Tot teatrul a început ca ritual. Teatrul Noh își dorește să rămână ritual. Atenția teatrală, poziția, atitudinea și așteptările participantului la ritualul noh sunt radical diferite de cele ale unui spectator de teatru occidental. După cum muzica – de la instrumente, ritm și arta expresiei sonore umane în noh – pare diferită de direcția în care s-a dezvoltat muzica occidentală.
În profunzime însă, ca să înțelegem rădăcinile pe care orice reprezentație le are în ritual este de urmărit raportul între intervalele muzicale, ritmul gestual și felul în care gesturile, accesoriile, măștile și costumele conduc lumina. Ele construiesc atenția și prezența în actul artistic (și în lume).
Orice spectator occidental își dorește să fie entertained by a discourse – înțelegând un evantai întreg de lucruri prin acest entertained, dar în esență toate sunt conținuturi ale unei prezențe în lume care nu se schimbă radical.
Participantul la teatrul noh își dorește însă să fie atins de ritual.
Aici atenția și percepția timpului pur și simplu se schimbă – dacă spectatorul stă și el în postura de receptivitate, ceea ce nu se poate realiza decât parțial într-o sală de spectacol occidentală.
În spectacolul jucat de trupa Yamamoto la Opera Națională în încheierea festivalului Love Affairs am urmărit o istorie a nemuririi care s-a suprapus pe istoria teatrului noh.
Am pornit de la originea sa în ritualul de viață lungă al misteriosului bătrân Okina – despre care aflăm că a precedat inclusiv teatrul însuși. „De unde vine bătrânul acesta?” întreabă corul. Poate fi un nemuritor taoist venit de departe sau spirit nemuritor autohton shintoist. Teatrul Noh își are originile în ritualul shinto – de acolo vine scena rezonantă din lemn, instrumentele muzicale, faptul că inițial se juca în natură.
Totusi, intrebarea „de unde vine” este mult mai adanca, dincolo de timp si geografie. Stand de curand de vorba cu compozitorul Mihnea Brumariu, mi-a aratat un tratat de noh pe care-l are in apropiere si mi-a povestit ca a construit o compozitie pe baza unui mod muzical care se regaseste in lume numai in teatrul noh si… in muzica traditionala din Maramures si Banat! Ce argument mai bun in favoarea ideii ca nemurirea este un mod care exista indiferent de timp, de spatiu si de identitatile noastre?
Citiți interviul cu Mihnea Brumariu aici: https://palindrom.eu/%cb%9daurel-stroe-iubea-focul%cb%9d-mihnea-brumariu-echoes/
A urmat in spectacol prezentarea instrumentelor muzicale istorice (la origine samanice) care adâncesc transa
– flautul dublu – care povestește și trezește emoție (l-am asociat cu aerul)
– toba blândă umezită de chiar saliva celui care o bate – e instrumentul care ține ritmul – (am asociat-o cu pământul și apa)
– toba aspră care produce durere – și pune accentele – (am asociat-o cu focul)
(Se adaugă toba taiko)
Evantaiul este instrumentul mut – lucrează prin lumină, sclipire – desparte lumi, oglindește, trezește.
Instrumentele sunt moștenite din tată în fiu și la fel se predă și arta de a le folosi – astfel că sunetele pe care le ascultăm acum este cât se poate de probabil să fi fost exact aceleași pe care le ascultau samuraii de odinioară, care au adoptat teatrul noh ca artă proprie – pentru că este profund identitar și mai ales pentru că îi introduce profund în ritual. Până în zilele noastre s-a păstrat obiceiul ca amatori de vază, din vechile familii de samurai, să învețe să joace ei înșiși în ritualurile noh (ceea ce azi numim „piese”). Înțelegem mai mult de ce fac asta din piesa de final jucată ieri pe scena Operei – Kiyotsune.
Este o dramă care înfățișează un episod din celebra epopee Genji Monogatari, care povestește în versuri despre adversitatea și lupta între două clanuri de samurai: Taira și Minamoto.
Drama Kiyotsune ne asigură de nemurirea în stil budist, respectiv iluminarea. Între eternitatea bătrânului longeviv apărut de nu se știe unde și sinuciderea tânărului nobil Taira-no-Kiyotsune amenințat de captivitate și dezonoare există numai o polaritate aparentă. De fapt sunt două forme de nemurire absolut congruente – iată de ce Noh a devenit arta samurailor.
Tânărul Kiyotsune se sinucide în valuri, dar nu înainte de a-și tăia o șuviță de păr pe care o lasă la vedere. Previzibil, credinciosul său servitor aduce șuvița soției tânărului nobil. Care are regretul că nici măcar nu-l mai poate mustra pentru gestul său care o lasă singură și neconsolată.
Zi și noapte udând ea cu lacrimi șuvița, tânjind de dorul nopților de altădată, soțul ei îi apare în ceea ce poate fi numit vis și îi povestește despre disperarea lui și momentul în care și-a decis soarta. Dar și despre ce a urmat, când i-a devenit limpede că fiecare are destinul propriu dar toate duc în același punct – indiferent de clan, indiferent dacă sunt victorioși sau învinși, războinici sau iluminați, destinele umane sunt limitate.
Trecut dincolo de pragul vieții, Kiyotsune a văzut cum tot ce poate face omul în raport cu destinele umane e atât de limitat. Cu alte cuvinte a atins iluminarea care nu e altceva decât o altă atenție. Dansul lui aproape stroboscopic o ilustrează. În această atenție pragul între existență și inexistentă are consistența unui gest dintr-un dans. Această atenție este ea însăși o formă de nemurire. Apoi masca lui Kiyotsune se retrage și masca soției sale îl urmează. Iar acești ultimi pași devin de neuitat.
Dacă teatrul nostru trăiește prin semne și simboluri decodate de o atenție care folosește mult cuvintele, teatrul noh trăiește prin experiență. Teatrul noh schimbă atenția noaatra obișnuită cu un mod de funcționare pe care tindem să ne grăbim să-l numim sacru – tot din impulsul spre semn și simbol. Totuși el este la fel de natural uman, numai că nefolosit. Lupta de câteva secole bune se numește teatru noh a însemnat păstrarea accesului la acest mod – prin păstrarea muzicii și gesturilor, chiar dacă în prezent puțini japonezi mai înțeleg exact ceea ce se spune/cântă deoarece psalmodia păstrează un dialect arhaic.
Muzica devine actor principal.
Vocile care intonează în noh nu rostesc pur și simplu cuvinte, nici nu cântă, ci ajung la originile expresiei în care a cânta și a rosti devine același lucru.
Ce vedem?
Gesturi rotunde, posturi rotunde de acumulare de energie și acțiuni de descărcare de energie la care participă și vocea și pașii și posturile (pașii si posturile actorilor sunt diferite de pașii și posturile cântăreților).
Noh este o artă care s-a păstrat cu sfințenie și s-a transmis prin secole, ca artă care a trecut direct de la ritualul shinto la clasa samurailor (care țin la legătură cu Japonia străveche încorporată în ritualul shinto). Misiunea artiștilor de acum este să păstreze ritualul, deși puțini spectatori participă la el ca ritual.
Majoritatea spectatorilor de azi află coduri culturale, dar pentru ca ei să se înscrie cu adevărat în ritual, arta performerilor trebuie să devină din ce în ce mai pură și spiritualizată pentru a-i împinge pe spectatori să trăiască experiența dincolo de numeroase bariere istorice și culturale. Și mai mult, pentru a-i face să dorească să experimenteze ritualul dinlăuntrul lui, deprinzând arta de a performa.
Cu adevărat cred că a fi artist noh acum este o provocare mai mare decât a fi artist noh acum 100 sau 200 de ani. De aceea mă înclin în fața artei desăvârșite a trupei Yamamoto din Osaka.
Și mulțumesc organizatorilor Festivalului Love Affairs care au făcut posibil acest eveniment cu totul deosebit pe scena Operei. Mărturisesc, așteptem cu nerăbdare revenirea acestor minunați artiști în România, după uluitorul spectacol de anul trecut de la Ateneu, despre care am scris aici: https://palindrom.eu/in-teatrul-noh-personajul-principal-este-timpul/
Despre Yamamoto Noh Theater
Fondat în 1927, Yamamoto Noh Theater este cel mai vechi teatru Noh din Osaka, desemnat ca bun cultural tangibil al Japoniei. Activitatea sa include spectacole și proiecte educaționale, iar din 2010 a extins această artă către publicul internațional, susținând peste 20 de spectacole și aproape 30 de ateliere în Europa, inclusiv în România. Teatrul îmbină tradiția cu tehnologia contemporană, folosind, de exemplu, subtitrări multilingve și iluminat LED, dar și aplicații web dedicate, pentru a deschide această formă de artă publicului larg.
De peste 650 de ani, teatrul Noh explorează teme universale: dor, iubire, pierdere, împăcare, folosind un limbaj simbolic, în care gesturile, muzica și vocile corului construiesc un spațiu de reflecție. A apărut în cercuri aristocratice și s-a dezvoltat sub patronajul shogunilor și al samurailor. Spectacolele sunt interpretate de actori specializați în roluri precise (shite – personajul principal – sau eroul – aici Kiyotsune, waki – personajul secundar – traditional jucat de un sacerdot – aici se infatiseaza ca servitor al lui Kiyotsune, apoi corul, muzicienii etc.), transmise din generație în generație. Din miile de piese scrise de-a lungul secolelor, doar circa 200 mai sunt interpretate astăzi, respectând convențiile riguroase ale stilului.
Kiyotsune este o piesă clasică din tradiția Noh, atribuită dramaturgului medieval Zeami Motokiyo sau școlii sale. Face parte din repertoriul central al teatrului Noh și este inspirată din conflictele istorice dintre clanurile Taira și Minamoto din secolul al XII-lea, mai ales din epopeea Heike Monogatari.
În 2008, Noh a fost inclus în patrimoniul cultural imaterial al umanității UNESCO.
Aflați mai multe de aici: https://noh-theater.com/historyen.html
Despre Festivalul de Operă București
Bucharest Opera Festival este unul dintre cele mai prestigioase și dinamice evenimente culturale din România, reunind instituții lirice de renume, artiști consacrați și mii de iubitori ai operei într-o celebrare unică a excelenței, creativității și colaborării artistice. Organizat anual în inima capitalei, festivalul a devenit rapid un reper cultural național și o platformă internațională recunoscută pentru promovarea producțiilor lirice de înaltă calitate.
Ajuns, în 2026, la cea de-a cincea ediție, Festivalul de Operă București își propune să își consolideze impactul printr-un program extins, care are în centru atât capodopere clasice, cât și producții contemporane inovatoare. Festivalul reunește companii de operă, balet şi teatru din România și din străinătate, încurajând schimburile artistice, diplomația culturală și dezvoltarea de noi publicuri pentru artele spectacolului.
În total, peste 1500 de artiști și membri ai echipelor tehnice vor urca, pe rând, pe aceeași scenă, de-a lungul celor 12 zile de festival.
Aflați mai multe de aici: https://operanb.ro/tip-spectacol/bof-en/?lang=en
