În timp ce psihoterapia clinică, în calitate de talking cure, se îndreaptă tot mai vizibil către statutul de tehnologie, muzicii îi revine mesajul umanist și divin al transfigurării: este ceea ce aflăm, auzim, simțim după ce parcurgem tratatul muzical de psihanaliză pe care ni-l propune SoNoRo ediția a XVIII-a!
Muzica este un instrument artistic si de reflectie, in acelasi timp. Încă de la prima ediție a SoNoRo, structura festivalului si a fiecarui concert in parte sunt croite anume pentru a ne spune o istorie clara. SoNoRo ne face sa banuim cu fiecare editie a sa cat de bogata si de graitoare este istoria muzicii, cate compozitii fantastice exista si care nu au apucat sa se apropie niciodata de urechile noastre.
Razvan Popovici spunea ca numai cateva din piesele de anul acesta s-au mai cantat, iar marea majoritate vor fi premiere pentru urechile noastre. Practic la SoNoRo on the couch avem parte de 90% muzică nouă pentru urechile noastre!
Propusă și minunat documentată de Diana Ketler, tema On the Couch a fost îmbrățișată de întreaga echipă, cu tot spiritul SoNoRo, care unește intimitatea muzicii de cameră cu virtuozitatea, sensul și simțirea. La SoNoRo On the Couch, muzica însăși s-a asezat pe divan și a facut-o pentru ca pe calea muzicii sa ne mijloceasca intuitii si idei despre psihic la care nu am fi ajuns pe alta cale.
Cine face si asculta muzica nu se poate indoi vreodata de existenta inconstientului, de exemplu. Sa nu ne grabim deci sa reducem ceea ce auzim la ce stim deja, interpretand salbatic pe canapea, ci dimpotriva, sa lasam muzica sa ne informeze judecata si sa ne inspire intuitiile. Sa facem un divan cu ea, asa cum făceau cei vechi.
Pentru studentii la psihologie si psihologi in general, Festivalul SoNoRo 18 – ON THE COUCH ar trebui sa fie „lectura”, adica „auditie”, adica „prezenta” obligatorie, deoarece deschide accesul nu numai spre laboratorul creatiei psihanalitice, ci si spre resorturi de explorare psihologica mai putin folosite in lumea noastra. Te face sa iti pui altfel problemele si sa faci probleme din ceea ce de multe ori trece drept drum batut – ori in psihologie nimic nu ar trebui sa fie drum batut.
Deci, dragi specialisti psi, inchideti putin DSM-ul si veniti sa invatati despre structura si functionarea sufletului si de la maestrii sunetelor!
Cât despre mine, transa de un fel sau altul este conditia sine qua non a unui concert reusit 
Dat fiind că SoNoRo editia 18 On the Couch își propunea să fie o calatorie muzicală spre originile și dezvoltarea ideii de inconstient, nimic mai firesc deci, pentru prima etapă, decând să ne aducă chiar în mediul unde aceasta idee a prins contur si formulare: Viena sfarsitului de secol XIX si inceputului de secol XX.
Cumva acest lucru s-a întâmplat în două seri: cea în care pe scenă a fost Janoska Ensemble, numită The Big B’s, și desigur seara a doua consacrată Orașului-Minune Viena: Wunderstadt Wien.
Janoska Ensemble a fost una dintre cele mai neconventionale prezențe intr-un festival prin definitie neconventional. Trei frati si cumnatul lor, a opta generatie de muzicieni din familia Janoska din Bratislava au entuziasmat toata sala. S-a aplaudat ritmic si chiar s-a cantat Hey, Jude! Virtuozitatea si spiritul lor a convins si a invins.
Dar, cum la SoNoRo totul este prin definitie surprinzator, pe mine altceva m-a fermecat si mi-a dat de gandit in egala masura. Cand au inceput sa cante, acest fusion de jazz si clasic, acel touch de MittelEuropa cum trebuie sa fi fost in acel interval de aur dintre secole cand ideile fierbeau, acea melancolie dulce si fina cu parfum de cabaret colorand note de Bach m-au plonjat imediat in starea de permeabilitate a unui debut de seance psychanalytique.
O fluiditate a memoriei. O pofta de explorare. Un aer jucaus unde influentele se invita unele pe altele. Sa ascultam ceea ce ne uneste in ceea ce ne desparte. O explorare in care atentia ascutita face casa buna cu jocul, dar si cu valurile de catifea unde se poate ascunde madlena unei amintiri. Sau pumnalul unei amintiri. Mereu prospetimea unei amintiri. Am ascultat ca un detectiv al mintii si ca un jucator al sufletului.
Cand, în tot Palatul Bragadiru, am gasit loc bun de fotografie doar pe trepte m-am gandit imediat la mots d’escalier si apoi la mots d’esprit. Si la cuvintele originare care au doua sensuri perfect opuse. Acest concert a avut vioiciunea unui mot d’esprit si profunzimea unei minti antrenate in jocurile cand crude, cand seducatoare, ale inconștientului. Nici ca se putea un inceput mai bun pentru aventura de acest an Festivalul SoNoRo 18 – ON THE COUCH !
Wunderstadt Wien
Viena este locul unde s-a nascut psihanaliza si unde divanul a inceput sa devina un loc de explorare de sine. S-au spus si s-au scris multe despre modernitatea vieneza, acel loc geometric al ideilor unde semnul de intrebare a inceput sa fie folosit din ce in ce mai des, inclusiv in sfera identitatii – personale sau de grup.
Ceea ce face cu totul deosebit aventura SoNoRo de anul acesta este sa ne teleporteze cu adevarat in acea lume, prin intermediul muzicii ei – iar in Viena acelei vremi muzica nu era nicidecum un acompaniament oarecare sau o chestiune de lifestyle, ci era parte activa din mediul social. O voce, un mediu de dezbatere, un mod de exprimare cel putin la fel de solid si graitor ca si filosofia si poezia.
Aseara am facut cunostinta cu cateva asemenea voci, explorari si experimente, ghidate la inceput de coerenta afectiva a pianului Dianei Ketler, pentru ca apoi sa gustam esentializarea pieselor lui Webern, in care tacerea face parte din peisajul muzical, dirijata insa de finetea instrumentistilor Aurelia Visovan si Valentin Rădutiu.
La radacinile experimentelor vieneze sta poarta deschisa de Beethoven spre lumea irationala a afectului – o idee atat de revelator exprimata de transpunerea Sonatei Kreuzer pentru un cvintet de coarde care l-a avut in centru pe Razvan Popovici. Așa am făcut cea mai sensibilă cunoștință cu acea unda de inedit care a demonstrat ca numai in Viena imbibata de aceasta muzica, in campul psihic si artistic al orasului minune, a putut capata drept de cetate scandaloasa idee a inconstientului, la fel de palpabila si de familiara cum sunt nalucile fiecaruia.
Totusi, cine nu are naluci, cine nu are actes manques? Muzica de la SoNoRo a aratat, cat se poate de sensibil, cat de inevitabil aproape si cat de inevitabil departe suntem de bogatia cu adevarat inestimabila a inconstientului nostru si cat de importanta este muzica pentru a face acest salt inainte de cuvinte.
Freud refuza muzica, probabil casa lui din Viena era singura in care nu se facea muzica, Freud se declara amuzical si el privegiaza talking cure. De ce? Pentru ca, intr-un anume sens, muzica era concurentul lui direct, era un instrument de acces la inconstient fara a mai trece prin filtrul secundarizat al cuvintelor.
Un instrument direct de traire fara a te raporta mai întâi la niste exigente mundane. Totuși, numai Viena muzicala, acest mediu cultural excepțional permeabilizat de muzica, a inteles imediat și direct despre ce vorbeste Freud atunci când arată spre tărâmul uitat al inconștientului, asa ca putem spune cu tărie că el datoreaza enorm acestui mediu.
Hipnoza
În ziua cea mai intensă a festivalului, duminica celor trei concerte cu trei terapii diferite, pe la pranz am intrat, pe note muzicale, in intimitatile hipnozei, in micul teatru al Tinerimii Romane de pe Cheiul Dambovitei. Unul dintre cele mai frumoase concerte la care mi-a fost dat sa particip – nu spun „asist” pentru ca aici rolul principal l-a avut tacerea, iar la tacere participa toti cei care se afla in incapere. „In zilele noastre, in oras, linistea autentica nu se mai poate gasi decat in sala de concert” mi-a spus Razvan Popovici.
Si tot concertul a fost o pledoarie pentru muzica in calitate de vehicul al tacerii. A demonstrat-o in primul rand mistica intunecata a muzicii rozicruciene a lui Eric Satie – un tratat de stiinta a pauzelor unde linistea joaca rolul principal iar rolul notelor este numai acela de a ritma tacerea. Insa magia a inceput cu o piesa care pentru mine a devenit instant esenta noptii – Noctura Clair de Lune scrisa de Enescu la numai 17 ani si interpretata minunat de Diana Ketler, Razvan Popovici, Eric Schumann si Valentin Radutiu.
Undeva trebuie sa marturisesc ca hipnoterapia nu ea fost si nu este deloc preferata mea intre metode. A fost una dintre primele metode îmbrățișate de Freud, deprinsa din marele teatru al hipnozei de la Pitie Salpetriere. Apoi a abandonat-o pentru ca era prea pasiva si nu dadea rezultate pe termen lung (recent noile teatre au redescoperit-o, uitand de constatarea lui Freud, doar un batran).
Dar cat de diferita este de toate acestea hipnoza creata de lucrarea lui Arvo Part Spiegel im Spiegel! Am participat la o frumusete de hipnoza prin muzica care, spre deosebire de orice tehnologie psihologica urmarind de la tine vindecari, revelatii, confesiuni sau performante, nu vrea decat autenticitatea ta! A creat o stare unica, pur si simplu tragand dupa ea si postura si respiratia!
Padre e figlio
Un concert care a fost mai mult decat o biblioteca de psihanaliza asimilata in vreo doua ore! Am avut parte de dialogul cuaternitar intre doua cupluri tata-fiu muzicieni, despartite de vreo suta de ani. Asa au devenit evidente – de fapt audibile – niste salturi istorice si niste diferente generationale care incep sa explice atat apetitul cat si intoleranta oamenilor zilelor noastre pentru conflict. In prima parte au conversat Leopold Mozart si genialul sau fiu Wolfgang Amadeus.
Am ascultat compozitia tatalui cântata cu virtuozitate si har de Aurelia Visovan, apoi am fost coplesiti de dimensiunea geniului fiului sau, mai mare ca lumea sau înrădăcinata in alta lume, intr-un ansamblu avand in centru pe clarinetistul Thorsten Johanns. Vazându-l cantand l-am vazut si auzit pe insusi Wolfi, inclusiv cu ochii tatalui sau, niciodată pe deplin impacat nici cu divinul din fiinta fiului sau, care lua orice virtuozitate paterna si o multiplica multidimensional, fractalic, caleidoscopic pana la grotesc si infinit pana la perfectiuni metafizice, dar nici cu omenescul lui Wolfi infinit emotional pana la lacrimi.
Am sarit apoi un secol si i-am gasit la Viena pe Leopold Korngold, cea mai mare autoritate a timpului sau, criticul care facea si desfacea cariere de compozitori in vremea in care substanta Vienei era facuta din note muzicale iar un tanar neurolog pe nume Freud facea nopti albe invocand urmele neuronale lasate de mostenirea tatalui in psihismele multistratificare ale vienezilor – și ale noastre, ale tuturor.
Fiul lui Leopold Korngold a capatat la nastere numele de Wolfgang si era menit sa fie un dublu al lui Amadeus. Wolfgang Korngold a stralucit si a compus din copilarie, aspru cercetat de tatal sau. Am ascultat in concert o piesa creata de el in acele vremuri, alte vremuri, mult mai sentimentale, mai sfarsietoare, mai aproape de evul nostru uman. Leopold tatal, totusi, il diviniza pe Mahler. Drumul lui Wolfgang adult a dus spre Hollywood într-o vreme cand a fi evreu la Viena devenise un risc.
Wolfgang si-a adus toata familia la Hollywood, inclusiv pe tatal sau, salvandu-i practic de la pieire. Nu a devenit niciodata la fel de venerat ca si Mahler, nici la Viena si nici in lume. Insa ultima piesa din concertul de aseara, cvintetul sau cu pian în mi major – unde au stralucit Razvan Popovici, Diana Ketler, Tim Park, Aylen Pritchin și Erik Schumann – m-a impresionat si rascolit, asa cum, mărturisesc, niciun Mahler nu a facut-o vreodata.
O piesa ca un strigat, in care auzeai vocea umana deși nicio voce nu cânta, in care revolta si suferinta umane se povesteau sonor si emotional asa cum niciun „epic” nu a facut-o vreodata. Un discurs audibil, urmaribil nota cu nota. Nu cererea de a fi auzit, ci putinta de a te face auzit. Nota cu nota. Tehnic vorbind „muzica contemporana” – de fapt muzica actuala. Aici si acum. Nimic nu treneaza, nimic dizarmonic, niciun rasfat.
Si mi-a venit in minte expresia de neputinta a imparatului din celebrul film despre celebrul ideal al Eului prescris lui Wolfgang Korngold: „prea multe note, Mozart”! Prea multe note pentru putinta de cuprindere a unora, dar exact cate note sunt necesare pentru a vorbi sufletului despre miezul sau.
Si iar am visat la o vreme, poate deloc indepartata in viitor, in care canapelele vor deveni cu totul neincapatoare si inactuale pentru nebunia noastra generala si in care doar muzica ne va vindeca.
Aflați mai multe despre violonistul Aylen Pritchin aici: https://palindrom.eu/cu-violonistul-aylen-pritchin-despre-experienta-sonoro-2023-on-the-couch-sau-de-ce-este-sonoro-mereu-o-incitare/
Cerneala melancoliei
Cerneala neagra a melancoliei este substanta de scris si de reflectat, numita de unii artrabila si secretata de sufletele umbrite de-un lucru pierdut dinainte de a-l avea.
Atrabila nu este maladie, ci o structura a psihicului – dupa unii este o structura a fizicului, in calitatea ei de umoare. Maladie este depresia – cateodata seamana, dar au surse si destine diferite. Freud descrie doliul si melancolia ca pe umbre ale obiectului iubit care cad peste un suflet care iubeste – cateodata putem spune ce-am pierdut, cateodata deloc, si aici e melancolia.
Pe divanul SoNoRo au fost asezate, cu mare stiinta si arta, cinci ipostaze melancolice – sau saturniene cum se spunea odinioara.
Prima a fost tristetea violoncelului lui Sibelius, transformat magnific de Justus Grimm intr-o voce de pe alt taram. O tristete furioasa din neguri de fiord la care participa si cateva naluci ale noptii. Multa lume spune ca este despre un copil pe care Sibelius l-a pierdut din cauza unei febre de fiord.
A urmat defilarea demonilor de miazazi pe strazile Alepului, in compozitia contemporana cu accente de jazz a sirianului Kinan Azmeh. Flamboaianti si seducatori demoni, uluitor cantati – te lasa complet descoperit si fara suflu, aducand aminte de prostratia pe care parintii bisericii au numit-o acedie si pe care niste fii si psihanalizei contemporane s-au grabit sa o asemene depresiei.
Apoi mi-a venit sa zic ca melancolia e cu atat mai devastatoare cu cat e mai aproape de tine fizic sub soare, asta cand am auzit sextetul lui Schulhoff, un compozitor ceh cu origine evreiasca si un sfarsit tragic.
Numai cand am ajuns la piesa finala de Enescu mi-am dat seama cu adevarat cata dreptate am avut. Daca prin Schulhoff vorbesc si depresia si pierderea si pieirea concreta, Enescu e melancolia ireductibila, icoana melancoliei, care precede si depaseste psihologia. Mi-am adus aminte cum atunci cand eram mica si nu ma pricepeam deloc la tehnica gamelor si notelor recunosteam, dintre toate, categoria notelor sau mai degraba acordurilor „care se uita inapoi”, indiferent unde este acest inapoi.
Le-am vazut aseara la fel de clar ca atunci, strabatand cu hotarare si deloc cu tristete aceasta fabuloasă compoziție a lui Enescu, cvartetul cu pian nr 1. Le-am vazut desenand portretul melancolicului: cel care mereu cand se priveste in oglinda are in fata o oglinda neagra, in cel mai fericit caz lacul negru al pianului.
Si, fie ca se vede sau nu in acesta oglinda, el stie mereu ca este in alta parte. Toti ceilalti tulburati ai sufletului sunt niste pozitivisti fata de el. Nu cred insa ca a fost in sala aseara vreun suflet atat de pozitiv incat sa nu fie atins de interpretarea atat de vie a cvartetului compus din Diana Ketler, Razvan Popovici, Boris Brovtsyn si Valentin Radutiu.
Talking cure: SoNoRo Talks
Psihanaliza a uimit si s-a consacrat drept talking cure, cura prin vorbire, intr-o epoca in care tratamenele psihiatrice foloseau mijloace fizico-chimice – in ochii contemporani si (sau ghidati de) ochiul lui Foucault acestea aduceau mai mult cu tortura. Freud, aliatii si discipolii lui incepeau o aventura incredibila: ascultau si dadeau creditul sensului celor spuse de pacient. Au trecut de atunci peste 100 de ani si psihiatria se indreapta din nou cu entuziasm spre fizico-chimice0.
Totusi mai mult ca niciodata cel din fata noastra are nevoie sa fie ascultat. Muzica e mediul, dragi amatori de inovatii psi, așa că nici dialogurile despre muzică despre puterea ei de a transforma si vindeca nu se puteau lipsi nici ele de muzică live. Mi-a lăsat o puternică impresie pianul fermecat al Evei Garet, tanara bursiera SoNoRo de numai 16 an, care uneste intr-un mod natual pentru ea , dar uluitor pentru noi ceilalti, simtirea si virtuozitatea tehnica.
Ne place muzica, ne impresioneaza. Dar vorbim despre muzica sau mai degraba muzica este cea care ne face sa vorbim despre noi? La toate acestea si la multe altele m-am gandit ieri la Festivalul SoNoRo 18 – ON THE COUCH Talking Cure.
Inca o data o spun: un teren foarte fertil pentru oricine are o preocupare legata de domeniul psi. Muzica se explica prea putin, fascinatia ei nu se explica deloc, iar efectul ei este profund si pe termen lung. Dupa ce ai fost atins prodund si emotional de geniul unui moment muzical rareori devii imediat foarte vocal si retoric.
Muzica te deschide spre interior, deschide niste usi inchise, pentru ca apoi tu sa poti exprima in exterior lucruri despre tine. Tu in limbajul tau propriu, cu intentia de a te comunica si a fi ascultat. Aceasta este functia profilactica a muzicii, practic miracolul ei. Care se dubleaza in momentul in care ai de-a face cu inefabilul si irepetabilul unei muzici cantate aici si acum, in direct. Ieri toti vorbitorii de la Talking cure au povestit varii instante in care muzica apare ca o cale de explorare si vindecare.
M-am bucurat enorm sa o revad pe Angelica Postu, muzician si muzicoterapeut, o persoana profund comprehensiva si profund neconventionala in acelasi timp, pe care o ascult mereu cu maxima curiozitate. „Principala metoda din muzicoterapie este intentia” a spus ea. Iar pentru muzicianul care canta intentia pluteste intr-un flow creat de experienta, studiu, pregatire, intimitate cu instrumentul, incredere in sine si comunicare cu ceilalti instrumentisti. Aceasta este esenta fiecarui concert SoNoRo.
Eros și Thanatos
Tratatul de psihanaliza pe note muzicale numit SoNoRo On the Couch a început pe 27 octombrie cu peisajul Vienei muzicale in care s-a nascut psihanaliza ca metodă. Urmând istoria reală, la finalul cu Eros si Thanatos mă așteptam să regăsesc printre note acel Freud batran si sceptic al celei de-a doua polarități pulsionale, acel Freud care încetase sa creada in componenta pulsionala a unui conflict intre eu si forțele stiihiale ale psihicului.
În Europa anilor 1930, in care inclusiv Viena isi arata latura salbatica și cruda, Freud incepuse sa se indoiasca de posibilitatea unei culturi fara dresaj sj se concentra pe conflictul versus complicitatea intre pulsiunea de viață și pulsiunea de moarte, respectiv Eros si Thanatos, care strabat epocile si le marcheaza fara gres si cateodata fara mare osebire – asa cum vedem si azi.
Totusi, daca talking cure a sfarsit în zilele noastre prin a deveni tehnologie, muzica ramane un umanism, iar maestrii SoNoRo au scris alt final, cel in care tandretea si iubirea triumfa si imblanzesc leii salbatici ai adevarului crunt. Inceputul concertului de aseara ne-a facut sa banuim intr-adevar un destin dramatic si sumbru, odata cu obsedanta si dureroasa lucrare a unui Richard Strauss tragic, care metamorfozează spre infinit un adagio hiperemotional.
Am auzit cu urechile noastre cum Eros devine motivul pentru care ne temem de Thanatos iar Thanatos e cel ce duce Erosul la culmea sa, in fuziune. Odata cu concertul lui Mozart a venit inseninarea, armonicul divin universal, marturia ca exista si alta orchestratie umana si chiar istorica a dualitatii Eros-Thanatos. Umana, dar in acelasi timp din alta lume. A urmat romantica lucrare a lui Zemlinsky – un duo pian-clarinet Diana Ketler Thorsten Johanns ca o conversatie umana care inseamna mai intâi armonie si apoi argumente.
Însă cel mai surprizător a fost finalul cu un Schonberg pre-dodecafonic: Verklaerte Nacht, romanta scandaloasa care a atras atentia epocii sale. Este noaptea luminata sau transfigurata, pe care urechile noastre au auzit-o aseara la Ateneu pentru prima oara intr-o forma revizuita dupa ultimele adnotari facute de autor si aduse la lumina foarte recent de descendentii lui.
Noaptea transfigurată a fost adusa la urechile noastre de sextetul format din Razvan Popovici, Blythe Teh Engström, Boris Brovtsyn, Erik Schumann, Valentin Radutiu si Justus Grimm și a reusit sa fie chiar transfigurarea, esenta muzicii vindecatoare care uneste toate cotloanele sufletului, care te reintregeste. Am zice ca Erosul și Thanatosul au fost perfect armonizate, daca nu ar fi prea putin, prea rationalist si schematic.
Ceea ce am auzit a fost deplina demonstratie ca sufletul poate iubi, ceea ce in sine este adevarata mare taina, iesirea catre divin lasata in fiecare. Cea mai inspirata piesa pentru finalul acestui parcurs initiatic creat de SonoRo in abisurile sufletului omenesc.
Puterea de dezvaluire a muzicii este aproape indecenta, purtam cu noi lumi pe care ne straduim sa le inchidem la loc inapoi cand concertul se termina. Conversam casual, ca și cum nu s-ar fi intamplat zguduiri, insa muzica actioneaza la niveluri profunde ale inconștientului, deci efectele ei se manifesta pe termen lung – pentru noi, bucureștenii, e timpul să se desfășoare, pentru cei din Cluj aventura abia începe! În seara asta, SoNoRo se mută la Cluj!
Detalii pe www.sonoro.org
Am mai scris despre editia 2023 aici: https://palindrom.eu/sonoro-implineste-varsta-majoratului-si-trece-pe-canapea-canapeaua-psihanalitica/
