Ediția a XVIII-a a festivalului SoNoRo cu tema-surpriză On The Couch se desfășoară în București în perioada 27 octombrie și 5 noiembrie și va continua în Cluj între 6 și 12 noiembrie 2023. Am stat de vorbă cu Diana Ketler și Răzvan Popovici, inițiatorii și fondatorii festivalului
De la prima sa ediție,SoNoRo ne-a obișnuit cu un concept unic: muzica de cameră se desfășoară ca o poveste în jurul unei teme date, un reper cultural. Anul acesta a venit momentul în care ne vom concentra în jurul nașterii și dezvoltării psihanalizei, în timp ce, în paralel, fiecare spectator meloman va fi tentat să lucreze la propria sa terapie!
S-a spusde mult că nașterea psihanalizei este o afacere vieneză. Chiar dacă Freud însuși nu este o persoană muzicală, toată lumea în mijlocul căreia el se află ascultă muzică, face muzică, trăiește muzica: lumea vieneză a începutului de secol, toți cei care îl frecventau și mai ales celebrele paciente pentru care el a croit – sau, mai exact – de la care el a deprins principalele structuri ale tehnicii psihanalitice. Muzica aceasta este un mediu – poate singurul mediu cultural din epoca respectivă – în care inconștientul nu are nimic esoteric, ci este ceva cât se poate de concret și de acceptat, chiar dacă nu este conceptualizat ca atare. Este trăit. Ideea inconștientului lansată de Freud a putut fi înțeleasă, a putut prinde contur, s-a putut lansa în cultură deoarece acest mediu plonjat în muzică a acceptat-o și amplificat-o. Oare în care alt climat cultural o astfel de idee ar fi fost îmbrățișată și ar fi găsit sol fertil? Înainte de Freud, profetul inconștientului a fost Nietzsche și el discută mult despre muzică, despre Wagner, despre apolinic și dionisiac, fără însă să impună o idee atât de clară cum o face Freud, cel care refuză muzica. Aceasta este principala temă de cercetare pe care o oferă festivalul.
Exact ca în în Viena începutului de secol XX, în mod excepțional în această toamnă și Bucureștiul va fi plin de muzică – după o lună de Festival Enescu vine o pauză relativ scurtă și apoi începe SoNoRo. Cum v-ați propus să vă raportați la această densitate muzicală?
Răzvan Popovici.: Sunt bucuros! Este cel mai bun lucru să cânți după Festivalul Enescu, pentru că lumea este atât de încântată și sensibilizată la muzică încât va iubi foarte mult și SoNoRo. În septembrie oamenii s-au obișnuit să meagă la foarte multe concerte și cred le vor întâmpina cu bucurie și pe cele de la sfârșit de octombrie, de la SoNoRo. Vom profita de energia, de bucuria și atmosfera festivă pe care Festivalul Enescu o emană în București. În zilele acestea de septembrie stau foarte mult în București și după cinci-zece minute în fața Ateneului este aproape inevitabil să nu mă întâlnesc cu vreun prieten muzician, de peste tot din lume.
Care sunt noutățile anului 2023 la Răzvan Popovici? Povestește-ne despre noua ta postură de profesor.
R.P.: Experiența mea ca profesor a început în luna septembrie a acestui an, cu noua mea clasă de violă la Conservatorul Regal din Antwerpen, din Belgia; este un capitol nou în viața mea. Mă bucur foarte mult că am reușit din prima să am o clasă plină; voi avea studenți din Spania, Portugalia, Corea, România și Statele Unite ale Americii și vom lucra individual. În această vară am susținut și cursuri de măiestrie și am început un pic să intru în lumea pedagogică universitară, unde sunt mulți copii foarte buni. Porți responsabilitatea pentru o astfel de clasă, cumva soarta lor este în mâna ta, îi călăuzești. Nu este suficient să îi înveți cum să cânte, trebuie să le fii și model, să le inspiri idei bune, de exemplu ce să mai citească, ce să mai vadă, ca să își îmbogățească orizontul cultural. În această vară, când am susținut cursul de măiestrie în Belgia, am făcut o aluzie la pictorul James Ensor, cu referire la paleta pe care muzicianul trebuie să o aibă la îndemână, pentru a simți culorile și nuanțele pe care trebuie să le aibă în vedere: pasajul acesta trebuie să fie un pic mai catifelat, pasajul celălalt trebuie să fie un pic mai însuflețit, deoarece e necesar să faci totul din mâini. Exact ca pictorul, nu? Dacă ai în paleta ta doar alb, mov și negru, nu prea ai cum să pictezi cu nuanțe roșiatice, gălbui sau verzui. Le-am spus studenților că suntem în Belgia, deci să ne gândim la James Ensor, însă niciunul dintre ei nu îl cunoștea. A doua zi i-am luat pe toți și i-am dus la muzeu și le-am arătat tablourile lui Ensor. Apoi, pe parcursul săptămânii, toți au făcut aluzie la tablouri și culoare – de aici se vede cât de importantă este o educație holistică. Nu e suficient să știi să cânți curat și ritmic, să fii un instrumentist bun; cu ajutorul unui profesor poți fi un muzician bun! Eu însumi învăț de la studenții mei – mai întâi ce nu trebuie să fac și apoi să găsesc soluții la aspectele care nu merg. Profesorul reacționează sau acționează (și) în funcție de elev. Nu poți avea una și aceeași metodă pentru toți. Ca profesor ești, vrând-nevrând, și dădacă, și părinte, și psiholog. Am deprins multe lucruri în acești aproape 20 de ani de când predau cursuri de măiestrie. Cel mai interesant este să găsești limbajul care să ajungă la fiecare: un elev e mai închis, altul este extrovert, alții sunt lăudăroși sau timizi.
Unii au spus că Freud refuza muzica, deoarece o vedea în rivalitate cu terapia. Da, muzica poate determina abreacții, descărcări ale afectelor, poate chiar vindeca, sau cel puțin poate provoca o procesualitate psihică profundă, fără să treacă totul prin discursiv și fără să treacă măcar pragul conștiinței. Din punctul tău de vedere și, îndrăznesc să întreb, chiar din experiența ta, muzica vindecă? Cum vezi acest proces? Cu o coloratură afectivă definită sau mai degrabă ca un proces intern care nu ține strict de afect? Există tipuri de muzică ce vindecă mai mult ca altele? Există combinații arhetipale de note, ca sa zic așa, după cum există combinații de note care acționează afectiv garantat?
R.P.: Da, este evident că sunt pasaje din Chopin, din Schubert, din Enescu etc., unde îți dau automat lacrimile, altele unde ți se face pielea de găină… Sunt triggere pentru afecte, pentru emoții omenești. Toți reacționează așa. Asculți recurent o piesă și întotdeauna când ajungi la acel pasaj anume se întâmplă ceva în tine. Poetic vorbind, se întâlnesc sferele. Când este o armonie cerească, normal că vibrează în corp. Foarte multă muzică contemporană este croită după calapodul timpului lor nostru și descrie haosul, zgomotul interminabil, nerăbdarea, neliniștea societății noastre, care nu mai are timp de introspecție, de calm, nu se mai gândește, nu mai reflectează, ci pur și simplu face, acționează. În sala de concert însă sunt momente de liniște: de exemplu, când omul vine și mai întâi este confruntat cu o liniște aproape sacră. În primele secunde, înaintea primei note, toată lumea așteaptă. Este o liniște totală – ceva ce nu mai găsești aproape nicăieri. Adică mai găsești doar în natură. Și, în contextul ăsta, este evident că sunt armonii – secvențe sau pasaje – care au un impact major asupra psihicului uman, asupra sufletului, asupra inimii. Muzicoterapia cu asta se ocupă și câștigă un rol din ce în ce mai important; în România există din 2017 Asociația de muzicoterapie, înființată de Angelica Postu.
Freud a definit visul drept calea regală spre inconștient, pe care pășim interpretând și conceptualizând sau „descâlcind“. Muzica însă poate fi pădurea sau labirintul. Aici firul roșu al Ariadnei nu poate fi povestit sau conceptualizat, ci doar desfășurat. Cele două căi nu se exclud, ci se completează pe diferite paliere. Freud era un rațional și se temea de „ocultul“ din muzică, de componenta sa irațională, fără cuvinte, la fel cum se temea și de intuițiile mediumnice și activitățile „oculte“ ale lui Carl Gustav Jung, prietenului său de atunci. Din punctul tău de vedere, cât și ce este irațional și cât și ce este rațional în muzică?
R.P.: Structural, muzica e arhitectură, e matematică, e o construcție – nu vorbim aici despre muzica aleatorie, ci despre muzica construită, să îi spunem clasică. Aceasta are o formă clară, dar este evident că muzicienii clădesc din ea în timpul concertului un castel de sunete, de aer, de nisip, iar la sfârșit se face liniște și s-a dus. Ceea ce vreau să spun este că de fapt avem de-a face cu o combinație între rațional și irațional. Acum câteva zile am terminat de citit corespondența dintre Sașa Pană și Geo Bogza, pe când scoteau revista avangardistă „unu”. Sașa Pană spunea că visul este o bijuterie înmuiată în cartea somnului. Mi-a plăcut foarte mult această definiție a visului. Oricum, muzica te face să visezi, este foarte participativă. Sigur că poți să o consumi, ca la mall, unde ajunge practic să fie un soi de zgomot de fundal, dar un concert înseamnă mai întâi invitația compozitorului, apoi a muzicianului care încearcă să realizeze ceea ce a scris compozitorul, să aprofundeze piesa și să o interpreteze. Practic, muzicianul invită publicul să participe; publicul ascultă și imaginează, visează, se răscolește, se pătrunde, simte și duce mai departe intenția compozitorului. Muzica ajută totdeauna oamenii să progreseze.
De când ați anunțat tema anului acesta, On the Couch, și asta a fost chiar de când s-a încheiat Festivalul SoNoRo 2022, la ultimul concert de anul trecut, am visat la tema asta – pe care am văzut-o din dublă perspectivă: o dată ca iubitoare de muzică, iar a doua oară din punctul de vedere al cercetării, deoarece m-a dus cu gândul la Viena – unde s-a născut psihanaliza, poate mediul cel mai dens în muzică de cameră și cel mai fertil în idei de tot felul pe care l-a cunoscut istoria ultimelor secole. Raportul dintre muzică și psihanaliză i-a fascinat pe mulți și abia aștept să urmăresc punctul vostru de vedere. Cum ați ales această temă și ce vizați, de fapt, cu ea?
Diana Ketler: Cultura muzicală vieneză ne-a oferit cele mai bune exemple de compoziții care sunt conectate la cele mai profunde procese ale psihicului uman. Întotdeauna am avut un loc special în „inima mea muzicasă” pentru orașul geniilor precum Mozart, Haydn, Schubert, Beethoven. Un oraș în care s-a întâmplat un miracol cultural între secolele XIX și XX. A devenit un loc unic în istoria științei, medicinei, artelor vizuale și muzicii. Toate aceste discipline au fost strâns împletite și și-au influențat reciproc dezvoltarea în cel mai fascinant mod. În acea perioadă, Gustav Mahler a devenit o figură titanică pe scena muzicală europeană. În cei zece ani săi ca director al Operei din Viena, a fost responsabil pentru peste 150 producții, multe dintre ele revoluționare. A fost autorul unor lucrări simfonice la fel de semnificative ca și ale lui Beethoven. Și-a sprijinit colegii în căutarea unor noi mijloace de exprimare muzicală, în special pe Arnold Schönberg. S-a născut a doua școală vieneză de compoziție. Schönberg și discipolii săi mai tineri, Berg și von Webern, au dezvoltat un limbaj muzical complet nou, bazat pe principii armonice și structurale revoluționare. Zemlinsky, Korngold, Wolf – munca lor a fost înrădăcinată într-un stil mai tradițional post-romantic, dar au adus vechiul limbaj pe noi culmi expresive.
