Ani de autism virtual au trecut de când am aflat de acest concept numit autismul virtual, dar și mai mulți ani au trecut de când am început să studiez psihologia mediilor de comunicare.
Era anul 1997 când făceam lucrarea mea de licență în psihologie demonstrând că acei copii expuși experienței televizuale de foarte mici și foarte mult timp încep să dezvolte un stil perceptiv aparte, însoțit de particularități cognitive. Începea să se vadă practic cum aceste influențe perceptive de mediu le modelează dezvoltarea. Atunci tehnologia nu permitea un contact permanent cu ecranul din primele luni de viață, dar între timp tehnologia a reușit să miniaturizeze și să accesibilizeze totul, astfel că acum există tablete și smartphoneuri care aduc ecranul mereu la îndemâna copiilor, de la vârste din ce în ce mai fragede.
Marius Zamfir este membru fondator și președintele Asociației pentru Sănătate Mintală a Copilului (ASMC). Aceasta constatat în 2021, imediat după primul an de pandemie, o creștere cu 34 % a cazurilor de copii cu întârzieri în dezvoltarea psihică și a limbajului, deficit de atenție, hiperactivitate, tulburări de comportament, ca urmare a supraexpunerii la ecrane a copiilor cu vârste cuprinse între naștere și 3 ani. Mai mult, unii copii dezvoltă ceea ce se poate numi „autism virtual“.
„Copiii cu vârste cuprinse între naștere și 1 an și jumătate se află în perioada de dezvoltare senzorio – motorie în care specialiștii recomandă să nu stea deloc la ecrane. Între un an și jumătate până la 2 ani ei pot sta maximum 30 de minute împreună cu un adult, care le va explica ce văd pe ecran. Între 2 și 6 ani ei pot sta până la o oră în fața ecranelor și după această vârstă, până la 12 ani pot ajunge la 2 ore/zi. Problemele care apar la copii în cazul supraexpunerii sunt probleme de somn, de alimentație, de dezvoltare a limbajului, de dezvoltare cognitivă, de relaționare, de atenție, de hiperactivitate, de motivație și chiar elemente asemanatoare celor din tulburarea de spectru autist“ punctează Marius Zamfir.
Trăsătura distinctă este că aceste manifestări care se încadrează în lista de simptome pentru tulburarea de spectru autist dispar foarte repede dacă respectivul copil nu mai are contact cu ecranele și face terapie specifică – cu cât mai devreme cu atât mai favorabil, cu cât părinții se implică mai mult, cu atât mai favorabil. În cazul unui autism clasic comportamentele respective nu dispar niciodată atât de repede și de ușor. Probabil acești copii au predispoziție genetică spre a dezvolta acest tip de simptome, contactul precoce și prelungit cu ecranele le declanșează, dar dacă acest contact este oprit și compensat la timp comportamentul de tip autist dispare – în timp ce păstrarea aceluiași tip de contact cu ecranele și amânarea terapiei până la vârste mai mari poate îngreuna recuperarea, deoarece se pierd acele intervale de vârstă în care fiziologia creierului permite adaptarea rețelelor de neuroni.
Nu orice copil care se uită la ecrane va dobândi autism virtual, după cum nu orice copil care are autism și care s-a uitat la ecrane înseamnă că are autism virtual. Dar pentru mulți părinți care primesc îngrijorați diagnosticul de autism al copilului lor poate fi o veste bună, deoarece este posibil ca totul să se rezolve relativ repede, dacă este numai efectul unei supraexpuneri la ecrane.
“Este foarte important că bebelușii să nu aibă acces la ecrane atât de devreme și dacă au mici sesiuni de expunere de fiecare dată să se compenseze cu experiente naturale, jocuri care îl pun în contact direct cu mediul înconjurător.” declară Marius Zamfir.
„Am o experiență de peste 17 ani în domeniul autismuluil și pot spune că autismul este o tulburare de neuroconectivitate. Din anumite cauze nu se creează rețelele neuronale potrivite; de obicei este un cumul de factori, de aceea nu s-a găsit cauza. Din 2012 am început să culeg date standardizate și să lucrez la un studiu pe care l-am publicat în 2018. Concluziile au fost că acei copii care stătuseră mai mult de 4-5 ore pe zi în fața ecranelor au avut un timp de recuperare și de eficiență terapeutică de 4-5 ori mai mare (parametrul de bază a fost nivelul de funcționalitate).
M-a frapat și creșterea incienței acestui presupus autism virtual (conform manualelor, acești copii întruneau toate criteriile comportamentale pentru a primi diagnostice în spectrul autist): în 2012 incidența era redusă la vreo 30%, dar în 2017 ajungem la 97 %. În 2012 a apărut tableta accesibilă și androidul pe telefon, tehnologia 4 G ceea ce a permis practic omniprezența ecranelor în viața copilului.
Am realizat acest interviu în urmă cu 3 ani, în aprilie 2021, cu psihologul clinician Marius Zamfir. L-am recitit și am descoperit că este mai actual ca oricând. Ceea ce ar trebui să fie relativ neliniștitor. Cercetați singuri!
Tind părinții români mai mult către supraexpunerea copilului la ecrane? Din observațiile mele, occidentalii sunt mult mai precauți.
Da, se poate spune asta, deoarece tendința părinților români este „să dea copilului ce nu au avut ei“. În autismul virtual ne întâlnim cu două extreme: supraexpunerea prin ignorarea copilului, dar cealaltă extremă este hiperprotecția – copilul nu mai apucă să facă niciun efort pentru a primi ceea ce dorește, deoarece la cel mai mic semn apare un adult pliin de solicitudine care îi oferă cam tot ce ar putea el dori. Copilul nu are șansa, nu are timpul de a-și dezvolta comportamentele firești de autoservire, ca să nu mai vorbim de alte necesități.
Ca urmare, orice factor de stres îl va destabiliza?
Da, în autism apar comportamente repetitive deoarece creierul acestor copii nu este antrenat să facă față stresului, să găsească soluții și atunci orice iese dintr-un cadru stabilit îl destabilizează maxim.
Contactul cu mediile virtuale poate explica creșterea uimitoare a incidenței tulburărilor din spectrul autist peste tot în lume?
Primul studiu care susține existența autismului virtual a fost făcut de un american și publicat în 2006. Economist de profesie, profesor la Universitatea Cambridge, trecând cu băiatul lui printr-o poveste similară, el a făcut un studiu empiric: a luat datele statistice din trei state americane unde precipitațiile sunt de 3 ori mai pronunțate decât media, corelând numărul de abonamente de cablu cu incidența autismului. A rezultat că în aceste state incidența autismului este cu 13% mai mare decât în celelalte. Numărul de diagnostice de autism crește atunci când contactul cu ecranele este mai lung. Nu orice copil care stă în fața unui ecran poate dobândi această formă de autism virtual. Mulți mă acuză că învinovățesc părinții – eu de fapt vreau să-i informez: trebuie să înțelegem cu toții modul în care se dezvoltă creierul unui copil. Între 0 și 2 ani creierul își triplează dimensiunea; se formează conexiuni neuronale, sinapse, prin stimulare senzorio-motorie. Motricitatea dezvoltă jumătate din sistemul neurologic, iar senzațiile celelalte dezvoltă cealaltă jumătate. Un bebeluș care stă foarte mult în fața ecranelor – adică 4-5 ore pe zi, ceea ce poate reprezenta 50-80% din perioada de veghe a bebelușului, va avea motricitate aproape de zero și numai două tipuri de senzorialitate: vizuală și auditivă. Bebelușul nu „se uită la desene animate“ – are cum să facă asta, el nu are nici ideea de permanență a obiectului, nu poate face scenarii mentale. Dacă motanul Tom se ascunde după un copac, pentru un bebeluș Tom a dispărut. Un copil mai mare sau un adult știu că Tom este în spatele copacului, că el continuă să fie acolo și este posibil să reapară, și va fi tot Tom, nu alt motan. Bebelușul nu are însă această capacitate de gândire – el nu se uită la desene animate, ci se uită în gol. Este un studiu american foarte interesant: dacă bebelușul este pus într-o cameră în care se vorbesc 10 limbi diferite, la 6 luni el e atent la toate aceste limbi, dar la 8 luni, prin stimularea limbii materne, el nu va mai fi atent decât la limba maternă. Bebelușul expus cutiei cu limbi străine care este ecranul nu-și mai formează anumite conexiuni legate de limbă, manifestă confuzie între ceea ce este limba maternă (pe care o vorbește mama reală) și engleza sau ale limbi pe care le aude în ecran. În contactul pe termen lung cu ecranul apar blocaje pe tot ceea ce cheamă mecanisme ale învățării: capacitatea de imitare, înțelegerea comunicării, manipularea obiectelor
Acestea mecanisme sunt bazate pe plăcere și atenție. La bebelușul supraexpus ecranelor, plăcerea și atenția vin din aparat. Creierul nostru are nevoie de hormonii plăcerii pe care îi primește prin interacțiunea socială. Dar dacă nu primește feedbackul corespunzător – pentru că mama și tata sunt și ei cu ochii în ecran la telemuncă – ajunge să nu mai primească și să-și activeze corespunzător secreția de astfel de hormoni. Creierul are nevoie arzătoare de ei și va cauta să obțină plăcere din alte activități – atunci apar acele comportamente stereotipe și repetitive pe care le cunoaștem cu toții și pe care în general nu au funcționalitate în dezvoltarea neuromotrice. Specialiștii din Franța cu care am colaborat spuneau că în timpul unor astfel de acte copii descarcă serotonină și adrenalină în cantități de 3 ori mai mai decât într-un act sexual. Așa înțelegem de ce copilul nu poate fi scos din acest comportament pentru care dezvoltă și o abilitate deosebită. În autismul clasic copilul este aici deoarece are un defect de formare a sinapselor, dar în autismul virtual el nu dezvoltă sinapse pentru că nu a fost stimulat corespunzător. De acea când începem terapia și îndepărtăm cauza, copilul cu autism virtual se recuperează atât de repede , formează rapid rețetele neuronale. Până la 2 ani creierul are o plasticitate enormă: orice lună de terapie între 1 an și 6 luni și 2 ani a scurtat durata terapiei cu cel puțin 4 luni. Peste 2 ani terapia minimă durează 1 an de zile.
Dar la copii mai mari?
Am avut un caz la 7 ani. O fetiță foarte mult lăsată la ecrane, din cauza unor probleme de sănătate ale mamei. Fetița de la 4 ani știe să gătească – cozonaci! În condițiile în care nimeni din casă nu știa să gătească cozonaci! Ea învățase de fapt de la Jamilla de pe youtube, dar nici acum, la 7 ani, ea nu înțelegea comunicarea, limbajul, nu aducea sarea și făina atunci când cineva îi cerea asta verbal. Dar o trăgea de mână pe mama ei la supermarket și-i arăta ingredientele pe care dorea să i le cumpere – exact cele pe care le văzuse pe ecran la Jamilla. Apoi frământa exact ca la Jamilla și îi întindea mamei tava ca să pună cozonacul în cuptor. La 8 ani, în procesul terapeutic, ne arăta bona cum fetița gătea tot felul de mâncături sofisticate, folosind un cuțit care semăna mai mult cu o sabie. Treptat, copilul a ieșit din fixația culinară și a deprins folosirea limbajului, destul de greoaie încă, dar dacă era vorba despre un autism clasic nu o puteam duce la progrese atât de mari într-un timp atât de scurt. După vârsta de 2 ani neuroplasticitatea nu mai este atât de marcantă ca și până atunci, dar există în continuare. Se pierd însă niște ferestre de oportunitate, niște perioade de salt în neurogeneză, în care sinapsele se formează cu o viteză de 3000 de ori mai mare. Un vârf este la un an și celălalt la 3 ani și jumătate. Este bine să prindem în terapie măcar unul dintre aceste vârfuri pentru a compensa legăturile neuronale care nu s-au format la timp din cauza ecranelor.
Ecranele sunt factori de risc.în funcție de vârstă pentru că evoluția copilului nu e liniară.
Ecranele emit la cca 25 cadre pe secundă (clasic) și chiar 50 cadre pe secundă (n HD) Creierul copilului se formatează pentru acest tip de informații și apoi îi este greu să se adapteze la informația din lumea reală, care evident că are un ritm de reînnoire mult mai redus. Ajuns la grădiniță, un astfel de copil va avea și de la oamenii reali pretenția să se miște cu vitezele de desene animate cu care este el obișnuit. Evident ei nu pot face asta, de aceea nu sunt interesanți și nu se vor bucura de atenția lui.
Ce diferență este între autismul virtual și demența digitată despre care vorbește Manfred Spitzer?
Demența digitală se referă la copii mari, peste 7 ani, autismul virtual se referă la copii mici 0-2 ani. Nu orice copil care stă în fața micului ecran ajunge la autism virtual. Dacă însă copilul are o sensibilitate genetică pentru autism (are printre ascendenți persoane care au trăsături de tip autist, dar pe care și le-au stăpânit astfel încât să devină funcționali) expuși lipsei de stimulare neuromotorii presupuse de copilăria la ecrane , ei intră în bucla autistă: comportamentul acesta nu mă dezvoltă, dar îmi produce plăcere, deci îl voi căuta.
Demența digitală apare și la adulți, în special cei care lucrează în domeniul IT. Dacă nu mai ai serotonină și dopamină din relațiile sociale (nu ai timp, ești stresat și suprasolicitat) ți le iei de unde poți (respectiv din ecrane). Se produce și o schimbare de expresie genetică aici – așa apar și tulburările psihiatrice.
Demența digitală cuprinde lipsă de empatie, hiperactivitate, probleme de atenție, motivație – acestea sunt comune acum și sunt specifice generațiilor actuale.
Ce putem face?
Să conștientizăm că ecranele pot face rău când copilul este mic. Dar uneori nu avem încoto, se mai întâmplă să lăsăm coplul singur cu ecranul, dar ideal ar fi să o facem pe un interval foarte foarte scurt și să compensăm după: să facem ceva împreună, să ne jucăm emoțional, participativ. Dar adesea și părinții stau cu ochii pe ecran și nu percep trebuințele de atașament ale copilului.
Aici trebuie acționat și la nivelul părintelui: dorința noastră de a face totul perfect, de a lucra mult, de a performa, de a avansa, de a câștiga mulți bani, fiind în același timp un părinte bun și prezent fizic pentr copilul lui nu se poate realiza.
Programele TV speciale pentru bebeluși, dedicate sunt cele mai păcătoase. M-am uitat eu însumi, după 15 minute eram într-o stare de relaxare plăcută, extrem de plăcută, aproape hipnotică. Pentru copil atâta relaxare duce la efecte grave. E drept că aceste programe au inserate periodic avertizări, dar nu pot fi urmărite, sunt numai vizuale, greu de citit.
Perioada de veghe a bebelușului este undeva la 7 ore – din care scădem mâncarea și baia, deci mai rămân 4 ore în care ar fi bine să ne organizăm să fim alături de copil.
Cum este terapia pe care o propuneți unui copil cu diagnostic de autism și supraexpus ecranelor?
Se numește TECE – terapia prin eliminarea consumului de ecrane – se bazează pe metodele terapeutice pentru autism, dar are și elemente din terapiile sistemice – terapii de integrare senzorială, unde e nevoie de sprijinul părinților, pentru a reconfigura mediul copilului
Prima măsură este încetarea contactelor cu ecranul – aici poate interveni un sevraj, poate neplăcut comportamental. Din experiența noastră observăm căpărinții se implică mult în gestionarea acestuia.
Stabilim contactul terapeutic și relația terapeutică cu copilul, demarăm terapia – nu mai mult de 2 ore pe zi. Facem terapia cu copilul dar ne deschidem cât de repede putem către părinte – el este cel care stă cel mai mult cu copilul și trebuie să vadă modul de interacțiune. Când părinții se implicăputernic, durata și costurile terapiei se înjumătățesc.
Mai multe informații găsiți pe stopautismvirtual.ro
