Am stat de vorbă chiar cu Elena Waldorf, despre frenezia digitalului, despre demența digitalului, despre puterea de transformare a digitalului
La începutul acestui an, la galeria Galateca, proiectul NeoArtConnect își anunța cei cinci bursieri. Erau numai câteva prezentări și desigur titlurile lucrărilor. Mi-a atras atenția în special acesta:
The Morbid Myth of Digital Dementia
Proiectul video interactiv explorează subtilitățile deconectării provocate de utilizarea excesivă a tehnologiei în societatea contemporană. Prin împletirea artei și a științei, acesta își propune să aducă în prim-plan introspecţia asupra modului în care interacționăm cu mediul digital și impactul asupra stării noastre mentale si emotionale. Videoclipul oferă trei finaluri diferite, iar privitorul poate alege una dintre aceste variante, fiind invitat să participe activ la experiență. Într-o lume în care tehnologia pare să domine, acest proiect își propune să provoace privitorul să mediteze asupra propriilor obiceiuri și să găsească un echilibru între conectarea la realitate și imersiunea în lumea digitală. Este un apel la conștientizare și la reflecție asupra modului în care tehnologia influențează existența umană în era digitală
Nestian Elena Aka Waldorf (n. 1997, Rupea) este artist vizual, absolvent al Universitatii de Artă si Design Cluj-Napoca, Foto- Video, licent si master. Aceasta este preocupată de video, fotografie, pictură și instalaţie, iar principalele sale lucrări conțin teme care au în vedere condiția umană în era digitalizării. Artista a participat la mai multe expoziții, atât personale, cât și colective: în 2017, aceasta a câstigat o bursă ERASMUS la Universitatea de Arte Magdalena Abakanowicz, din Poznan, Polonia.
Eram împreună cu prietena mea Dana Verescu, întâmplător – sau nu chiar – traducătoarea în românește a deja disputatei lucrări a lui Manfred Spitzer Demența digitală (https://humanitas.ro/humanitas/carte/dementa-digitala). Ne-am întrebat desigur încotro va merge artista, ce urmează să spună de fapt și de ce titlul instalației aparent contesta existența reală a demenței digitale.
A venit și momentul prezentării lucrărilor, pe 11 mai, iar primul lucru pentru mine a fost să văd instalația. De fapt ˝să văd˝nu este chiar descrierea corectă, pentru că nu este ceva de văzut, ci mai degrabă ceva de trăit. Instalația Elenei Waldorf te pune în fața unui teatru cât se poate de autentic, creează o situație în care răspunzi real. Deși este despre mediere și medii virtuale, deci artificiale, ceea ce suscită este un răspuns cât se poate de real, de autentic.
Deși este ceea ce se poate numi un teatru cu final deschis (ai trei opțiuni de final), ceea ce frapează cel mai mult, revelația despre care spuneam, este însuși faptul că trebuie să faci astfel de alegeri, că de fapt în lumea noastră le facem în fiecare zi, fără să ne gândim la profunzimea lor. Pe scurt, a alege contactul cu realul sau virtualul, o temă SF dragă copilăriei și adolescenței mele, este în lumea actuală o chestiune cotidiană, devenită reflexă, rareori cumpănită. În special de cei care s-au născut practic imersați în virtual.
Repet, instalația Elenei nu este ceva care poate fi înțeles prin descriere sau povestire sau explicație, ci este o experiență transformatoare, iar rostul este tocmai a avea această experiență care îți arată implicația psihologică profundă a virtualului. Este un merit real și deosebit, deoarece în cele câteva minute ale experienței ai ocazia să înțelegi în profunzime o tematică pe care studiile și articolele psihologice ingenioase nu reușesc decât să o zgârie și care se anulează exact prin faptul că nu devine sensibilă și ca atare nu poate fi înțeleasă exact la acel nivel la care trebuie să lucreze.
Atunci când vorbim despre raportul între real și virtual ca regimuri ale existenței, simplele demonstrații adresate rațiunii și expuse, fie în real, fie chiar în spațiul virtual tind să treacă pe lângă implicațiile ontologice. Doi oameni care duc o dispută într-o lume bidimensională nu ar putea spune ceva relevant despre cum este să fii într-o lume tridimensională. Însă un artist din lumea bidimensională are șansa să facă sensibil celor din lumea sa, ca și celor din lumea tridimensională, cum este să pendulezi între cele două.
Simplificat, este ceea ce a făcut Elena Waldorf. Spun simplificat, pentru că în cazul raportului dintre real și virtual apar tot felul de alte implicații, care țin de sociologie și dinamici societale globale.
Astfel am înțeles și importanța titlului lucrării.
The morbid myth of digital dementia este la origine titlul unui articol de Piotr Wozniak, un savant polonez eluziv, cunoscut pentru cercetările sale asupra economiei (politice?) a învățării. El este și creatorul lui SuperMemo, un sistem de învățare bazat pe repetiția spațiată. Acest model urmează de fapt una dintre cele mai simple, mai vechi și mai solide descoperiri din psihologia experimentală, respectiv succesiunea excitație-inhibiție. Dacă repetăm informația la intervale scurte, ea se va lovi de intervalele de inhibiție și rata de retenție nu va fi foarte mare. Dacă respectăm intervalele de inhibiție și plasăm repetiția la momentul potrivit, rata de retenție a informației va fi mai mare.
Articolul lui Piotr Wozniak demontează ideea avansată de Manfred Spitzer despre demența digitală, susținând că nu există un mai mare susținător în dezvoltarea copiilor și adolescenților de azi decât experiența digitală, respectiv google și gaming. (Am putea totuși spune că este o eroare de atribuire, deoarece învățarea bazată pe repetiția spațiată poate exista și fără imersarea continuă în spațiul virtual)
Aici puteți citi articolul: https://supermemo.guru/wiki/The_morbid_myth_of_Digital_Dementia – finalizat în 2021
Ce face titlul acesta în economia psihică suscitată de lucrarea Elenei Waldorf? În principal, creează un priming în favoarea cercetării cu interes a experienței virtuale care te așteaptă. Îți pomenește despre demența digitală, dar te invită să descoperi tu însuți ce miză are și în ce măsură este un mit morbid. Iar fiecare participant își va da propriul răspuns. Totuși, repet, indiferent ce răspunzi, ceea ce vei ține minte este alegerea pe care ai fost pus să o faci. Aceasta este adevărata substanță de gândire și simțire aici.
Pe scurt, m-a frapat puterea de a impresiona pe care a creat-o Elena, prin experiența în această instalație. Multe dintre creațiile artistice, de tipul instalației și de tipul celor care se referă la interacțiunea știință-artă, sunt mai mult niște lucruri care se adresează fie minții, fie senzorialității directe. Ca atare, poți să apreciezi ingeniozitatea unui proiect sau poți să apreciezi frumusețea unei anumite creații artistice care folosește diverse device-uri tehnologice. Mai rar este ca acestea să îți suscite o emoție umană, o neliniște adevărată, un moment în care realmente te confrunți cu tine, nemijlocit.
Sunt psiholog, am cercetat domeniul, am scris și am cercetat de-a lungul timpului mai multe lucruri legate de influența mediilor digitale asupra psihismului.
Speculativ aici: https://palindrom.eu/world-maya-web/
Poate cel mai neliniștitor – deoarece bazat pe știri – este cel relatat aici: https://palindrom.eu/studiile-au-aratat-ca-un-psiholog-robot-este-considerat-mai-empatic-de-86-din-chestionati-comparativ-cu-unul-uman/
Despre autismul virtual aflați aici, ântr-un interviu cu psihologul Mariuus Zamfir: https://palindrom.eu/ani-de-autism-virtual-interviu-marius-zamfir/
Dana Verescu, psihologul care a tradus cartea Demența digitală în românește, a spus că instalația ta ar trebui prezentată tuturor elevilor, ca să înțeleagă niște lucruri, de exemplu că Digital Dementia este un lucru cât se poate de concret, care îi poate afecta pe cei foarte tineri, care au crescut imersați în mediul virtual.
În continuare vor relata discuția mea cu Elena Waldorf, de la sfârșit de iunie.
M-a frapat faptul că instalația ta a reușit să atingă o coardă foarte umană în noi. Mă gândeam că poate fi dezvoltat proiectul. De aceea vreau să văd cu ce gânduri ai venit tu acolo, ce ai pus acolo, cum vrei să o duci mai departe, dacă tu personal ai o experiență cu aceasta – de altfel sunt sigură că ai.
Eu de fapt am pornit nu de la dementa digitală, ci de la autismul virtual – un concept controversat de acum vreo 5-6 ani. Controversat pentru că mulți psihologi și psihoterapeuți nu au fost dispuși să accepte ideea că pur și simplu scoțând omul din mediul digital poți să obții o vindecare a unor simptome de autism. Pe această temă mi-am făcut și eu și licența și și dizertația și atunci m-am întâlnit cu foarte multe respingeri. Evoluția proiectului explorării raportului nostru cu mediile virtuale a fost foarte lentă și în continuare mă confrunt cu dificultăți. Din punct de vedere conceptual este un domeniu apreciat, dar scopul meu ca artist este să pun privitorul să se confrunte pe el însuși, adică să uite de artist, să uite de lucrare. Bursa NeoArtConnect este prima dată când cineva a dat șansă felului meu de a vedea lucrurile. Pe mine mă interesează să aprofundez efectele la nivel psihologic și neurologic, să cercetez ce schimbă în corp acest tip de experiență.
Eu am o perspectivă mai romantică, să zicem, asupra artei. Mie personal îmi plac lucrările care mă fac să am o revelație, să mă gândesc la ceva, să-mi duc gândurile mai departe, să mă maturizez eu ca persoană, să am o evoluție. Arta ajută umanitatea înspre o dezvoltare, se conștientizeze ce se întâmplă. Iar tu ai reușit exact chestia asta, ai oferit o experiență care a comunicat asta în mod direct. Și asta e valoarea ei și mie mi se pare că ce ai făcut tu te apropie foarte mult de instalațiile anilor 1970, când a început acest gen de artă care era într-adevăr foarte percutant. Apoi, cu timpul, instalațiile au devenit mai mult un obiect estetic. Ceea ce faci tu mi se pare că se apropie mai mult de teatru, de artele performative. Intervenția ta, experiența prilejuită de instalația ta poate să determine pe cineva să facă acel salt de trezire, într-un efort de a introduce puțin real în existența virtuală pe care începem s-o ducem.
Eu sunt artist conceptual multidisciplinar, pentru că eu lucrez cu ideea, dar focusul meu este să o transpun cum consider că poți să oferi starea cel mai propice. În instalația aceasta nu am lucrat cu profesioniști, personajul principal nu este actor, este un om obișnuit și nici măcar nu-i place să-i se facă poze. Nu există nici pe social media, nu are conturi. I-a plăcut însă conceptul meu.
Eu explorez mult stările pe care le ai în contact cu tehnologia – am avut și eu momentele mele de depresie și anxietate. Mergeam pe strada si simteam că leșin, aveam o anxietate sociala foarte reală. Mergeam la vernisaje, iar cand mai erau vreo 10 minute și eram gata sa ajung la locatie, simteam ca nu mai am aer. După ce se termina, nu mi-aduceam aminte nimic de la vernisaj, ce am spus, cu cine am vorbit etc. Pe mine m-a ajutat atunci faptul că am si caine si trebuia sa ies în fiecare zi.
Mai există o altă influență, insidioasă și nocivă, a tehnologiei: e minunat că ne putem comanda online tot ce ne trebuie, dar dacă ești într-un moment de depresie, sau dacă ești incapabil de a comunica, această facilitate se transformă în handicap: nu mai ești forțat să evoluezi și cazi pradă primului instinct care te îndeamnă spre confort. E ca o relație toxică.
Cum am spus, îmi place mai mult termenul de autism digital decât demență. Dacă ești dependent de mediul digital, dacă trăiești imersat în această realitate, exact așa se întâmplă lucrurile: ai imagini distorsionate, nu ții minte nimic din ce vezi, ești inundat de sunete: într-un minut auzi cel puțin 20 de sunete diferite. Nu te poți concentra. Este o stare indusă și se poate trata, se poate schimba, atâta timp cât omul are deja creierul ajuns la un anumit nivel, la o anumită dezvoltare, dar dacă iei un copil care acum are 10 ani și are creierul în formare, lucrurile stau altfel.
Am lucrat și cu copiii la ateliere de creație – erau copii din zone defavorizate, de la Pata Rât, groapa de gunoi de lângă Cluj. Copiii proveneau din familii foarte sărace, care n-au laptop, nu stiu sa umble pe laptop, dar au telefoane. Ei bine, acei copiii nu stiau sa-mi povesteasca ce au făcut, de exemplu de la ultima noastră întâlnire, dar îmi spuneau: hai să vă arăt! Și erau gata să-mi arate pozele pe care le-au făcut cu telefonul. Atunci eu le spuneam: da, vreau și să-mi arăți, e ok să-mi arăți, dar vreau și să-mi povestești. Povestește-mi mai întâi și apoi mă uit la poze. Am constatat că aveau foarte mari dificultăți să relateze ce au fotografiat, dar nu din cauza că nu aveau limbajul, ci pentru că nu aveau acest exercițiu al povestirii. Majoritatea nu știu să scrie, dar știu să povestească, adică știu să vorbească, dar rareori au ocazia și exercițiul,, pentru că părinții sunt cei care le pun telefonul în mână – și nu la patru ani, nici la zece ani, ci îl pun la patru luni, la cinci luni. Cum începe copilul să privească cât de cât, ceea ce vede este un ecran.
Și eu am avut FOMO, aveam prieteni virtuali pe care nu-i văzusem o clipă în viața reală – acum am 27 de ani și încă am dificultati să controlez chestia asta. Dar am nostalgia anilor când nu știam să folosesc telefonul și îmi plăcea mai mult să mă plimb pe dealuri. Dealurile sunt pentru mine o experiență fizică și senzorială. Pentru mulți e ceva ce văd pe ecran.
Speculația mea de aici a apărut: din moment ce eu am dificultăți, ce se întâmplă, cum percepe și cum gândește lumea un copil care de la șase ani preferă să stea pe telefon decât să aibă o experiență senzorială directă și plăcută?
Citisem la un moment dat niște studii despre cum afectează experiența în mediile digitale diferite arii neurologice, de exemplu hipocampusul și zonele creierului care se ocupă de memorie, de spațialitate – acestea practic nu se dezvoltă. Văd pe pielea proprie: de când folosesc google maps simțul meu propriu de orientare se atrofiază – la un astfel de copil probabil că nici nu se mai dezvoltă. Probabil el nici nu isi va forma niciodata o harta spatiala – iar acest lucru nu influențează numai abilitatea de orientare în spațiul fizic cartografiat, ci este o componentă a gândirii și imaginației, a lumii noastre psihice.
În Japonia, fenomenul retragerii virtuale este destul de răspândit și este încă și mai accentuat – are deja un nume: hikkomori sunt numiți acei tineri care nu fac nimic, nici nu învață, nici lucrează și nici nu comandă nimic, stau închiși în camerele lor zi și noapte, în fața ecranelor, iar părinții sunt cei care se ocupă 100% de tot. Deja se fac grupuri de terapie, nu pentru ei, ci se fac cu părinţii, ca să înţeleagă măcar puțin ce se petrece cu copiii lor.
Eu cred că schimbări radicale atunci când în jurul tau se află numai obiecte din materiale artificiale. Obiectele au altă emanație energetică, în comparație cu ființele, care au altă emanație. Dacă totul în jurul tău e abstract și artificial, ai alt raport energetic cu ființa.
În fond, se și spune că nu este bine să dormi cu telefonul lângă tine; mai bine dormi cu o plantă lângă tine. Dacă văd un copac pe telefon, imaginea nu are cum să-mi dea aceeași energie.
Filozoful Jean Baudrillard numea chestia asta simulacru: un simulacru de copac. Nu este un copac, nu este nici măcar un semn de copac, care te face pe tine să te gândești la un copac real. Un semn este pentru cei care deja cunosc copacul și atunci privindu-l pe cel din imagine își amintesc de copacul adevărat. Dar cu timpul va deveni din ce în ce mai simulacru, pentru că oamenii nu o să mai aibă reperul, experiența copacului.
Da, în Japonia, în marile metropole nu mai există aproape niciun contact cu natura, iar asta duce la modificări mari în felul în care oamenii de acolo trăiesc lumea. În momentul în care atingi o plantă, în momentul în care vezi o plantă, în momentul în care simți mirosul, că este la un nivel conștient sau inconștient, corpul tău lucrează cumva și ține minte mirosul ăla. Și dacă nu știe să numească pe loc ceea ce miroase, dacă mai simte încă o dată mirosul de bujor, își aduce aminte că l-a mai simțit. Dar dacă tu vezi bujorul pe calculator și după aceea simți mirosul, habar n-ai să asociezi.
Ipoteza mea a fost că prin această experiență cotidiană, continuă, anumite părți din creier se atrofiază. Și m-am gândit că arta poate să ajungă foarte cunoscută, foarte celebră. Iar dacă eu reușesc să o fac celebră, înseamnă că o să ajute re-conectării noastre cu concretețea, cu viața reală.
O să ajute cu siguranță pentru că e foarte percutantă. Corpul este într-adevăr purtătorul memoriei şi corpul este cel care ne întreţine mintea. Iar ceea ce ai făcut tu, practic, ne aduce aminte că ne-am lăsat în urmă corpul. Ne aduce aminte să ne ancorăm de corp. 
Este o experiență transformatoare care are mai mult de câștigat cu cât este mai imersivă. Proiectul pe care l-am avut la Galateca este numai o părticică. Aș expune mai multe dacă aș avea un spațiu să fac un solo-show: ar trebui o cameră întunecată, ca omul să se așeze, să aibă timpul necesar.
Uite, mie mi-a plăcut și mi s-a părut interesant așa cum a fost acolo. Experiența m-a prins și nu am părăsit-o, deși nu sunt deloc o mare răbdătoare și deși în jur erau o mulțime de oamenii, ba unii char m-au salutat și mi-au adresat cuvântul. I-am ignorat și eram ochi și urechi în instalația ta. Așa face omul în spațiul virtual, iată – ignoră interacțiunile reale! De aceea mi s-a părut interesant settingul așa cum era, în plină lumină, cu tot felul de distrageri. Ca în viață!
Au fost trei oameni care au avut atitudinea asta în seara respectivă. Și acest lucru m-a motivat – dar în primul rând m-a motivat faptul că am fost aleasă să primesc bursa. Eu cumva am vrut să fiu într-o zonă foarte neutră și în același timp să lovesc mai multe lucuri. Definiția pe care am folosit-o am cerut-o chiar de la chat. Adică am cerut internetului să spună de ce devenim noi greșiți din cauza lui. Să ne îndrume un pic. Mi-a dat 10 tips-uri. Practic, tehnologia îți spune ce să faci ca să nu te mai simți anxios, depresiv, adică îți dă soluții pe care un psiholog de altfel ți le-ar da.
Dar mediul virtual are tendința perversă de a nivela lucrurile. Lucrurile se amestecă și devine echivalente valoric: un video cu un tutorial de machiaj, un articol de psihologie, unul de spiritualitate etc. Astfel, treptat pierzi și judecata și baza emoțională.
Scopul meu cu acest concept artistic pe care tot îl mai explorez este să ajut pe cât posibil oamenii care sunt în acea stare, de dependență, măcar să conștientizeze, sa simta ceva.
Da, poate sa fie exact acea bresa, care te determina sa iesi un pic diin situație și să îți contempli condiția. Unii oameni cred că e ceva al lor, din cauza fragilității proprii, dar instalația îi face să-și dea seama cu ce fenomen se confruntă.
Aici este idealismul, dar în același timp și miza mea concretă. La început eram foarte radicală, eram pe punctul să cer o lege pentru a se interzice accesul copiilor la spațiul virtual și altele asemănătoare. Dar pe măsură ce lucram mi-am pus problema altfel: dar dacă în momentul actual se întâmplă o revoluție si noi nu ne dam seama pentru ca se modifica creierul? Deja oricum e tarziu sa oprești tehnologia si deja psihismul și/sau creierul, percepția, inteligența se modifică sub ochii noștri. E bine să explorăm cum se întâmplă asta și să nu pierdem în acest timp orice contact cu natur, cu corpul, cu socialul, cu viața reală. Dependența de digital este foarte similară cu cea de droguri pentru că literalmente îți distruge viața, creierul.
Despre bursele NeoArtConnect
Galeria Galateca și Asociația Culturală Neo Art Connect au lansat în noiemberie 2023 Apelul de proiecte pentru Bursele NAC, Neo Art Connect – ediția a II-a, 2024, și programul de mentorat destinat tinerilor artiști, în cadrul celei de a doua ediții Neo Art CONNECT (NAC), platformă națională, rețea și Anuală de artă și știință, NAC 2024, susținută de BRD Groupe Société Générale.
Tema acestei ediții este “Changing Environments” și unul dintre cele mai importante elemente de noutate este dezvoltarea parteneriatelor internaționale pentru a oferi tinerilor artiști șanse în plus de cooperare și învățare. Astfel, președintele juriului Apelului de proiecte pentru Bursele NAC 2024 Christl Baur, Directoarea Festivalului Ars electronica din Austria, împreună cu membrii juriului, Horea Avram, istoric de artă și curator, Mihai Zgondoiu, artist și curator, Anca Boeriu, artist și profesor și Andreea Sandu, manager cultural, inițiator NAC, vor acorda cinci burse în valoare de cinci mii de euro.
