Câți ani sunt de când decembrie înseamnă Timișoara? Matematica ne spune clar: nu mai puțin de 34! O viață de om. Am întâlnit atâția și atâția oameni în toată firea, care lucrează și care iau decizii, și pentru care Timișoara 1989 este o legendă. Au învățat la școală despre asta. Cu rezerva pe care o dă știința scrisă și transmisă.
Câți ani sunt de când în decembrie uităm să ne amintim de Timișoara? Aici matematica nu ne ajută deloc. Fiecare avem o matematică proprie a sufletului.
Azi, după ce au trecut și evenimentele oficiale destinate a marca sfârșitul programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii, am decis că e vremea să asamblez și amintirile mele despre Timișoara anului 2023, așa cum am văzut-o în acest august torid.
Am aflat că sunt din generația mea, eliberată și întoarsă acasă de 1989, atunci când am realizat cum niște fire nevăzute ale destinului m-au adus în balconul Operei din Timișoara pe 23 august 2023, când începea și libertatea mea. Zidul din spate, unde mușcăturile de gloanțe au fost lăsate special pentru aducere-aminte, păstra și triumful, și frica, și lacrimile și parfumul de libertate cu praf de pușcă. Acolo, prezent nealterat, în mijlocul capitalei europene a culturii înțesată de străini cu aparate de fotografiat pitorescul, sub soarele necruțător care dădea ghes demonilor amiezei. Parfumul acesta de libertate mi se va amesteca apoi în nări cu mireasma mirului din subterana Catedralei unde cele mai frumoase icoane sunt îngrijite de cele mai inspirate monahii. Apoi cu praful Căii Girocului, pe care pașii m-au condus prin acea țesătură mistică de voințe, întâmplări și întâlniri.
Străzile Timișoarei actuale, Capitala Europeană a Culturii, sunt străzi ale provocărilor artistice contemporane, extrem de incitante și de vii. Însă, deși îmi propusesem mai degrabă artă pe pâine, periplul meu aici a devenit, fără să îmi propun în mod special, un traseu al Revoluției. Iar la capătul lui am știut că, după atâția ani de „a fost sau n-a fost“, după alți ani de „ai fost sau nu ai fost“, după atâția ani de indiferență, este cazul să ne amintim. Oricum putem, mergând la cel mai autentic al sufletului nostru.
Sunt recunoscătoare Timișoarei anului 2023 că m-a reunit undeva în interiorul meu cu Roxana cea de 16 ani care, pe 18 decembrie 1989, când gerul dimprejur, dintre blocurile din București, respira frică și teroare și speranță, nu-și putea reprima triumful și bucuria din mintea ei, care deja realizase de ceva vreme că istoria merită îndoiala noastră. Atunci, când nimic nu era decis, și zvonurile mai degrabă sumbre, Timișoara m-a făcut să văd o lume în care oamenii își pot decide libertatea. Deși știam cu mintea câte contrapuncte poate aduce rațiunea acestui gând sălbatic, nu l-am oprit atunci. Și nu regret că nu l-am oprit. Și nici acum nu regret asta. Oricâte contrapuncte putem aduce, oricâtă dreptate am avea cu aceste contrapuncte, exercițiul libertății este cel care ne face oameni. Oricât ar fi de scurt.
Povestesc acum despre Timișoara culturală a lui 2023, las aici aceste amintiri, pentru a face ecou acestui exercițiu. Fie să îl putem reface cât mai des!
Revoluție
Desi mai fusesem la Timisoara dupa 1989, tocmai de data asta, in AD 2023, pasii m-au condus aproape obsesiv pe traseele Revolutiei. Poate pentru ca ultimii ani au pus atat de acut problema libertatii si uitarii ei. Poate ca m-am gandit prea mult la „Libertate, te iubim, ori invingem, ori murim”. Din balconul Revoluției, muscat si acum de gloante, am privit piata, strălucitoare, de nerecunoscut chiar si fata de acum 20 de ani.
„Mai vorbesc acum timisorenii despre Revolutie? Isi mai amintesc?” l-am intrebat pe impecabilul nostru ghid, domnul Simion Giurca . „Timisorenii, da” mi-a spus. Peste tot prin oras sculpturi impresionante, instalate, majoritatea, in anii 2000, amintesc de faptul ca Timisoara a fost primul Oras Martir.
A doua zi am ajuns si la Memorialul Revolutiei din Timisoara , cautat in special de colegii ziaristi din strainatate. Ceea ce pentru ei a fost o pretioasa si foarte serioasa documentare pentru mine a fost un prilej de aducere aminte. A lacrimilor de fericire, a ceasurilor de groaza. Intunericul, sunetele, vocile, impuscatura asurzitoare – a trece prin culoarul acestor amintiri este terapie pentru cei care au trait acei ani. Pentru ceilalti, poate scenografie, poate arta, subiect de critica si renastere a dezbaterii eternalizate de tipul „a fost sau n-a fost”. Am gresit drumul prin muzeu, dar a doua oara am ezitat sa mai trec prin culoarul cu intuneric, împușcături si ingeri. Nu e ușor nicicum.
Memorialul este tot o intrebare. Oglinzile te privesc necrutator, peretii devin oglinzi in timp, privesti cu speranta dincolo de ei, spre marul incarcat de fructe din curte.
Am pus aproape tremurand si eu stampila cu „libertate“ pe perete. „Sa va fac o fotografie” mi-a spus curatorul Memorialului. I-am multumit pentru fotografie si aducere aminte. „Am ajuns tarziu aici, dupa 30 de ani” i-am mai spus. Acum cred ca oricat de tarziu, ajungem.
Hoinărind
Am spus în numeroase rânduri că sufletul unui oraș îl descoperi atunci când hoinărești fără o succesiune fixă de obiective turistice. Așa că am plecat de la Opera din Timișoara pe străzile dimprejur, prilej pentru a constata că acest oraș are peste tot repere sculpturale și peisaje remarcabile. Am găsit astfel o Timișoară a artei și poeziei, o Timișoară oficială, orașul austro-ungar de odinioară, am găsit o Timișoară care-și amintește de răni și o Timișoară care vrea să uite, o Timișoară a soluțiilor urbanistice contemporane și așa mai departe. Am urcat treptele Turnului Verde din plante și am privit împrejur, încercând să scrutez viitorul locului. Viitorul imediat aparținea desigur renovării caselor vechi aflate de jur împrejur, aparținea renovării istoricului Castel Huniade, dar în primul rând aparținea coexistenței acestor straturi de semnificații încrucișate care alcătuiesc tabloul complex al Timișoarei – perfect reprezentativă pentru ce va fi fost și probabil și pentru ce va să fie cultura europeană.
Grație explicațiilor ghidului nostru, domnul Simion Giurca, am aflat cât de multe repere ale Revoluției sunt prezente – am fost bucuroasă să văd că Timișoara nu-și uită martirii. Cel puțin o parte a Timișoarei. Cu cealaltă parte am făcut cunoștință atunci când colegul nostru din Spania mi-a povestit, ulterior, că, plecat singur în explorare, rătăcise pe străzi o jumătate de oră până ce a găsit pe cineva care să știe unde este Memorialul Revoluției. Totuși, bogăția Timișoarei, capitală europeană a culturii în 2023 rezultă din suprapunerea mai multor Timișoare, cum a făcut acest oraș multicultural de altfel dintotdeauna, cu înțelepciunea unui supraviețuitor și frumusețea unui contemplativ.
Timișoara, capitală europeană a culturii în 2023, respecta toate formele de existenta si de la toate are cate ceva de invatat. Iar cateodata chiar singuraticii si agorafobii sunt cei care poata cu ei fulgerarea unei schimbari de paradigma. Pe ei ii recunoaste, onoreaza si talmaceste o lucrare plina de vitalitate, dar și contestată, a lui Ioan Nasta.
Aflându-mă în aceeași piață, am intrat la concertul de orga de la Facultatea de Muzica din Timisoara, din seria #orgilecetății. De cand am auzit pentru prima oara o orga cantand „pe viu” – adica, mai bine zis, de cand am simtit-o, pentru ca marile orgi se simt in primul rand vibrand – muzica de orga a devenit pentru mine un vehicul direct spre transcendent. Aici, în sala Facultății de Muzică pentru prima data eram foarte aproape de organisti si ii puteam vedea cu ochiul liber cum canta. Studentii au cantat cu divinul in cuget si simtiri, fetele cu voci discrete de ingeri. I-am felicitat pentru virtuozitate, dar si pentru bucuria pe care au ocazia sa o simta zi de zi!
În drumul meu, mai departe, am dat de patru spatii sacre care sunt în același timp spatii ale luminii: Catedrala Mitropolitana ortodoxa, Capela de de la Memorialul Revolutiei, Biserica ortodoxa sarba și Sinagoga centrala. În Sinagogă efectul luminii se amplifică grație expoziției artistei Veronica Taussig. Lumina este un artist, pus în valoare de alt artist!
Pe Calea Martirilor spre Jecza Gallery
In Timisoara, undeva spre capatul Caii Girocului, numita acum Calea Martirilor, se afla Jecza Gallery , un loc in care imi doream sa ajung… cam de cand s-a infiintat, adica de peste 10 ani. Drumul din centru pana acolo e ca un pelerinaj si e tare bine de facut. L-am găsit printr-una din acele întâmplări care dau sens existențelor noastre, adică întâlnind un prieten pe care nu-l mai văzusem de peste 10 ani și care nu numai că mi-a arătat drumul, ci mergea chiar într-acolo. Galeria contemporana uimeste prin transparenta, prin conceptul clar, de la arhitectură la modul în care sunt folosite luminile. O colecție de artiști contemporani pe care-i mai văzusem, deși foarte tineri. Aceasta deoarece Fundația Triade, care animă galeria, este mereu în avangardă și știe să aleagă artiștii promovați.
Am sperat și am cerut să intru și în casa în care a locuit sculptorul Peter Jecza, devenită acum expoziție, „muzeu“, spun unii, dar nu e cea mai fericită expresie deoarece nu are nimic solemn și muzeal. Eu i-aș spune „călătorie“ ca să fiu descriptivă, dar cred că aș defini-o cel mai exact dacă aș spune „casa triunghiului“.
Calatoria in universul sculptorului Peter Jecza… este senzatie pe care conceptul poate doar sa o aproximeze, iar geometria să o simplifice. Arta lui Peter Jecza este mistica in forma acuta, dupa cum este si pamant, cautare si cuibarire in piatra si lemn. Triunghi. Cu atat mai sigura ancorare in cer. Am coborat in parcul din fata, unde formele de piatra, lemn si fier, de doua ori dogoratoare in ziua aceea din august, isi corespund. M-am asezat pe pamant, in arsita, lasand sa se aseze cu mine deodata liniile si formele, efluviile concentrate ale creatiei unice si multiforme din casa vie a artistului.
#vaurma
