După periplul din august în Capitala Europeană a Culturii, Timișoara, m-am gândit câ până la urmă marele actor principal al acestui an interns 2023 la Timișoara rămâne chiar orașul străzile sale, spiritul său care a renăscut cu această ocazie. Cu toții ne putem aștepta acum la noi inițiative artistice, organice, de la un oraș care s-a obișnuit ca în fiecare zi să se petrecă ceva cultural undeva, unde locuitorii s-au obișnuit să-și privească altfel decât banal și funcțional mediul urban. Timișoara a prins gustul noului și artei, al ineditului care-și face loc în cotidian, care provoacă simțirea și gândirea și așteptăm cu interes roadele organice ale acestui an frenetic.
Până atunci, las aici câte o scurtă relatare din locurile culturale care m-au impresionat în Timișoara lui 2023, fiecare cu alt atu!
Cultura pe pâine la ea acasă:
Baroc și contemporan la muzeul de artă Timisoara
Palatul baroc al Timisoarei este acum sediul Muzeului de Arta. Pentru noi, calatorii calauziti de Asociația pentru Promovarea Timișoarei (multumiri speciale domnului Simion Giurca !) a fost prilejul intalnirii cu un ghid neobosit si cu adevarat indragostit de arta: Andreea Foanene, artista si curatoare, care ne-a condus intr-o calatorie pe nerasuflate intre semne si sensuri, forme si culori, atat de profunda incat s-a developat lent si frumos in suflet si ne-a facut sa revenim in zilele urmatoare! Nu este vorba numai despre bogatia expozitiilor, despre piesele deosebite, ci mai ales despre un concept curatorial discret, dar impecabil, gata mereu sa scrie pe retina si in aerul din jur semne care te cheama inapoi ca sa le dai talmacirea ta proprie! Am vazut o expozitie dedicata istoriei Timisoarei, o expozitie de artefacte Cucuteni aduse de la Piatra Neamt si facute sa vorbeasca din negura vremurilor, o instalatie creata de artisti contemporani romani (multumesc, Saint Machine), expozitia Corneliu Baba, plus colectii permanente la fel de artistic puse in valoare. In plus, atelierul de restaurare este deschis ochilor curiosi!
Cu pantecul artificial creat de Saint Machine, cât o întreagă Sala Barocă din Muzeul de Artă am rezonat în mod special. În întunericul artificial, pântecele lăptos artificial străbătut de fibre artificiale și sunete stranii la creația cărora contribuiam. Dar cât suflet era acolo!! Câtă organicitate, cât căldură! Nu era un ghost in the machine, ci era sufletul care aducea după el carnea, organicitatea, iubirea, miezul inimii și miezul pântecelui în miezul aspru al zidurilor muzeului. Sufletul adus de artistă. O iubire maternă care face plasticul să vorbească și neonul să încălzească. Și exact prin acest suflet instalația contemporană s-a putut instala atât de bine în rotunjimile baroce ale Palatului. Am ieșit din întunericul sălii, iar din adâncurile muzeului se auzeau bătăi de ciocan. Muzeul se pregatea sa deschida cea mai mare expoziție Brancusi care a fost vreodată la noi – și despre ea #vaurma.
A da viață ruinelor și a crea sculptură după sculptură:
Cazarma U
23 august si vreo 46 de grade. Aerul se pliaza pe trecator, moleculele adera unele de altele, necrutator. La Cazarma, racoare si voie buna. Voluntari tineri si foarte tineri pentru expozitia after SCULPTURE / SCULPTURE after. Conceptul a fost dezvoltat de Sorina Jecza and Attila Kim prin Fundatia Triade și Attila Kim & Architects. Odata ajunsa in curtea interioara, partial ruinate, zidurile rosii ale cazarmei promit racoare. Pasesc cu grija, ca sa nu le tulbur tacerea. Una dupa alta, incaperile ma seduc, labirintic. Nu prin racoare – cateodata rezulta de-a dreptul arsita. Nu, prin bucuria descoperirii. Aerul ingreunat de canicula obraznica de august se lasa modelat de formele create si puse in scena de artisti. Aceasta e sculptura: modelarea lumii. Sculptura este ceea ce creeaza formele atingadu-ti pielea de la distanta, influentandu-ti neuronii prin electromagnetisme abia cercetate. Indraznete, sculpturile adunate de curatori sunt departe de a se limita la calofilia formei, cateodata sunt departe de a se limita la forma. Iti schimba cursul aerului din plamani, cateodata iti schimba de-a dreptul electromagnetismul care te face sa doresti ceea ce-ti doresti. Inlauntrul zidurilor cazarmei de odinioara, alaturi de sculpturile insele, si devenind parte din ele, la modelarea spatiului participa tot ce le inconjoara: incaperile aduse la rosul expresionist al goliciunii lor, vegetatia deshidratata, zumzetul de insecte, lemnele trosnind sub pasul unui vizitator neglijent, vocile amplificate suspect de curentii de aer, mirosul de lemn si tencuiala veche al mansardelor. Rand pe rand incaperile abia dezvaluite de sub mormane de moloz dezvaluie la rândul lor comori caŕe dintr-o data isi amplifica puterile. Practic, o sculptura ajunsa aici are sansa unui afterlife si a unui afterglow care o condamna la eternitate. Sculpture after sculpture – asa mi se dezvaluie sensul acestui titlu care poate parea straniu.
Original, copii și uimiri mereu originale la Castelui Huniade
Castelul m-a atras de când am intrat în oraș. Am aflat că nu se poate vizita, ca a rămas într-un stadiu intermediar de renovare, dar, cu încăpățânarea-mi caracteristică, m-am apropiat de ziduri, măcar ca să le dau ocol, deoarece, într-un mod destul de straniu, îmi place compania pietrelor vechi. Și se vede că am făcut bine, deoarece în castel se putea intra. „Ce este aici?“ am întrebat un trecător. „O expoziție“ a zis el cam plictisit, oarecum jenat că nu-mi poate arăta întreaga strălucire a castelului istoric. „Intrați, dacă vreți“, a continuat. „E liber“. Am pătruns în sala de marmură și… am fost uluită! Niște statuete miniaturale, de-o frumusețe tulburătoare, cu o consistență tulburătoare, hieratice. Nu semănau cu nimic, de parcă simbolismul lor provenea dintr-o familie stilistică rămasă fără urmași direcți.
Nu greșeam prea mult, am aflat când m-am lămurit ce erau aceste minuni artistice. Erau create în Epoca de Gheață, de oameni care nu mai au urmași acum. Majoritatea erau copii, dar foarte fidele ale unor originale găsite în special pe teritoriul Germaniei, dar și al Rusiei și în mai multe locuri din Europa: Franta, Cehia, Slovacia. Originalele au o vechime cuprinsa intre 42.000 si 11.700 de ani, inaintea erei noastre.
Replicile erau din fildeș, originalele erau chiar din oase de mamut. O frumusețe care te făcea să fii una cu acei oameni care acolo, departe, în timpuri inscrutabile, le ținuseră în mâini și poate își vor fi ghicit viitorul.
Am fost foarte fericită că am intrat în castel și încă o dată mi-am zis, ca la Cazarma U despre care am vorbit mai sus, că un loc bun prin asta se cunoaște: prin capacitatea de a atrage mereu ceva bun și semnificativ, chiar dacă nu e totdeauna lucrul la care te așteptai.
Catedrala din exterior și catedrala din interior
Da, un loc bun are o comoară pentru inima fiecăruia. Iar pentru mine comoara Catedralei ortodoxe este cea din interior, muzeul subteran și sunt recunoscătoare neobositului nostru ghid, domnul Simion Giurcă, pentru faptul că ne-a recomandat să intram aici.
Într-adevăr, sub Catedrala Ortodoxa din Timisoara se ascunde o comoara cel putin la fel de mare: numita, pentru conformitate, Muzeu, catedrala de sub catedrala cuprinde comori din toate bisericile si manastirile tinutului – unele dintre aceste edificii acum nici nu mai exista. Cand am coborat scarile si m-au intampinat lespezile vechi expuse (ulterior am aflat ca unele dateaza din vremea lui Mihai Viteazul, altele insa de muuult mai de mult), le-am simtit blande si gata sa vorbeasca – ceea ce nu e obisnuit sa simti la niste pietre, dar este foarte placut. La fel si icoanele pe lemn adunate in prima camaruta, fiecare cu un inedit si o pofta de a ti se adresa care m-a facut sa le acumulez frenetic in aparatul meu de fotografiat de turist cu orar si timp prevazut la fiecare obiectiv. In astfel de conditii de graba, am dezvoltat tehnica de a trai locul, in timp ce stochez imaginile pe camera, pentru a le descifra in amanunt ulterior. Pe cand ma indeletniceam cu asta, a venit si Maicuta Filoteia. „Haideti sa va povestesc putin despre catedrala din interior“, ne-a spus ea – si toata lumea a vrut.
Măicuța a istorisit despre fiecare icoana din Muzeu, pe rand: in toate gasea ceva special de povestit si cumva, candva, intr-un nod temporal x, toti ne-am trezit prinsi in poveste. Explicatiile curgeau in engleza, iar grupul nostru relativ eterogen devenise ochi si urechi. Credinta si insufletirea Maicutei Filoteia ne facusera sa trecem cu adevarat peste puntea imaginii, catre adevarata frumusete, dincolo de culoare si forma, care te cheama dincolo de lemnul pictat al icoanei. Ne-a aratat obiecte diferite, stiluri diferite, autori diferiti, inclusiv artisti moderni sau pictori care nu sunt ortodocsi si nici macar crestini – povestind despre felul cum pictura deschide poarta de dincolo de pictura si, in oglinda, despre felul in care gandirea rigida de orice fel inchide inevitabil aceasta poarta.
Am întârziat mult la Catedrala de sub Catedrala, dand putin peste cap programul turistic. Dar cine poate prevedea intalnirile la secunda? Maicuta Filoteia ne facuse sa vedem Catedrala din interior.
