Noul sezon la MARe, de la Brâncuși la Bernard Frize – asceza, tehnica, extazul

Joi 21 mai, seara, vernisajul noilor expoziții de la MARE. 

Am venit să văd fotografiile lui Brâncuși și am rămas fermecată nu numai de ele, ci și de expoziția pictorului francez Bernard Frize (n.1949).

Măiestria actului artistic pus în scenă de Gregory Lang începe în momentul în care îi aduce împreună: universul subteran al sculptorului Brâncuși care folosea fotografia bidimensională pentru a-și revela detalii tehnice și mistice (da, nu se exclud) ale artei tridimensionale și universul colorat al pictorului care pornind de la spațiul bidimensional al pânzei inițiază plonjări în adâncimi care rareori se opresc la trei dimensiuni. 

O călătorie care poate fi parcursă a la legere lăsându-te în voia frumuseții care acționează fără greș și fără tine, lăsându-te pradă formelor și culorilor pentru a te conduce la un optim distanță de cotidian. 

Sau poate fi parcursă încet, lăsându-te captat de cele câteva zeci de călătorii propuse de fiecare colț al expozițiilor. Ce-i unește pe cei doi artiști, aparent atât de diferiți, este pasiunea și atenția pentru tehnică, asceza perfecțiunii tehnice la modul kung fu, care aparent te purifică de filosofia semnificațiilor, dar te unește cu miezul infinit al lumii. 

Camera subterană dedicată fotografiilor lui Brâncuși are o scenografie artistică specială, menită să te întrebe asupra limitelor între artistic și non-artistic. 

Deasupra, etajele percepției surprinzătorului Bernard Frize te pot seduce prin latura psihedelică, prin provocările topologice… pe mine m-au sedus punându-mi în față o oglindă străveche: acele percepții care îmi declanșau călătorii interioare de când eram atât de mică și nu știam cuvinte elevate cum ar fi „meditație”.

Spre uimirea multor spectatori, una dintre mărturiile lui Frize înrămată pe pereții expoziției ni-l arată pe pictor extenuat inclusiv fizic de munca sa – ceea ce devine de înțeles nu numai prin prisma efortului fizic de a crea gesturi precise pe suprafețe foarte mari (necesare pentru efectul imersiv).

Dar fără îndoială efortul creației este altul: este acela de a proiecta intenționat spații fizice care care la rândul lor îi invită pe privitori la proiecția spatilor mentale.

De obicei proiecția este un proces inconștient și atunci avem de-a face cu artistul „creativ și spontan”. Dar unii artiști refuză asta (aici e ascetismul) și pornesc intenționat un proces de proiecție, ajutându-se de mijloace tehnice atent alese, iar pariul lor cu existența se concretizează în momentul în care ceea ce rezultă este la rândul său un spațiu proiectiv valabil. Întâlnirea cu sine se transformă în întâlnire cu lumea. 

Nu e un spațiu al esteticului explicat sau posibil de explicat, al ideilor ușor de enunțat. Iar efortul ar fi comparabil cu acela de a crea o gaură neagră folosindu-te numai de electromagnetismul propriu! 

Totuși se întâmplă și ceea ce am văzut ieri este dovada. 

Imaginile pe care le las aici nu sunt însă dovadă, ba chiar vă pot induce în eroare, de aceea e bine să mergeți să vedeți cu simțurile voastre. 

Expozitia Brancusi cuprinde o selecție din fotografiile alb-negru realizate de sculptor de-a lungul carlerei sale, începând dín 1906 la École des Beaux-Arts de Paris, până la ansamblul monumental de la Târgu Jiu (1937-38). Pentru Brâncuși, fotografia nu era o simplă metodă de documentare, ci o practică constantă prin care îşi percepea și reevalua propriile opere sculpturale.

Abordarea fotografică a lui Brâncuși era definită de o atenție obsesivă la lumină, pe care o vedea ca parte integrantă a sculpturilor sale, alături de spațiul în care se aflau. Brâncuși nu fotografia doar sculpturile, ci și spațiile goale şi atmosfera din jurul lor. Cele trei secțiuni ale expoziției pun printurile vintage ale lui Brâncuși în conversație cu câte o lucrare de artă contemporană

Cadre cu sculpturile lui Brâncusi în atelierul său, aranjate în relație cu alte lucrări si socluri, sunt expuse alături de o lucrare de Carl Andre (1935-2024). 2 x 18 Cyprigene, instalația de podea din cupru a lui Andre, invită la interacțiune directă în acord cu conceptele spaţiale ale lui Brâncuși. Dacă Brâncusi îsi eleva piedestalele la rang de artă, Andre le dizolvă cu totul, creând opere pe care vizitatorul poate călca. Ambii artisti șterg granița dintre obiect și suport.

Cadre cu fonduri de studio, folosite pentru a controla cadrul fotografic și a neutraliza spațiul înconjurător, sunt prezentate alături de Les Fonds de Evariste Richer (n. 1969). Richer interpretează fondurile pictate din atelierul lui Brâncusi din Paris la scară de 1:1, transformându-le în patru pânze monocrome. 

Cadre cu ansamblul din Târgu Jiu in situ, în compoziții care includ cerul și prezenţa naturii in măsuri diferite, sunt puse în conversație cu Tralettorie de Marion Baruch (n. 1929), o artistă născută în România care lucrează în Italia. Liniile negre fluide ale lul Baruch, realizate din resturi din industria de textile, un ,spatiu negativ” al producţiei, deschid un dialog între spaţiu şi memorie. 

Expoziția este curatoriată de Gregory Lang în colaborare cu loana luna Șerban și este deschisă până pe 27 septembrie 2026.

Practica unică a pictorului francez Bernard Frize (n. 1949) este prezentată la MARe printr-o selecție generoasă de peste 40 de picturi realizate începând din 1980. 

Departe de a fi o constrângere, pentru Frize limitările joacă rolul unor veritabili catalizatori ai creativități. Decizile sunt luate prin metode auto-impuse,  sau chiar cu zarul, artistul permițând astfel picturii să se formeze de la sine. Sistemele sale transformă pânza într-un loc de joacă unde repetiția produce mereu noi surprize, iar rezultatele rămân vii si dinamice în ciuda regularitatilor care provoaca stiinta. Fiecare lucrare apare prin interacțiunea dintre mâna umană și legile fizice ale materiei, provocată și multiplicată de artist.

Opera lui Frize este rezultatul unui proces analitic riguros în cadrul căruia anumite metodologii, gesturi mecanice și protocoale prestabilite permit imprevizibilului să se manifeste.  Vizitatorii sunt invitați să navigheze printre formate monumentale și hipnotice, dar și serii care mizează pe variațiuni infinitezimale, unde fiecare micro-schimbare reprezintă un index al realității procesului creativ. 

Fiecare pânză a lui Bernard Frize există ca reziduu tangibil al unei ecuaţii picturale, unde componenta estetică apare ca rezultat necesar al interacțiunii intre logica suverană și rezistența mediului. Astfel, opera întruchipează un paradox si nu mai are statutul de reprezentare, ci de proces auto-suficient.

Intrarea pune privitorul față în faţă cu trei lucrări monumentale ale căror dimensiune si abordare produc o distanță focală atipică. În lucrări precum Brent, Klayu sau Trésor, suprafetele sunt saturate de misterioase motive încrucișate. Prin efectele produse de aceste elemente suprapuse care se amestecă si se împletesc lucrările depășesc suprafața plată a pânzei și creează iluzia unui volum imaterial. Aici, iluzionismul și materialismul coexistă, împiedicând focusul vizual și forțând ochiul să navigheze printr-un spațiu instabil, ametitor.

“Pentru mine, pictatul este un chin fizic. De-asta nu prea îmi place să vorbesc despre asta. Prefer ca oamenii să vadă rezultatul. Nu am niciun mesaj de transmis, nicio viziune asupra lumii de împărtășit. Vreau doar să creez un obiect care se susține, care are propria logică, propria necesitate. Dacă cineva îl privește cu plăcere, cu atât mai bine. Dacă oamenii găsesc acolo material pentru propriile lor reflecții, cu atât mai bine. Dar munca mea se oprește la marginea pânzei. 

Timp de cativa ani, majoritatea picturilor mele erau pictate pe orizontalã, puse pe capre. Odată întinsă pe cadru, pânza e acoperită cu mai multe straturi de rășină, până când suprafața devine perfect dreaptă. 

Îmi place ideea că pictura poate fi un joc cu propriile reguli, constrângeri și surprize. Începi de la o regulă simplă şi vezi unde te duce. Uneori obții un rezultat dezamăgitor și trebuie să o iei de la capăt. Alteori se întâmplă ceva neașteptat, un fel de inspirație care scapă de sub control. Acela e momentul pe care îl caut, când pictura pare că se face singură, fără intervenția mea. Pentru mine, acolo este adevărata libertate a artistului: în acceptarea a ceea ce se întâmplă

Delegarea (adica a evita să iei decizii sau să le iei cât mai târziu); este o metodă bună, atâta timp cất nu îți lasă decât o singură posibilitate. Figura obţinută este dependentă exclusiv de procedura realizării ei, metoda este necesară și suficientă. Întâmplarea face bine lucrurile; permutările și seriile la fel

Mereu încerc să ajung în punctul în care nu mai e doar un lucru pe pânză, un singur lucru reprezentat, ci un paradox, un antagonism, tensiune desfăşurată. Asta cred că e. Încerc să pun în joc confruntări între lucruri.”

Transparențele si paletele largi de culori caracteristice lui Frize sunt prezente prin  serii monumentale care amplifică experiența imersivă; dezvăluind straturile de culoare si urmele vizibile ale instrumentelor folosite, artistul atrage atenția asupra tensiunii dintre precizia gestului și imprevizibilitatea efectelor. 

Suite Segond s-a născut dintr-un accident: artistul a uitat să închidă recipientele de vopsea. Frize a adunat crustele închegate deasupra (sau „pielițele”) și le-a transpus pe pânză. Chimia proprie materialului creează o alchimie imprevizibilă a imaginarului. 

“Cred că dacă vrei să dai curs întâmplării, trebuie să creezi condițile necesare, iar asta necesită mult timp. Este foarte complicat sả organizezi situații în care nu faci nimic si lucrurile se întâmplă de la sine. E un paradox, dar imi plac paradoxurile în pictură.

Paleta mea este o masă pe roti. Culorile sunt în vreo cincizeci de vase de sticlă. Le pregătesc cam o dată pe săptămânä. Să prepari cincizeci de culori exercițiu ambiguu. Pe de-o parte, ele există doar în relaţie una cu alta, dar, pe de altă parte, fiecare își pierde capacitatea de a fi remarcabilă și autonomă dacă este înăbuşită între atât de multe altele.

Aşadar, de ce să nu pictezi mai multe pânze cu ele, până se golesc vasele? Toate aceste culori califică un <obiect>> (de exemplu, urma unei singure pensule), așa cum un nume propriu diferențiază indivizii. Eu folosesc multe pensule: mărimea lor (lăţimea și lungimea), tușa, tăria firelor etc, toate acestea sunt instrumente esențiale pentru desen. Uneori ideile îmi vin din constrângerile impuse de ele.”

În final, în ultima sală, expoziția examinează sinergia dintre artist și forțele fizicii: prin înclinarea pânzelor, precum în cazul lui Emir și Gael, Frize permite forței gravitaționale să ghideze vopseaua.

Compuse dintr-un amestec de acrilic, tus, sidef şi răsină, aceste scurgeri reprezintă un fundament al practicii lui Frize, unde hazardul actionează ca vector structural si relevă amintirea miscării pânzei. Artistul folosește această emulsie în serile de lucrări pătrate Équivalent și Cinq vues dans un carré, care păstrează silueta albă a unei perne – sau pietre – în centrul lor, o referință la gravura Melencolia I de Albrecht Důrer.

“Unul dintre visele mele recurente este să obtțin o tușă de pensulă care să arate ca un curcubeu. Aici am reușit să obţin o emulsie din două culori foarte diferite amestecând sidef și tuș cu acrilic. Singurul defect al acestei combinații este că trebuie să înclini pânza ca să se separe culorile, Scurgerea vopselei este practic imprevizibilă, iar imaginea își obţine dinamismul prin gravitația pământului.”

,Tot mai multe picturi se nasc din haos, din hazard, iar formele lor depind doar de aspecte tehnologice: lichiditate, cantitate de vopsea, unghiul suprafeței pe care curge etc. Și totuşi nu se simte în experiența vizuală. De cele mai multe ori, evocă munți și lacuri; peisajele permit genul ăsta de aberație iluzionistă, apoi se dizolvă. Ne confruntăm cu o situaţie în care compunerea si descompunerea locului la care ne uităm pare să fie activitatea.”

Expoziția Frize este deschisă la MARe până pe 18 august 2026.

Detalii aici: https://mare.ro/

Am mai scris despre o senzațională expoziție la MARe aici: https://palindrom.eu/stefan-bertalan-un-om-al-cunoasterii/