucurat că mi-am dedicat acest scurt timp de studiu, deoarece atât Termele antonine cât și Muzeul Le Bardo pe care urma să îl vizităm la prânz au pus la încercare aceste informații.
Atenție însă, vă mai spun: nu rămâneți pur ți simplu la nivelul citit informație/recunoscut informație. Cel mai mult avem de câștigat atunci când lăsăm experiența să ne informeze cu putere egală cu ceea ce am studiat înainte folosind diverse resurse.
Iată ce am aflat eu, cu resurse simple și tuturor accesibile!
Teritoriul Tunisiei actuale găzduiește cultura capsiană, o cultură mezolitică care a dăinuit între anii 10.000 și 6.000 î.Hr. – denumită după orașul Gafsa.
Tunisia este leagănul civilizației cartagineze, care a atins apogeul în secolul al III-lea î.Hr., înainte de a deveni parte a Regatului Numidiei, apoi o provincie importantă a Africii romane, apoi, timp de câteva decenii, a trecut sub dominație vandală.
Cine sunt locuitorii Tunisiei? În perioada neolitică (aproximativ 4500 – 2500 î.Hr.) locuitorii sunt cei care și-au putut găsi aici un mod de a trăi în timp ce lua ființă Deșetul Saharian, cu clima lui specifică.
Se mai spune că în această perioadă apar pe aceste teritorii berberii, aparent descendenți din migrația spre nord a populațiilor libiene (dar, atenție, acesta un termen grecesc antic care desemnează populațiile africane în general). Pe scurt, nu se știe exact ce fel de populații sunt berberii, doar că sunt africani.
Tot atunci își fac apariția sporadic și fenicienii din Tyr. Mai târziu, în 814 î.Hr., ei vor fonda orașul Cartagina, orașul care avea să țină în șah pe însuși Imperiul Roman.
Dido sau Didona (numită și Elissa) a fost, conform legendei, întemeietoarea cetății Carthago, zisă și Cartagina – acum pronunția este Cartaj.
Didona era prințesă feniciană, fiica regelui din Tyr și sora cu probabil cel mai notoriu narcisist din istorie, un individ pe nume Pygmalion care nu a putut să se însoțească cu nicio ființă feminină reală, ci avut nevoie să creeze una după exact dorințele sale.
La moartea tatălui lor, cei doi frați, Didona și Pygmalion, i-au moștenit tronul. Dido s-a căsătorit cu un înalt dregător și preot al lui Heracles, pe nume Sichaeus. Ca să pună mâna pe bogățiile acestuia, Pygmalion l-a asasinat. Nu și-a putut atinge însă scopul, pentru că Didona a încărcat într-ascuns averea lui Sichaeus pe mai multe corăbii și a fugit pe mare, împreună cu alți numeroși fenicieni, care au urmat-o.
Ajunși pe coasta Africii, fugarii au cerut adăpost localnicilor. Aceștia au făgăduit să le dea doar petic de pământ, cât vor putea cuprinde cu o piele de taur. Tăind pielea în fâșii foarte subțiri, Didona a reușit să încercuiască o întindere atât de mare de pământ, încât a ridicat pe locul acela o cetate – Cartagina.
Prosperitatea noii așezări a atras însă privirile invidioase ale celor din jur. Iarbas, un rege vecin, i-a cerut mâna Didonei, amenințând cu război cetatea, în cazul în care ar fi fost refuzat. Credincioasă memoriei primului ei soț și ca să-și scape supușii de urgia războiului, Didona și-a înălțat singură un rug funerar și s-a sinucis, arzând în flăcări.
După o altă versiune (Eneida lui Vergiliu), Didona s-ar fi îndrăgostit de Aeneas, care în drumul lui spre Italia ar fi poposit pe țărmurile Cartaginei. Iubită și ulterior părăsită de erou, ea s-a sinucis.
Ce deducem noi din aceste istorii mitice? Așa cum am învățat de la binecunoscuții antropologi francezi ai culturii, istoriile mitice transmit intuiții și/sau cunoștințe fundamentale. Așa că aș deduce de aici o Cartagină care se pune sub semnul curajului și inteligenței feminine amenințate mereu de violența, inconsecvența, arbitrariul și iraționalul – după caz, chiar sălbaticia masculine.
Aș zice că este un destin care se continuă și azi în Tunisia. În plus, lumea antică pomenește de repetate ori proverbiala ˝viclenie punică˝ – putem ghici că este vorba despre o inteligență vie și neconvențională, ușor de taxat drept duplicitate, dar mai ales ușor de individat.
Deschisă la mare, Cartagina era deschisă structural și către lumea exterioară. La un secol și jumătate de la fondarea orașului, cartaginezii sau punicii și-au extins influența în bazinul vestic al Mării Mediterane.
Parte integrantă a Republicii și apoi a Imperiului Roman împreună cu Numidia, Tunisia a devenit timp de șase secole sediul unei civilizații romano-africane excepțional de bogate, fidelă vocației sale de „răscruce a lumii antice”. Tunisia era atunci creuzetul artei mozaicului, distingându-se prin originalitatea și inovațiile sale.
Zeii indigeni, concurând cu zeii romani, apăreau pe frize încă din perioada imperială, iar cultul anumitor zeități, Saturn și Caelestis, era o continuare a cultului punic al lui Ba’al Hammon și Tanit, consoarta sa. „Răscrucea lumii antice” a văzut și înființarea timpurie a comunităților evreiești și, în urma lor, a primelor comunități creștine.
Într-o zonă deschisă lumii exterioare, precum Provincia Africii, creștinismul s-a dezvoltat devreme datorită coloniștilor, comercianților și soldaților, iar regiunea a devenit unul dintre centrele cheie pentru răspândirea noii credințe, chiar dacă ciocnirile religioase cu păgânii au fost violente. Din secolul al II-lea încoace, provincia a aplicat și sancțiuni imperiale, primii martiri fiind înregistrați încă din 17 iulie 180: cei care refuzau să adere la religia oficială puteau fi torturați, exilați pe insule, decapitați, aruncați la animale sălbatice, arși sau chiar răstigniți.
La sfârșitul secolului al II-lea, noua religie a progresat în provincie deoarece, în ciuda unei situații dificile, creștinismul a prins rădăcini mai repede decât în Europa, în special datorită rolului social jucat de Biserica Africii, care a apărut în a doua jumătate a secolului al III-lea, ajutată în acest sens de o densitate urbană foarte mare.
Mai mult, odată cu publicarea Edictului de la Tesalonic de către împăratul Teodosie I în 381, creștinizarea a devenit automată, întrucât nicio altă religie nu era permisă în Imperiu. Astfel, în timpul secolului al V-lea și sub acțiunea dinamică a lui Augustin de Hipona și imboldul câtorva episcopi, marii proprietari de pământuri și aristocrația urbană s-au raliat creștinismului, acolo unde le-au văzut interesul, Biserica integrând apoi diferitele clase sociale. Rapid, provincia Africa a fost considerată un far al creștinismului latin occidental.
Aici a luat ființă și s-a propagat o idee morală care nu a fost deloc pe placul clerului, așa că a fost degrabă condamnată ca erezie. Este vorba despre donatism, inițiat de Donatus, episcop de Casae Nigrae, susținea că eficacitatea sacramentelor depinde de caracterul moral al preotului. Cu alte cuvinte, dacă un preot care era implicat într-un păcat destul de serios avea să boteze o persoană, acel botez avea să fie considerat nul. Donatismul a durat exact 100 de ani, până la conciliul din Cartagina, din 411 – a urmat persecuția și anihiliarea donatiștilor.
În ciuda acestei lupte religioase, situația economică, socială și culturală era relativ favorabilă în momentul triumfului creștinismului, după cum o demonstrează numeroasele vestigii, în special bazilicile din Cartagina și numeroasele biserici construite în temple păgâne antice (cum ar fi la Sbeïtla), sau chiar unele biserici rurale descoperite recent.
Pe 19 octombrie 439, după ce au preluat controlul asupra orașului Hippona, vandalii și alanii lui Genseric au intrat în Cartagina, unde și-au stabilit regatul timp de aproape un secol.
Vandalii au aderat la arianism – ei susțineau ideea că, deși Iisus este și el Dumnezeu, el a fost creat de Dumnezeu tatăl undeva-cândva, astfel încât poate fi concepută o instanță a lumii în care Iisus nu a existat și nici Treimea. Arianismul a fost declarat erezie la Conciliul de la Niceea, ceea ce nu a facilitat relațiile dintre vandali și notabilii locali, care erau predominant calcedonieni. Vandalii au cerut populației o loialitate totală față de puterea și credința lor. Prin urmare, cei care au încercat să se opună vandalilor sau arianismului au fost persecutați: mulți clerici au fost martirizați, închiși sau exilați în lagăre la sud de Gafsa.
În sfera economică, vandalii au aplicat Bisericii aceeași politică de confiscare pe care au suferit-o marii proprietari de pământuri. Cu toate acestea, cultura latină a rămas în mare parte păstrată, iar creștinismul a înflorit atâta timp cât nu s-a opus monarhului conducător.
Înconjurat de principate berbere, teritoriul care era acum al vandalilor a fost atacat de triburi nomade, de luptători pe cămile.
Ca urmare, înfrângerea din decembrie 533 în bătălia de la Tricameron, a confirmat anihilarea puterii militare vandale.
Ulterior, Cartagina a fost cucerită cu ușurință de bizantinii conduși de generalul Belisarius, trimis de împăratul Justinian regele vandal Gelimer predându-se în 534.
În ciuda rezistenței berberilor, prin definiție oameni liberi, bizantinii au restabilit sclavia și au instituit taxe mari. În plus, administrația romană a fost restaurată. Biserica Africii a fost adusă la răspundere, iar Justinian a făcut din Cartagina sediul diecezei sale de Africa. La sfârșitul secolului al VI-lea, regiunea a fost plasată sub autoritatea unui exarh care combina puterile civile și militare și avea un grad ridicat de autonomie față de împărat.
Pretinzând că impun creștinismul de stat, bizantinii au persecutat păgânismul, iudaismul și ereziile creștine.
Cu o Africă bizantină târâtă în mlaștină, o stare de spirit insurecțională a zguduit confederațiile de triburi stabilite, constituite în principate. Aceste triburi berbere erau cu atât mai ostile Imperiului Bizantin, deoarece erau conștiente de propria putere.
Chiar înainte de capturarea sa de către arabi în 698, capitala și, într-o oarecare măsură, provincia Africii au fost golite de locuitorii lor bizantini. De la începutul secolului al VII-lea, arheologia mărturisește într-adevăr o retragere, aceasta fiind evidentă în special în Cartagina.
Deocamdată atâta istorie – va mai fi nevoie însă ulterior și de alte resurse. Acum în fața noastră se deschidea marele parc al ruinelor Termelor Antonine, care dădeau direct spre mare (se pare că o parte a Termelor chiar au fost înghițite la un moment dat de Mediterana).
Caracteristica principală a parcului este, fără îndoială, clădirea balneară. Cu toate acestea, în partea sa superioară, există câteva elemente interesante aparținând diferitelor perioade ale istoriei orașului punic, roman și bizantin. Starea de conservare a acestor elemente este, însă, îngrijorătoare și uneori sunt dificil de identificat.
Termele antonine din Cartagina sunt cel mai mare complex termal roman construit pe pământ african. Sunt cele mai mari terme din Cartagina și singurele din care a mai rămas o mare parte în picioare, în ciuda devastărilor care au avut loc succesiv.
Într-adevăr, situl a servit drept carieră de piatră timp de secole, pentru a construi numeroase monumente, atât în Tunis, cât și în multe orașe din bazinul nordic al Mediteranei, cum ar fi Pisa. Apropierea sa de țărm a agravat prădarea.
Ruinele sunt situate la sud-est de situl arheologic, în imediata vecinătate a palatului prezidențial din Cartagina. Săpăturile efectuate de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, precum și crearea unui parc arheologic dedicat monumentului – care găzduiește multe alte elemente interesante care dezvăluie trecutul bogat al acestui oraș – îl fac una dintre atracțiile turistice obligatorii ale orașului.
Acestea sunt incluse în situl arheologic Cartagina, inclus în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Băile termale numite după Antoninus Pius au fost construite pe malul mării după un incendiu major care a devastat orașul în secolul al II-lea. Construcția este datată cu precizie într-o perioadă cuprinsă între 145 și 162; este aproape de majoritatea clădirilor importante din capitala proconsulului Africii, reprezentantul puterii în provincie, din care au mai rămas unele rămășițe, cum ar fi amfiteatrul, teatrul și odeonul.
Inscripția dedicatorie precizează că clădirea a fost ridicată „cu permisiunea” împăratului. Structura mărturisește prosperitatea provinciei. Construcția demonstrează astfel dorința elitelor locale de a transpune pe pământ african modelele experimentate anterior în capitala imperială.
Niciun ghid istoric și arheologic nu vorbește vreodată despre viața secretă a ruinelor – despre existențele mărunte ale șopârlelor, păsărilor, florilor, copacilor care prosperă aici și care încet, pas cu pas, clipă de clipă, purifică memoria acestor locuri – dau viață acelor vibrații care sunt despre viață și lasă să se stingă în mineral și/sau ventilează toate asperitățile.
Când am ajuns la termele antonine, era încă primăvară, iar o ploaie nelămurită pândea. Călătoria noastră printre ruinele care se uitau direct la mare a fost practic o sesiune de aromaterapie. Aerul umed era impregnat cu iasomie, floare de măslin și floare de portocal. În Tunisia am învățat să le gust și să le apreciez latura amăruie, care o completează de minune pe cea dulce.
La un moment dat, m-am retras departe de larma turiștilor, într-o baie semi-îngropată. De jur împrejur zidurile intacte, afară se auzea ploaia care devenea din ce în ce mai insistentă. Jos, mirosul pietrelor se amesteca insidios cu parfumul de iasomie al locului. Am deschis camera video, am vrut să filmez… dintr-o dată am simțit impulsul să fac liniște, să aud liniștea pietrelor, numai eu cu ele.
Dar ceea ce am auzit a fost foșnetul lor… aceste pietre vechi și îndelung vizitate nu aveau nimic mineral și ursuz, ci, îmblânzite, erau gata să-și spună poveștile. M-a cuprins o senzație vie a tinereții lor – aici este mai copleșitoare ca oriunde senzația că de mii de ani pe pământul Cartaginei nu s-a schimbat cu adevărat nimic.
De la Tophet – sanctuarul punic unde arheologii au motive bune să bănuiască jertfe umane de copii dedicate zeilor vechi, Baal și Tanit, strada cu numele lui Hannibal urcă în porturile punice – comercial și turistic. Ghidul nostru local ni le arată și nici nu ai nevoie de un efort prea mare de imaginație ca să vezi populate de trireme romane. de barjele încărcate cu amfore cu ulei.
Când Hannibal era pe punctul de a da lovitura de grație Romei, legenda spune că a fost chemat înapoi – Cartagina nu a mai cârmuit lumea, deși fusese uimitor de aproape de asta. De ce s-a întâmplat asta, nimeni nu știe cu certitudine. Anticipând, pot să vă zic că la capătul acestor 10 zile de Africa și Tunisia am început să bănuiesc mai multe despre el – dacă aș fi mai vanitoasă, aș spune ¨să bănuiesc˝ – Pământul Africii e puternic, încăpățânat, dar și înțelept – păstrează omul alături de el.
În spatele nostru, pe când contemplam porturile cartagineze, sub primii stropi de ploaie, zăresc o vilă părăsită unde mai locuiesc numai niște pisici mici, dar foarte frumoase, fără îndoială din neamul zeitei Bastet egipteana, sau oricum din rasa care a cucerit Egiptul antic. Și acum pisicile se bucură de mare cinste și ocrotire din partea tunisienilor – peste tot, de-a lungul și de-a latul țării, am văzut oameni hrănind pisicile, fără să facă deosebirea dacă sunt ale lor sau ale străzii; am văzut vase cu apă și mâncare special pentru ele și nu am zărit aici nicio pisică neglijată sau maltratată.
Furtuna se pregătea să cadă peste Cartagina așa că ne-am refugiat la muzeul Le Bardo, despre care știam că este celebru pentru mozaicurile sale. Ceea ce urma să aflu abia aici, între zidurile palatului devenit muzeu și apoi modernizat, este că acest pământ al Cartaginei și împrejurimilor a fost unul dintre principalele creuzate ale acestei arte. Și mai ales aveam să aflu o mie de detalii nebănuite despre sensul și rostul unui asemenea tip de reprezentare.
La Muzeul Bardo afli care este rostul artei mozaicului, care s-a născut în Tunisia. Tot ce este acolo apare ca să pună mozaicul în cea mai bună lumină.
Începem să înțelegem aici mai mult despre această artă atât de particulară care este vie și în vigoare și azi, aparent mai spectaculoasă decât în acele timpuri. Remarcabil este că la Bardo se găsesc mozaicuri străvechi din perioade de dinainte de era noastră.
Înțelegi și continuitatea între cei care au realizat și cei care admiră azi mozaicurile: populații berbere zise punice, grecii și romanii care s-au bucurat de ingeniozitatea lor, arabii entuziasmați de arta mozaicului ca unic pașaport pe care-l puteau avea spre reprezentare – anume reprezentarea abstract-geometrică
Mozaicul se bucură de mai multe dimensiuni:
1 prețiosul – calitatea pietrelor – unele pot fi prețioase (de multe ori albastrul însemna lapislazuli)
2 frumosul
3 durabilul
Mozaicul înseamnă acces la sursele cele mai fine ale expresivității – un singur unghi puțin modificat poate schimba durabil întreaga impresie de spațialitate a lucrării.
Mozaicurile sunt făcute ca să fie văzute de departe și din orice unghi – rolul unui mozaic este să modeleze spațiul din jur (nu totdeauna din încăpere, de fapt în cele mai multe cazuri sunt exterioare) și să îi confere o anumită amprentă, de cele mai multe ori o binecuvântare sau o consacrare.
Ca modelator de spațialitate și creator nu numai de simbol, ci și de artă în care se pot atașa și gândurile și rugăciunile, mozaicul a fost pe placul bizantinilor, dar mai ales al arabilor.
Iubitori de matematică, de calcul, dar și de geometrie spațială și trigonometrie, arabii au dus la perfecțiune arta de a crea infinitul din mozaic, de a ilustra împărăția cerurilor la modul în care ei o vedeau, ca un infinit care se adresează credinciosului.
Cât despre muzeul Bardo, este o operă de artă în sine.
Cel mai vechi și mai important muzeu tunisian a fost înființat în urmă cu peste un secol între zidurile unui celebru palat care a aparținut ultimilor bey ai Tunisiei.
Construit începând cu secolul al XV-lea pe o câmpie vastă la aproximativ 4 kilometri de Tunis, își ia numele de la cuvântul spaniol prado, care înseamnă pajiște sau grădină. Marele Palat a beneficiat de numeroase restaurări și extinderi sub domniile conducătorilor dinastiilor muradite și apoi husseinite, care au făcut din acest palat reședința lor principală.
Construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, operă a arhitecților tunisieni, Marele Palat este, potrivit domnului Yacoub, fost curator al Muzeului Bardo, „un monument extrem de reprezentativ pentru luxul și rafinamentul experimentate de arhitectura tunisiană în epoca beylor… (cu) contribuții locale care se îmbină cu influențe andaluze, asiatice și europene”.
Din 1882, când Curtea Beylor s-a mutat în Palais de la Marsa, clădirile haremului au fost cedate autorităților Protectoratului Francez pentru a găzdui primele colecții de antichități. În 1899, a fost adăugat Marele Palat, urmat de frumosul spațiu cunoscut sub numele de Micul Palat, care a găzduit colecțiile de artă islamică.
În spațiile nobile ale acestui complex, a luat naștere în timp o armonie de forme și culori. Admirați tavanele ornamentate din stuc și foiță de aur, mozaicele ceramice glazurate din atelierele tunisiene, furnirurile de marmură, colonadele elegante și tâmplăria pictată și ornamentată. Dispuse pe trei etaje, diversele săli de recepție îmbină cu măiestrie arhitectura și tehnicile artistice nord-africane, turcești și italienești, constituind un fel de sinteză a artei arhitecturale tunisiene din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.
Cu siguranță, transformarea acestui palat într-un muzeu a acționat ca un fel de instrument de conservare, asigurând supraviețuirea clădirii, oferindu-i astfel o a doua viață. Parțial reproiectat de mai multe ori pentru a se adapta extinderii colecțiilor și fluxului crescut de vizitatori, acesta face acum obiectul unui vast plan de restructurare.
Beneficiind de un împrumut de treizeci de milioane de dinari de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), renovarea Bardo a început în primăvara anului 2009, ca parte a unei strategii naționale pentru dezvoltare culturală în general și pentru turismul cultural în special. O nouă aripă cu design arhitectural contemporan este construită în spatele muzeului istoric existent, renovat. Proiectul a dublat spațiul muzeal existent; într-adevăr, se așteaptă ca numărul de exponate să se dubleze, ajungând la 8.000 de piese.
Această nouă aripă este precedată de un hol de intrare mare care duce către diverse departamente și servicii, care vor beneficia de o nouă iluminare datorită prezenței unor pereți mari de sticlă. Cele șase noi departamente dedicate Preistoriei, Civilizației Fenico-Punice, Lumii Numidiene, Colecției Subacvatice Mahdia, Lumii Romane și Antichității Târzii și, în final, Islamului, au fost reproiectate, revizitate și reprogramate cu o nouă muzeografie și semnalizare care îndeplinește standardele moderne.
Datorită unei amenajări mai bine adaptate și mai logice, această nouă organizare spațială va permite vizitatorilor să aprecieze mai bine arhitectura și amenajarea sa, păstrând în același timp armonia și bogăția sitului.
Această reamenajare va avea ca scop, de asemenea, o capacitate de un milion de vizitatori pe an (față de 600.000 înainte de lucrări). În același timp, sunt create zone de servicii pentru a satisface nevoile vizitatorilor (magazine, cantine, restaurante, un auditoriu, diverse ateliere, facilități pentru persoanele cu dizabilități etc.), precum și spații de interpretare și multimedia.
Prin renovarea spațiilor de depozitare și a serviciilor și prin noile spații de interpretare integrate într-un tur care permite o mai bună înțelegere a patrimoniului național, atât cronologic, cât și tematic, Bardo a ajuns la rangul de muzeu modern de talie internațională, răspunzând nevoilor unui public nou, mai bine informat și mai exigent, care va putea aprecia mai bine singularitatea operelor, dintre care unele rămân unice în istoria umanității.
Pe 18 martie 2015, doi militanți au atacat Muzeul Național Bardo din Tunis, și au luat ostatici. Douăzeci și una de persoane, majoritatea turiști europeni, au fost ucise la fața locului, iar o altă victimă a murit zece zile mai târziu. Aproximativ cincizeci de alte persoane au fost rănite. Cei doi atacatori, cetățenii tunisieni Yassine Labidi și Saber Khachnaoui, au fost uciși de poliție. Poliția a tratat evenimentul drept un atac terorist și l-a pedepsit ca atare.
Proteste antiteroriste au început în centrul Tunisului după atac, mulțimile scandând, se pare, „Tunisia este liberă, terorismul afară”. Pe 24 martie, la aproape o săptămână după atac, muzeul a organizat o redeschidere ceremonială. Simultan, mii de tunisieni și turiști au organizat un marș la Tunis pentru a-și arăta solidaritatea cu victimele ucise.
În ziua următoare atacului, trupe tunisiene de armată și poliție au fost desfășurate în principalele orașe ale țării, ca măsură de securitate.
Măsurile de securitate nu au slăbit nici acum în intensitate.
Din păcate nici ploaia nu a scăzut în intensitate cât timp noi am admirat mozaicurile, dar ghidul nostru local, Lamjed, ne-a promis că ne duce în partea acoperită a Medinei din Tunis. Mărturisesc că ardeam de nerăbdare, de atracția bazarurilor miraculoase din 1001 de nopți.
Așa că iată-ne în Soukul (bazarul) Medinei din Tunis, am colindat prin singura zonă acoperită, sub o ploaie torențială care dăduse deja naștere unui mic fluviu care curgea prin Medina istorică, sub picioarele trecătorilor netulburați, care-și vedeau de treabă – asta în timp ce ochiul meu avid turistic înregistra uimit intrările în clădiri care numărau sute de ani în profunzime.
Aici am fraternizat cu un tânăr tunisian, care, ca majoritatea vânzătorilor de acolo, opera un amestec de uleiuri parfumate și obiecte de pielărie tunisiene. Suntem frați, mi-a zis el într-o franceză entuziastă. Tunisia și România, aceleași probleme. Am bătut palma. Bine că nu ești americancă, a spus el. Și m-a lăsat să mă uit în liniște pe tarabă, fără să mai încerce să-mi vândă una și alta.
Ajunsa in autocar, am dat de cald si uscat si-am adormit, pe drumul spre Kairouan. M-am trezit tot in autocar, pe cand ziua se ingana cu noaptea. Treceam prin tinutul livezilor de maslini si apoi, la marginea viilor, prin tinutul in care fiecare stalp era dotat cu un cuib de barza si fiecare cuib era dotat cu barza lui. Sunt cele care au decis sa ramana aici, in tarile calde. Am aflat ulterior că însăși compania electrică din Tunisia se ocupă să le construiască niște cuiburi care să fie complet ferite de pericolul de electrocutare. Care dintre ele o fi fost calif in alta viata? M-am intalnit si cu randunelele care inca erau toate, pe atunci, în aprilie, in Tunisia.
Dintr-o data, printre picaturi si cateva fulgere razlete, soarele s-a aratat, incununat de raze ca-n mozaicele antice, umpland totul de o lumina neverosimila. Pe pamant, in fata soarelui, in campul tivit acum de cactusi arborescenti, cresteau cele doua radacini largi ale curcubeului. Acesta este pamantul Africii, pe care l-am iubit inainte de a-l vedea!
#vaurma
