În februarie 2025, Harghita devenea cea de-a doua destinație din România purtătoare a titlului de Regiune Gastronomică Europeană. După Sibiu în 2019, Harghita va deveni destinația preferată a călătorilor pasionați de gastronomie din toată lumea în 2027.
Am scris mai multe despre aceasta aici: https://palindrom.eu/harghita-devine-regiune-gastronomica-europeana/
Tot în februarie, la inițiativa Visit Harghita am făcut un tur de iarnă, ca să gustăm tradițiile și pasiunea pentru natură a locuitorilor. (cititi mai multe aici: https://palindrom.eu/7-gusturi-senzatii-si-destinatii-in-harghita-de-iarna/ )
Am pornit din Miercurea Ciuc într-o dimineață în care iarna se vestea de departe. Când drumul nostru a cotit spre Valea Borosului, peisajul pur și simplu s-a schimbat. Intram într-o zonă a satului atemporal, impresie amplificată și de primii fulgi care desenau pe retina noastră contururile poveștii.
Am avut senzația distinctă că am intrat într-un ținut binecuvântat, unde locul i-a învățat pe oameni să-și simtă rădăcinile până departe în seva profundă a lumii.
Oamenii de azi încă le simt, cultivând nu numai amintirea strămoșilor, dar și cultura și obiceiurile lor. Ba chiar și instrumentele muzicale străvechi.
Aveam să aflăm aceste lucruri la casa inginerului Hadnagy Lehel, devenit maestru de gordune, unul dintre puținii care mai există acum în lume.
Mărturisesc că înainte de a ajunge aici în Harghita nu știam ce este o gordună. Am aflat apoi că gorduna, gardon sau Ütőgardon este un soi de violoncel la care însă nu se cântă cu arcuș, ci se lovește, iar câteodată coardele se ciupesc. Totuși este în principal un instrument de percuție menit să însoțească ritmic cântecul viorii.
Apare în tot ținutul secuiesc, la ceangăii din zona Gyimes, unde ne aflam, dar și în Moldova. Pe alocuri și în Banat se folosea până nu de mult un violoncel, la care se cânta însă ca la un instrument de percuție.
Am oprit așadar la poarta maestrului de gordune și s-a deschis o lume atât de pașnică, de senină și de străveche încât realmente îți venea să vorbești în șoaptă ca să auzi rezonanța vântului ușor care începea să adie, aducând primii fulgi de zăpadă ai zilei.
Gazda noastră ne-a întâmpinat, făcând turul curții, unde grupul nostru a fost atras de poiata de găină, de oițe, de câinele jucăuș.
Câte unii se zgribuleau în vântul dimineții și îl întrebau dacă nu-i e frig numai în puloverul tricotat și vesta de strofă. M-am îmbrăcat bine, a spus cu simplitate inginerul, apoi ne-a adunat pe toți înăuntru și și-a început povestea despre sunet și rezonanță – de fapt despre puterea de transformare a rezonanței lemnului.
De profesie inginer silvic, Hadnagy Lehel a abandonat viața corporatistă și a descoperit lungul și frumosul drum al meșteșugului de a asculta lemnul și a-l pregăti pentru muzică. Sunt ani de când a devenit maestru în arta de a sculpta gorduna dintr-un lemn, acum deprinde și arta de a face viori.
Pe măsură ce povestea, captivându-ne în povestea sunetului, pe fereastra mare a atelierului vedeam fulgii mari căzând și căptușind totul cu tăcere. Inclusiv pentru noi, zgomotoșii citadini, rezonanța sunetului devenea acum lucrul cu cea mai profundă noimă, aventura de milenii din care aveam privilegiul de a face parte pentru câteva ceasuri.
Aventura sunetului e străveche, dar aventura gordunei în sine se pare că nu e mai veche de câteva secole. Numele instrumentului se pare că vine chiar de la numele maghiar dat violoncelului.
Lehel a lucrat ca ca inginer într-o corporație, făcea achiziții în 9 județe, era mai mult pe drumuri. La un moment dat a realizat că ar trebui să fie mai mult acasă, alături de soție și cei doi copii mici. Așa că a abandonat multinaționala și a venit acasă, în Valea Boroșului. Nu era însă mare lucru de făcut acasă. A încercat să restaureze mobilier, dar nu a fost tocmai pe placul lui.
Nu știu dacă este noroc sau soarta, dar m-am întâlnit cu un om pe nume Lodani Ferenc care știa să facă gordune. Venise să îi învețe pe copiii de la școală să cânte la fluier. Am băut o cafea împreună și mi-a spus că ar vrea să învețe pe cineva ca să facă gordune, pentru că el, la rândul lui, a învățat tot aici la noi, la Valea Tărheuș, în Ghimeș-Veget, de la un bătrân care nu mai este în viață și nimeni nu este interesant.
Și am zis: spune-mi mie! Și eu, ca un inginer bun, repede am făcut niște notițe, am desenat măsurătorile, tot ce trebuie. El zicea că cel mai greu este să găsești un lemn bun pentru asta.
Lehel exact asta știa: să găsească lemnul. L-a găsit, l-a cumpărat și apoi a cerut instrucțiuni.
Nu avea nici unelte – un vecin fierar i-a făcut o teslă.
Am început cu tesla. Și străbunicii tot cu tesla au făcut gorduna. Doar că ei au avut timp și puteau să lucreze la o gordună o jumătate de ani. Și nici nu era nevoie de așa de multe gordune: pe vremuri aici în Valea Ghimeșului, când era o nuntă sau o petrecere, cântau o vioară și o gordună. Atât. În sat vreo 10 grupe de lăutari – deci era nevoie de numai 10 gordune.
Gorduna este un instrument care se aseamănă cel mai mult cu violoncelul. Doar că, spre deosebire de violoncel, la gordună tot corpul instrumentului este făcut dintr-o singura bucata de lemn.
Deși unii făceau în zonă gordune și din lemn de salcie, Lehel mărturisește că nu a văzut până acum vreo salcie bună de gordune. În schimb, bun este paltinul de munte, care e un lemn mai tare.
Dar cel mai frecvent lucrează cu plopul tremurător, mai moale – așa cum sugerează și numele, este un lemn foarte vibrant, În plus, are un inel de creștere mai mic, ceea ce este important deoarece gorduna este scobită dintr-un singur lemn, cu tesla, apoi este șlefuită.
Apoi se montează membrana, o scandură de molid. Ea este cea care rezonează. Tot corpul instrumentului este doar ca sa amplifice sunetul. Gorduna este un instrument cu corzi, dar nu se canta asa cum de obicei se canta la vioara sau la violoncel, ci se ciupeste si se bate. Si de aceea este un instrument de percutie. În taraf, gorduna dă ritmul pentru dans. E un fel de bas.
Dimensiunea variază, depinde de mărimea lemnului. Dintr-un trunchi de copac ies două gordune. O gordună mai mare sună mai amplu, este mai maiestuoasă.
Corzile sunt din mate de oaie. Două sau trei corzi sunt mai groase: pentru a se obține o astfel de coardă e nevoie de cca 26 metri de fire răsucite strâns din mațe de oaie și lipite cu pastă de usturoi.
Una dintre corzi se lasă mai subțire, pentru că se ciupește. De aceea la noi instrumentul se numește cipis utis – adică ciupesti si lovesti. Cheile, limba, cordarul se fac din lemn de esență tare: fag, stejar, paltin.
Legenda spune că atunci când au venit din Asia aici, în arcul carpatic, ungurii erau nomazi.
Iar Sfântul Ștefan al Ungariei le-a interzis să folosească tobele lor tradiționale din Asia. Atunci ungurii au inventat instrumentul ăsta ca să fenteze interdicția.
Probabil însă că e numai o legendă, pe vremea respectivă instrumentul acesta nu exista. Cel mai vechi instrument pe care am văzut inscripție cu anul când a fost făcut datează de acum 200 de ani. A fost adus pentru reparat și de aceea l-am demontat.
În zona Ciucului s-a folosit acest tip de gordună, dar după aceea ei au început să folosească un tip de gordună aia mare, construită din mai multe bucăți.
M-am învățat să asamblez totul cu clei de oase, deoarece dacă folosești adezivi sintetici din comerț nu se mai poate dezasambla nimic ca să repari – totul se rupe. Cleiul de oase pur și simplu se încălzește la peste 60 de grade și pur și simplu se topește. De-aia nu trebuie să lăsat niciun instrument muzical în mașină la soare. Și vioara se desface tot așa.
Lehel ne arată amestecul – creat după o rețetă proprie – a început să prindă gustul experimentării și preparării propriilor lacuri și adezivi, din rășini naturale exotice cu nume exotice.
Apoi ne arată cum lucrează cu tesla. Mărturisește însă că acum face mare parte din operații cu mașinile automate.
Primele șase instrumente le-am făcut integral cu mâna. Apoi am intrebat un meseriaș bătrân daca este etic sa folosesc niste utilaje. El zice: ai făcut cel puțin unul sau două instrumente numai mâna? Zic, da, am făcut deja șase. Zice, atunci pot să iei utilaje. Doar că în meseria noastră, zice, tu trebuie să stăpânești meseria și cu unelte de mână.
Munca mea începe acum în pădure: vad busteanul, aduc busteanul acasă. Dintr-un bustean ies doua gordune. Din mijloc trebuie sa scoti o scandura de vreo 5-6 cm – acolo este măduva. Se scoate pentru că dacă e să crape lemnul, el va crăpa radial pornind de la măduvă, de aceea măduva trebuie scoasă, ca să eviți eventualele neplăceri cu instrumentul.
Cel mai mult durează șlefuitul – la început măsura exact, cu un soi de șubler, acum șlefuiește liber și verifică direct după sunet.
Până acum Lehel apreciază că a făcut aproape 100 de gordune. Multe dintre ele le-a vândut chiar în străinătate.
Lehel povestește apoi că s-a apucat să facă și viori; este deja la a șaptea. Totul a pornit la provocarea unui muzician, care îi spusese că nu este luthier adevărat pentru că face doar gordune, iar gorduna nu este un instrument muzical.
˝Atunci l-am întrebat ce este instrument muzical și mi-a răspuns că vorbim de instrument muzical începând de la vioară˝
Ne arată acum diferența între prima vioară pe care a construit-o (și care era cam cât o violă obișnuită și avea pereții mai groși) și cea de-a șasea vioară – care deja sună foarte bine. Păstrează cu religiozitate prima vioară și prima gordună construite pentru a ține minte mereu de unde a pornit.
Dacă o gordună poate fi gata după două săptămâni de muncă intensă, o vioară are nevoie de cel puțin două luni. Povestește cum a creat o vioară chiar pentru Alexandru Tomescu – de fapt atunci a început adevărata sa călătorie ca lutier.
În urmă cu câțiva ani, marele muzician a venit să cânte chiar la Gyimes Făget, cu Stradivariusul lui. De atunci Lehel nu a avut pace: oare de ce sună atât de bine o vioară Stradivarius? Când a venit acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să caute și să cumpere un poster de pe internet.
Ni-l arată și vedem că nu este un simplu poster, ci un soi de atlas anatomic al viorii Stradivarius. Tipar la scară reală, din ce este formată, tot procesul. Lehel l-a studiat cu religiozitate și a învățat sârguincios. Așa a început… acum lucrează intuitiv, simțul lui sonor s-a dezvoltat, ca și capacitatea de a înțelege lemnul și de a fuziona cu el.
Ne povestește despre valoarea trecerii timpului peste o vioară de calitate, bine făcută. O astfel de vioară începe să sune din ce în ce mai bine odată cu trecerea timpului, cu condiția să fie cântată. Bine!
Lemnul trece prin procese foarte lente de evoluție, iar faptul că în el vibrează anumite frecvențe (asociate muzicii) îl transformă, îl acordează, îl rafinează. Ca urmare sunetul capătă vibrație, capătă suflet, capătă acea capacitate de a impresiona, de a ne vorbi. Un instrument nou sună perfect, dar cele mai fine acorduri și cele mai vibrante efecte apar atunci când instrumentul are o istorie, când a fost cântat de cineva un anumit timp.
Lehel povestește cum a remarcat acest lucru chiar la o vioară făcută de el: avea sunetul curat când era gata, dar sunetul a prins viață abia după ce fiica lui a cântat la această vioară ceva timp. ˝Sunetul s-a maturizat˝ spune el.
După vreo trei ani de la prima lor întâlnire, Alexandru Tomescu a revenit la Gyimes, iar organizatorul concertului i-a solicitat lui Lehel să făurească o vioară pe care să i-o dăruiască marelui muzician. Alexandru Tomescu a fost foarte surprins, plăcut surprins, și a încercat-o chiar acolo.
˝Nu era o vioară 100% perfectă, nu avea cum să fie un Stradivarius, dar imediat a putut să cânte la ea. Nu știu, poate că o ține acolo, ca o amintire. Sau poate a dăruit-o cuiva, să o folosească.˝
Lehel ne spune că este foarte mulțumit cu ceea ce face, cu viața lui de acum.
˝Sunt și șef și patron și chimist și inginer˝glumește el.
Caută să transmită tinerilor ceva din spiritul lemnului și din bucuria de a-l lucra. A organizat workshopuri pentru adolescenți, dar încă nu are discipoli oficiali. Însă marea sa bucurie este că băiatul lui cel mic, Mozes, vine adesea în atelier, se uită, învață și chiar cântă la gorduna pe care tatăl lui a creat-o special pentru el.
Mozes a venit de altfel și în acea dimineață și ne-a cântat la gordună, împreună cu sora lui Iringo. Cei doi copii ai săi ne-au ținut un mic concert, cântând la instrumentele construite chiar de tatăl lor. Am avut senzația atât de plăcută și de plină de speranță că atâta timp cât există o transmitere atât de directă a iubirii de natură și de tradiție, umanitatea are șansa să existe de-a pururi.
Detalii despre Lehel și gordunele sale găsiți aici: https://gyimesigardonok.ro/
Am plecat de la atelier pe când în jurul nostru se întețea ninsoarea și drumurile ne-au dus mai departe pe Valea Borosului de poveste, către următoare noastră destinație, Gyimesi Skanzen Panzio (skanzen.ro)
