Sosită la Timișoara pentru Bienala Art Encounters, am început periplul cu un tur al orașului, dat fiind că personajul central al acestei ediții este chiar Timișoara. Sub genericul Bounding Histories. Whispering Tales, Bienala explorează ecouri istorice ale locurilor în care se desfășoară, deci orice aflam în plus despre aceste locuri avea să fie foarte important pentru înțelegerea noastră.
Ghid ne-a fost Alexandra Irimia, fata cu umbrela roșie (https://www.timisoaratourguide.com/), care mi-a plăcut din prima clipă, cu engleza ei perfectă și stilul direct. Ulterior aveam să îi apreciez inteligența și capacitatea de a observa feedbackuri spuse și nespuse și de a se adapta la ele fără a sacrifica storyul principal care era neapărat de povestit, povestea Timișoarei.
Știam centrul de mai de mult: în plus fusesem și în vara lui 2023, când Timișoara fusese Capitala Culturală Europeană – și atunci avusesem un ghid excepțional și de zile mari, pe domnul Simion Giurca, datorita căruia am văzut atâtea locuri importante și inedite (am scris despre ele aici: https://palindrom.eu/timisoara-de-la-oras-martir-la-capitala-europeana-a-culturii-2023/ și aici: https://palindrom.eu/timisoara-din-exterior-si-timisoara-din-interior/ ).
Dar mărturisesc că așteptam cu nerăbdare să mă reîntâlnesc cu Timișoara și nenumăratele ei istorii, care formează un ghem de sensuri literalmente inepuizabile. Iar istoriile Alexandrei mi-au confirmat acest lucru.
Am început din fata Operei, am stat mult acolo, în inima Timisoarei. Primul lucru pe care l-am văzut intrând în piață a fost cilindrul pe care era scrisă Proclamația de la Timișoara. Mai central și mai citeț față de 2023. Am notat asta pentru mine, grupul nu s-a oprit asupra cilindrului, străinii l-au ignorat complet.
Alexandra a început prin a defini cele 3 coordonate care definesc și compun fiecare gest sau gestă a istoriei Timisoarei:
1 Mlaștina – unde este Timișoara a fost nu chiar foarte de mult o mlaștină
2 Diversitate – etnică și nu numai
3 Proximitate – poziția strategică a așezării, în raport cu relieful fizic, dar și cu marile puteri
Apoi, în special pentru străinii din grup, a făcut o scurtă istorie comunismului românesc în 10 minute, fară prea mult apel la ideologie (străinii proveneau în majoritate din spațiul ex-comunist și avuseseră și ei partea lor de ideologie), ci vorbind numai de stilul de viață impus atunci. Iată numai câteva repere:
1 The cool communist guy, Nick (Ceaușescu), kind of admired, kind of pampered by liberal countries because he was a rebel to Russia
2 Decretul împotriva avorturilor
3 Vizitele lui Ceaușescu în Asia care i-au inspirat construcțiile gigantice
4 Plata anticipată a datoriilor țării
5 Sărăcia ultimilor ani ai deceniului 80. Dar plata datoriilor a fost declarata încheiată la început de 1989, deci de ce sărăcie în continuare?
Răspunzând întrebării: De ce a izbucnit revoluția tocmai la Timișoara, proximitatea strategică a ieșit în prim plan: aici oamenii aveau mai mult acces la informație
Rememorând revoltele în apărarea pastorului Tokes amenințat cu expulzarea, Alexandra începe storyul dinamic al Revoluției. Pentru mine nu era nimic mai viu – aveam 16 ani atunci, mă hrăneam cu zvonuri despre Timișoara și cu un cântec despre libertate auzit într-un film: Die Gedanken sind frei. Și acum îl aud. Nu știam pe atunci cum arată Timișoara, nu fusesem niciodată acolo. Dar o imaginam cu ochii minții și cu puterea unui cântec din altă parte. Bounding Histories. Whispering Tales. Sau Istorii îngrădite, povesti tăinuite.
Da, aceasta este puterea ecoului și pe ea s-a clădit acest extraordinar proiect artistic pentru care venjsem acum la Timișoara, Bienala Art Encounters. Ecoul care a ajuns la mine a făcut din artele Bienalei o poveste personală.
Revenind însă la Turul Timișoarei și narațiunea revoluției, observ însă că unii oaspeți dau semne de nerăbdare, făcând-o pe Alexandra să scurteze povestea.
Alte generații, alte coordonate geografice, desigur, înțelegem, dar cei din generația noastră nu se pot abține să se gândească cum se pierde esențialul. După tur, am întrebat-o pe Alexandra dacă se mai vorbește în Timișoara de Revoluție, dacă se mai pun întrebări. Se vorbește, se pun întrebări, iar marșul din decembrie cu lumânări aprinse pe traseul Revoluției este încă cea mai mare și cea mai impresionantă festivitate a anului la Timișoara. Îmi promit să ajung și eu măcar o dată.
Istoria Alexandrei continuă cu relatarea pe scurt a revoltelor, cu poetul Ioan Monoran care a deconectat tramvaiul ca să fie mai mulți oameni pentru revoltă, cu tânărul Daniel Zaganescu care s-a urcat pe tramvai și a ținut un discurs. A început prin a spune că este student, pentru a avea mai multă credibilitate. Abia peste vreo 20 de ani avea să mărturisească faptul că pe vremea aceea el nu era student, ci un tânăr muncitor. Dar avea nevoie de puțină autoritate intelectuală pentru a vorbi mulțimii (nu pot să mă abțin de la întrebarea – interioară – dacă azi asta ar mai fi o sursă de autoritate).
Daniel a strigat Jos Ceaușescu, și s-a făcut liniște. A mai strigat o dată – tot liniște. A strigat și a treia oară și piața a vuit de strigăte de Jos Ceaușescu. Au fost tot felul de revendicări strigate – mulți cereau pur și simplu pâine pentru copii, căci acum aveau mulți copii, dar mâncare pe sponci.
S-a tras din 17 decembrie. Orașul era sub gloanțe dar oamenii încă mergeau la muncă. Abia pe 19 seara s-a declanșat greva generală.
Pe 20 decembrie la Timișoara a fost un marș enorm, iar armata a oprit focul. Pe 20 seara Timișoara se declara oraș liber de comunism în piața Operei care a fost mereu piața libertății de cuvânt. În Timișoara era pace. Nebunia „teroriștilor” avea să vina abia apoi, ca să divizeze și să nască întrebări nestinse până azi.
Poveștile Alexandrei duc mereu către revoluție și apreciez dibăcia cu care le poate condensa adaptându-se la capacitatea de concentrare a publicului. Și mai apreciez că nu se lasă perturbată de amărăciunea inerentă momentului în care vezi că lumea nu mai are răbdare cu momente esențiale și cruciale.
Poate că o parte din destinul Timisoarei s-a scris în momentul în care s-a simțit complet însingurată în întrebarea obsesivă despre revoluție. Chiar când intram în Timișoara am auzit o conversație despre necesitatea actuală de a protesta în siguranță. Câtă siguranță aveau cei care au protestat aici pe 16 decembrie?
Alexandra percepe fluxul atenției, mută și grupul și discuția în altă parte. Povestește cum Timișoara medievală, marcată de cucerirea otomana, e acum sub pământ. Noii suzerani austriecii au demolat tot orașul medieval. Liniile zidurilor sunt marcate acum pe pavimentul pieței. În fața noastră, chiar Comenduirea Garnizoanei unde aveam să ne întoarcem pentru Bienala Art Encounters.
Destinul clădirii este să rămână alocată Ministerului Culturii, care va amenaja aici un mare Muzeu al Revoluției. Îmi aduc aminte de Memorialul care încă există aici la Timișoara, pe care îl vizitasem cu emoție în 2023, un loc încărcat de istorie și de istoriile celor care l-au amenajat. Cum oare se va situa Muzeul față de Memorial? Istoria #vaurma.
Schimbăm piață, schimbăm povestea. Nu chiar așa de mult, totuși. Clădiri care-și schimba confesiunea și forma, mai puțin pietrele. Ruinele conviețuiesc în pace. În Piață Sf Gheorghe, Sfântul este reprezentat ca un copil, în memoria copiilor căzuți la Revoluție.
Aici la Timișoara a fost pace din 20 decembrie până pe 22 decembrie. În țară nu se prea știau multe despre Timișoara. Practic, mitingul lui Ceaușescu a informat și inflamat poporul.
Da, toate poveștile Alexandrei conduc la enigmele revoluției. Istoria recentă care ne arată pe viu și pe pielea noastră cât de controversate și nelămurite au putut fi la rândul lor alte fapte pe care noi le scriem negru pe alb, cu claritate, în cartea istoriilor vechi. Mereu vor fi Istorii îngrădite, povesti tăinuite. Și mereu vor fi acei oameni care poartă numele generic de artiști și care se încăpățânează în acțiunea de Bounding Histories. Whispering Tales.
În turul nostru cu Alexandra, ajungem în Piața Unirii. O recunosc, mângâi clădirile cu aparatul de fotografiat, de la Muzeul de Arta, palatul baroc, la reședința episcopului sărb și o clădire art nouveau renovată, sclipitoare. Alexandra povestește că aici sunt marturii despre nu mai puțin de 13 comunități de confesiuni diferite și în câteva minute rezumă istoriile lor și interacțiunile dintre ele.
Diversitatea face parte din ființa Timișoarei practic de când există ea. Îmi atrage atenția informația că aici este încă o comunitate arhaică de bulgari catolici și nu departe de Timișoara se află trei sate în care se vorbește bulgara secolului XVIII, o insulă istorică și lingvistică.
Este numai o fărâmă din bogăția Timișoarei, subliniază Alexandra, făcându-ne poftă să mai cutreierăm, să o întrebăm, să revenim.
Era vineri. Abia sosisem la Timișoara pentru acest joc elaborat tipic adulților, care este arta, anume la Bienala Art Encounters (citeste mai multe aici: https://palindrom.eu/bienala-art-encounters-2025-se-deschide-pe-30-mai/) Aici, în frumoasa piață a Unirii, în mijloc este un scuar imens cu iarbă, iar în mijlocul scuarului, printre turiști și localnici grăbiți, se tăvăleau niște copii. Mulți, un grup.
Unii se tăvăleau literalmente pe iarbă, alții alergau sau închipuiau tot felul de forme, figuri, exerciții de gimnastică, după bunul lor plac, singuri sau în grupuri mici. Fără direcție, dar și fără nimeni care să strige la ei în fiecare secundă, cu sau fără motiv. La un moment dat s-au oprit din tot ce făceau, pentru că tocmai trecea un domn care avea un câine mare, blănos și blând. Au alergat și efectiv l-au acoperit pe uriașul blănos cu mângâieri. De ce spun asta? Aș vrea să las un ecou din Timișoara frumoasă de care îmi era dor.
