Arată ca un adolescent, dar când îl asculți cântând te uimește profuzimea interpretării și deduci că adolescența e doar aparentă, iar în fața ta stă un muzician care a trăit mult timp în lumea sunetelor armonice și corespondențelor perfecte.
Într-adevăr, Aylen Pritchin are acum 36 de ani și cântă de la 6 ani – am aflat studiindu-i biografia, după ce m-a impresionant în concertul-placă turmantă a Festivalui SoNoRo On the Couch de anul acesta: Padre e Figlio. Nu numai pentru mine, dar și pentru toți cei din sală piesele lui Korngold au fost revelație – iar acum, din conversația noastră, aveam să aflu că la fel fusese și pentru Aylen.
Aylen Pritchin s-a născut la Sankt Petersburg, a studiat cu Elena Zaitseva în orașul său natal și apoi la prestigiosul Conservator Ceaikovski din Moscova, cu Eduard Grach. În 2014, Aylen a primit Premiul I la Concursul Internațional de vioară Long-Thibaud. A fost laureat cu premii importante la Concursurile Internaționale de vioară Wieniawski, Ceaikovski, Sion-Valais, Kreisler și Oistrakh. A concertat în țări ca Elveția, Olanda, Italia, Israel, Polonia, Belgia, Bulgaria, Suedia, Republica Cehă, Franța, Germania, Vietnam și Japonia și în locuri prestigioase precum Konzerthaus din Viena, Concertgebouw din Amsterdam, Stockholm Musikaliska, Mozarteum din Salzburg, Sala Conservatorului Ceaikovski din Moscova și Teatrul Champs-Elysées din Paris.
Aylen Pritchin a cântat regulat muzică de cameră cu artiști precum Maxim Emelyanychev, Lukas Geniusas, Yury Favorin, Alexander Melnikov, Maxim Rysanov, Vladimir Mendelssohn sau David Geringas. În august 2019, casa de discuri Ad Vitam Records a lansat CD-ul său dedicat muzicii pentru vioară solo cu unele dintre cele mai importante lucrări ale secolului XX, inclusiv prima ediție din istorie a lucrării „Tema con 8 variazioni”, semnată de compozitorul Jean Françaix. Aylen predă în prezent la Conservatorul Regal din Antwerp și la Hochschule „Robert Schumann” din Düsseldorf.
Suntem o echipă fantastică aici,. la SoNoRo, suntem toți prieteni și ne bucurăm de tot ceea ce facem împreună. Iar nivelul aici este extraordinar, programul este foarte special de fiecare dată. Este un context special aici. Cu toții putem cânta excepțional lucrări excepționale, dar este important mereu și contextul în care le punem. La SoNoRo vezi totul dintr-o perspectivă atât de specială încât nu are cum să nu te impresioneze. Este valabil în egală măsură pentru muzicieni și pentru spectatori.
Ești pentru prima dată în România?
Nu, prima dată a fost acum vreo 5 ani, am cântat la Cluj cu orchestra. Apoi în martie anul acesta am cântat cu Răzvan Popovici și Tatiana Samouil, aici la București, la Templul Coral, și apoi la SoNoRo Conac, în mai multe locuri. Țin bine minte Ploieștiul, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”. Îmi aduc aminte că am cântat și într-un teatru mic, absolut uimitor, la Caracal. Conac a fost o experiență suprinzătoare, fantastică, mă simt norocos și simt că am făcut un soi de călătorie de explorare. În fiecare din orașele pe care le-am văzut am descoperit mici sau mai mari comori.
Cum te simți când cânți la SoNoRo?
Pe Răzvan Popovici îl cunosc de mulți ani. Ne-am întâlnit de multe ori. Am cântat la Moscova, ne-am întâlnit des la Kuhmo în Finlanda. Despre SoNoRo știam de ceva vreme. O cunoșteam și pe Diana Ketler, tot așa, de mai mulți ani. Mă impresionau mai ales afișele SoNoRo, care mereu erau foarte frumoase, le vedeam pe facebook, postate de Răzvan. Mă impresiona și programul. Când Răzvan m-a invitat, am acceptat imediat; am fost bucuros să cânt la festivalul lui, din țara lui. Suntem o echipă fantastică aici, suntem toți prieteni și ne bucurăm de tot ceea ce facem împreună. Iar nivelul aici este extraordinar, programul este foarte special de fiecare dată. Este un context special aici. Cu toții putem cânta excepțional lucrări excepționale, dar este important mereu și contextul în care le punem. La SoNoRo vezi totul dintr-o perspectivă atât de specială încât nu are cum să nu te impresioneze. Este valabil în egală măsură pentru muzicieni și pentru spectatori. Admir extraordinar de mult munca Dianei Ketler de a conceptualiza profund de fiecare dată. Cred că sunt foarte puțini muzicieni în lume care pot face așa ceva, la acest nivel.
Acum, de fiecare dată când ascult muzicienii de la SoNoRo îmi amintesc de Vladimir Mendelssohn – el este cel care ne-a învățat să facem acest gen de programe. Sunt foarte emoționat când vin în România, tocmai datorită lui Vladimir, care ne-a părăsit în 2021. El a fost cel care ne-a adunat împreună și sunt foarte fericit că am putut lucra cu el. Și mai cred că ar fi foarte mândru de noi. Sunt sigur de asta! SoNoRo e un festival grozav, cu totul aparte!
Cunoșteai piesele pe care le-ai cântat acum la SoNoRo? Sau le-ai învățat cu această ocazie?
În general le cunoșteam, dar este încă și mai interesant atunci când se pune problema să învăț ceva nou! Și atunci când cânți cu niște colegi noi inevitabil mai înveți câte ceva! Am cântat acum diferit față de ceea ce am cântat acum câteva luni – am văzut de data asta ceva diferit. Când cântăm pe scenă este ca și cum am avea o conversație și, ca în orice conversație, nu știi de la început ce turnură va lua. Chiar dacă fiecare dintre noi își știe bine rolul și partitura, există mult loc pentru improvizație, pentru spontaneitate. așa că azi s-ar putea să sune destul de diferit față de felul cum a sunat ieri – și asta depinde de foarte mulți factori. Și aici este și frumusețea concertului, sunt atâtea culori și nuanțe, pe care le aduce fiecare om nou din echipă.
Intenționezi să revii și la anul să cânți la SoNoRo?
Cu siguranță, dacă Răzvan mă cheamă, eu o să spun da, o să fiu foarte fericit. Bucureștiul îmi place foarte mult – am fost foarte norocos că de data asta am avut ceva mai mult timp ca să îl cutreier. Orașul vechi e fermecător. Și desigur mâncarea!!! Și oamenii foarte amabili – nu e ceva ce vezi peste tot în Europa!
SoNoRo este o experiență pur creativă, simt cum practic părți diferite ale creierului meu intră în contact unele cu altele – și cred că exact la fel se petrece și pentru spectatori!
Cum ai primit tema festivalului de anul acesta On the Couch?
A fost foarte incitantă invitația de a ne explora mintea. Așa cum am spus deja, contextul e important. Am fost invitat, datele s-au potrivit, am acceptat, apoi am văzut tema și programul… ce provocare! De exemplu cvintetul cu pian al lui Erich Wolfgang Korngold – o piesă fantastică! Iar în contextul programului, devenea o adevată bucată de aur! Mi-a dat de gândit, poate nu neapărat strict despre interpretare, ci și mai departe – iată de ce SoNoRo îmi stârnește de fiecare datâ interesul. Este o experiență pur creativă, simt cum practic părți diferite ale creierului meu intră în contact unele cu altele – și cred că exact la fel se petrece și pentru spectatori!
Capodoperele muzicale te fac să renaști de fiecare dată când le cânți. Și chiar renaști: unele te fac să te simți mai matur, altele mai tânăr, dar nu te lasă la fel. Aici este puterea muzicii, cred eu.
Crezi că muzica poate fi vindecare?
Desigur, fără nicio îndoială! Se știe asta de pe vremea lui Pitagora, de mii de ani. Văd asta și la mine: câteodată am o anume dispoziție și am nevoie să ascult o anumită muzică, anumite piese, cu care am o conexiune specială. Sau chiar aici, la SoNoRo 2023: în prima seară a cântat ansamblul Janoska. Eram îngrozitor de obosit, avusesem un zbor extraordinar de lung și greu, început foarte devreme de dimineața. Dar după ce am participat la concert am fost ca nou. nu numai că mă simțeam bine cu spiritul, ci chiar eram mult mai proaspăt, ca stare fizică.
Sunt piese pe care le simt ca pe niște călătorii – de fiecare dată îmi oferă o experiență personală foarte puternică. De exemplu cvartetul cu clarinet al lui Brahms sau concertul Algarve al lui Brahms. De fiecare dată când le cânt am impresia că sunt altcineva. E uimitor, dar cred că de fapt funcționează cu toate capodoperele muzicale. Cumva, te fac să renaști de fiecare dată când le cânți. Și chiar renaști: unele te fac să te simți mai matur, altele mai tânăr, dar nu te lasă la fel. Aici este puterea muzicii, cred eu.
De fiecare dată când învăț o piesă nouă, mă simt întrucâtva ca și cum aș învăță o nouă limbă – gramatica, sintaxa respectivului compozitor, ritmul lui,. La un moment dat înțelegi și atunci începe să-ți placă piesa foarte mult. Pentru un moment, mai lung sau mai scurt, devine piesa ta preferată.
Ai un compozitor preferat?
E foarte greu de spus. Da, îmi place întotdeauna Brahms. Nici nu trebuie să cânt de fapt muzica asta cu instrumentul, pur și simplu o am în cap. Câteodată simt că ar fi foarte epuizant dacă l-aș asculta efectiv cântat, pe viu – cred că am nevoie de ceva putere să înfrunt asta.
Povestește-mi puțin despre vioara ta specială
Vioara pe care cânt acum este lucrată în Veneția de Francesco Gobetti, în 1710. Sunt numai câteva luni de când am început să cânt pe ea, încă nu știu ce să spun, explorez încă. Fiecare vioară are un touch propriu – chiar la nivelul tactil. Fiecare are o nuanță particulară – și tu, violonistul, trebuie să îi găsești vocea, să faci vioara să cânte cu vocea ei – și pentru asta ai nevoie de ceva timp de familiarizare cu ea. Practic vioara și artistul trebuie să fie pe aceeași undă și asta îți ia ceva timp. Sunt foarte fericit că am șansa să cânt pe un astfel de instrument.
La un moment dat la SoNoRo ai cântat și la pian. La ce alte instrumente mai cânți?
Câteodată la violă. Dar instrumentul meu principal este vioara. Îmi place să explorez și alte instrumente, pentru că mă ajută să pun lucrurile într-un context diferit, într-o perspectivă diferită.
Cum ai ales muzica?
M-am apucat de cântat la vioară pe la șase ani. Părinții m-au dus pe atunci la un concert simfonic – și pe mine m-a impresionat contrabasul. Am fost așa de fascinat încât am început să vorbesc tare despre asta. Ne-au dat afară din sală, dar a doua zi le-am cerut părinților o vioară. La început au refuzat clar, dar pe urmă…
Cred că pur și simplu este nevoie ca oamenii să se asculte mai mult unii pe alții.
De ce crezi că are acum nevoie omenirea în cel mai înalt grad?
Cred că pur și simplu este nevoie ca oamenii să se asculte mai mult unii pe alții. Pare simplu, dar iată că nu este chiar așa. Însă noi aici, la SoNoRo, reușim. Suntem o lume mică – fiecare dintre noi vine din altă țară, din alte tradiții, fiecaare dintre noi cântă diferit de ceilalți. Dar suntem toți prieteni și ne respectăm. Ne înțelegem pentru că ne ascutăm unii pe alții. Găsim un teren comun, găsim puncte de rezonanță, cu timpul avem o conversație muzicală care începe să aibă din ce în ce mai mult sens. Pentru că suntem mai mulți oameni care încercăm, fiecare și toți împreună, să găsim cea mai bună soluție.
