Miercuri 17 iunie: o zi foarte plină, dar nu aș fi lipsit pentru nimic în lume de la concertul final al Orchestrei de Cameră Radio, eveniment prezentat cu sprijinul Ambasadei Spaniei în România și al Institutului Cervantes din București.
Se anunța un concert elegant, construit în jurul unor pagini celebre semnate de Gluck (uvertura operei Ifigenia în Taurida) și Mozart (Concertul în la major pentru clarinet şi orchestră și Simfonia nr. 40).
Când a început adagioul de la mijlocul concertului de clarinet am tresărit de-o amintire: era atât de veche și de improbabilă încât majoritatea specialiștilor ar include-o între așa-numitele amintiri-ecran. Nu m-am sinchisit prea mult de asta și nici nu cred că ar fi trebuit să o fac, nici atunci și nici acum, indiferent ce va fi fost să fie aici și acum.
Așadar în amintirea asta era adagioul din partea a doua a concertului pentru clarinet de Mozart, o Roxana mult mai mică uitându-se uimită și vocea mamei care-mi spunea: Da, este muzica. Are sufletul în ea, deci are totul în ea! Și senzația că de acolo nimic nu s-a schimbat, deși se schimbase totul.
Mozart a rămas pentru mine prototipul absolut al muzicii. Mozart cuprinde tot. Fractalic și centrat. Până la cer și-n genune, ca în acest concert unde Mozart a făcut clarinetul să se scufunde chiar mai mult decât teoretic putea.
Sunt două feluri de a-l cânta pe Mozart: unul este de a-l cânta ca și cum știm deja totul despre Mozart și-i demonstrăm continuu geniul – și atunci clasicismul lui se înfățișează ca un tablou clar al lumii: chiar dacă tragic pe alocuri, el este pozitiv deoarece ușor reificat.
Sau, dimpotrivă, putem să îl cântăm pe Mozart ca și cum nu știm totul despre el și atunci îl descoperim, îl cercetăm. Sau mai degrabă mergem pas cu pas pe calea deschisă de el fără să ne fixăm vreun obiectiv triumfal sau demonstrativ.
Mă bucur de fiecare dată când sunt martora acestui stil explorator – cum a fost în seara de miercuri 17 iunie la Sala Radio la concertul care a adus omagiu unui versant poate mai puțin exploatat al lui Mozart: versantul abisal.
Desigur, Mozart nu este un abisal – nu pentru că nu i-ar permite clasicismul ci pentru că nu s-ar putea limita la farmecul căderii. În el muzica este sfera universală – sufletul lumii, imi sopteste amintirea improbabil despre care vorbeam la inceput. Mai grăitor și mai știutor decât biblioteci întregi de filosofie și matematică, Mozart nu numai că stă în centrul lumii, ci de acolo trece prin cele mai fantastice aventuri continuând să fie acolo. Uimirea lui vine când vede că nu toate lucrurile și cu siguranță nu toți oamenii sunt așa.
Abisalul, ca și toate lucrurile, există la Mozart la modul extatic, complet și purtându-și în el contrariul. Atracția abisalului îl însoțește însă pe Amadeus încă din copilărie, dar o vedem manifestându-se mai ales în lucrările de maturitate.
Periplul muzical ales de dirijorul Jonathan Bloxham urmărește traseul abisalului prin muzica acelor secole: de la uvertura avangardist Sturm und Drang a clasicului operei Gluck, plină de sentiment exploziv, la lucrările succesorului său Mozart: concertul pentru clarinet care împinge limitele muzicii până la limitele disperării și extazului uman și apoi simfonia 40 care provine din același abis (auzim răsunetul lui cel mai bine în partea de andande). La rându-i, simfonia 40 poartă în ea germenele din care a născut marele Sturm und Drang al marelui admirator al lui Mozart care a fost Beethoven.
Dacă vi s-a părut că auziți ecouri din Simfonia Destinului, nu a fost deloc o impresie întâmplătoare, deoarece se spune că Beethoven dezvoltase o atracție deosebită pentru ultimele simfonii ale lui Mozart.
Dirijorul britanic Jonathan Bloxham a fost numit director muzical al Teatrului din Lucerna în 2023, după ce a debutat acolo în 2022 cu opera „Castelul Prințului Barbă Albastră”. Dirijorul a debutat la Festivalul Glyndebourne (Marea Britanie) în 2021, dirijând Luisa Miller alături de London Philharmonic.
Această stagiune reprezintă al doilea an al artistului în calitate de dirijor principal al Nordwestdeutsche Philharmonie, urmând pașii lui Andris Nelsons și Jonathon Heyward. În 2021, el a înregistrat un CD cu Strauss și Franck alături de orchestră, descris ca „irezistibil” de Musicweb International.
Stagiunea 2025/26 marchează, de asemenea, prima stagiune a artistului în calitate de dirijor principal al London Mozart Players, bazându-se pe relația sa de lungă durată cu ansamblul, în cadrul căruia a activat ca dirijor rezident și consilier artistic începând din anul 2022. Printre momentele importante ale stagiunii se numără „Mozart, Master of Drama”, concertul de deschidere de la St Martin-in-the-Fields cu Danielle De Niese, și evenimentul dedicat lui Samuel Coleridge-Taylor, un concert festiv la Fairfield Halls ce marchează cea de-a 150-a aniversare a compozitorului.
Bloxham dirijează, de asemenea, orchestra în premierele mondiale ale lucrărilor compozitoarei Anna Clyne și ale compozitorului Stephen McNeff.
Printre ansamblurile de marcă la pupitrul cărora s-a aflat se numără London Philharmonic, NDR Elbphilharmonie, Tokyo Symphony, Salzburg Mozarteumorchester, Hallé Orchestra, BBC Symphony, BBC Philharmonic, Bonn Beethovenorchester, Trondheim Symphony și Philharmonic Brass (muzicieni din orchestrele filarmonice din Berlin și Viena) ș.a. În stagiunea actuală dirijează Orchestra Simfonică din Anvers, Orchestra Ulster, Bremer Philharmoniker și Royal Liverpool Philharmonic cu două programe.
Cariera de dirijor a lui Bloxham a început în 2016, când a devenit dirijor asistent pentru City of Birmingham Symphony Orchestra. Înainte de a se dedica artei dirijorale, a avut o carieră de succes ca violoncelist, concertând în toată Europa și debutând ca solist la Filarmonica din Berlin, în 2012. A studiat la Școala Yehudi Menuhin, la Royal College of Music și la Școala de Muzică și Artă Dramatică Guildhall, iar ulterior s-a perfecționat în dirijat cu Sian Edwards, Michael Seal, Nicolas Pasquet și Paavo Järvi. În ultimii 17 ani, Bloxham a fost director artistic al festivalului anual Northern Chords din Newcastle-upon-Tyne, pe care l-a fondat la vârsta de 20 de ani
Concertul a debutat cu uvertura la opera Ifigenia în Taurida de Christoph Willibald Gluck (1779) – o uvertură instrumentală dramatică și încărcată emoțional. În loc de o introducere festivă sau pur independentă, această piesă muzicală strălucită stabilește direct starea tensionată și furtunoasă a narațiunii tragediei grecești din operă. Începe cu o descriere vie a unei furtuni violente, reflectând starea de spirit turbulentă a Iphigéniei. Apoi trece direct la o temă senină și nobilă, care prefigurează intervenția divină și rezolvarea intrigii. Un astfel de început furtunos și interns psihologic a fost o premieră care a făcut o breșă în gustul epocii.
Restul serii a fost dedicat lui Mozart – iar Mozart a fost unul dintre cei mai mari fani ai lui Gluck și înlocuitorul său la un moment dat la curte.
Preluând procedeele operei italiene şi ale celei eroice de Gluck, Mozart şi-a realizat un stil propriu in opera. Din ultimii ani ai vieţii datează capodoperele sale în genul dramatic: Răpirea din Serai (1782), Nunta lui Figaro (1786), Don Giovanni (1787) şi Flautul fermecat (1791). În anul 1787, i s-a oferit un post de compozitor al curţii, în locul lui Gluck, care murise, dar cu un onorariu mult mai redus, încât remuneraţia îi asigura doar plata chiriei.
În concertul de miercuri a urmat uimitorul concert pentru clarinet în la major, compus de Mozart pentru un tip special de clarinet care azi pur și simplu nu mai există – este clarinetul bas, care ajunge la note deosebit de joase, neobișnuite pentru un clarinet tipic.
Concertul pentru clarinet în La major, K. 622, de Mozart a fost scris în 1791 pentru clarinetistul Anton Stadler. Acesta constă din cele trei mișcări obișnuite, într-o formă rapidă-lentă-rapidă:
- Allegro
- Adagio
- Rondo: Allegro.
A fost, de asemenea, una dintre ultimele lucrări finalizate ale lui Mozart și ultima sa lucrare pur instrumentală (a murit în decembrie următor finalizării). Concertul este remarcabil pentru interacțiunea delicată dintre solist și orchestră și pentru lipsa unei manifestări excesiv de extrovertite din partea solistului (nu sunt scrise cadențe în partea solo).
Mozart a scris inițial lucrarea pentru clarinet de basset, un clarinet special susținut de Stadler, care avea o gamă până la Do grav (scris), în loc să se oprească la Mi grav (scris), așa cum fac clarinetele standard. Deoarece majoritatea clarinetelor nu puteau cânta notele grave pe care Mozart le-a scris pentru a evidenția acest instrument, editorul lui Mozart a aranjat o versiune a concertului cu notele grave transpuse în gama regulată și nu a publicat versiunea originală.
Aceasta s-a dovedit a fi o decizie problematică, deoarece autograful nu mai există, fiind amanetat de Stadler, iar până la mijlocul secolului al XX-lea muzicologii nu știau că singura versiune a concertului scrisă de mâna lui Mozart nu fusese auzită de pe vremea lui Stadler. Odată ce problema a fost descoperită, s-au făcut încercări de reconstituire a versiunii originale și s-au construit noi clarinete de basset în scopul specific de a interpreta concertul și cvintetul de clarinet de Mozart. Nu mai există nicio îndoială că concertul a fost compus pentru un clarinet cu gamă extinsă.
Clarinetistul Pablo Barragán radiază de bucuria de a cânta Mozart iar entuziasmul lui umple toată sala – a fost aclamat minute întregi iar duoul său cu Jonathan Bloxam cântând la violoncel a fost probabil momentul de vârf de popularitate al concertului.
Clarinetistul Pablo Barragán a studiat la Conservatorul din Sevilla cu Antonio Salguero și la Fundación Barenboim-Said din Sevilla cu Matthias Glander. Este câștigător al distincției Prix Crédit Suisse Jeunes Solistes în 2013, printre alte concursuri. A colaborat cu orchestre precum Orchestra Brucknerhaus din Linz, Orchestra Simfonică din Barcelona, Orchestra Simfonică din Hamburg, Orchestra Simfonică a Radio Televiziunii Spaniole și Orchestra Filarmonică Slovacă.
Pablo Barragán este unul dintre cei mai căutați clarinetiști și parteneri de muzică de cameră. Are onoarea de a colabora în mod constant cu mari muzicieni precum Elena Bashkirova, Beatrice Rana, Kian Soltani, Yuliana Avdeeva, Emmanuel Pahud, Cvartetul Modigliani, Trio-ul Sitkovetsky, Cvartetul Cremona și Cvartetul Schumann. Printre invitațiile sale de muzică de cameră se numără concerte la Elbphilharmonie Hamburg, Philharmonie Köln, Konzerthaus Dortmund, Festivalul de Muzică Rheingau, Festivalul Martha Argerich, Wigmore Hall din Londra și Tonhalle Zurich.
În stagiunea 2025/26, Pablo Barragán va susține mai multe concerte solo cu orchestră, deschizând stagiunea Orchestrei de Cameră din Köln cu două concerte pentru clarinet: Concertul de cameră al lui Hartmann și Concertul pentru clarinet al lui Mozart. Vor urma alte angajamente orchestrale cu Filarmonica din Baden-Baden, Orquesta Sinfónica de Castilla y León sub bagheta lui Vasily Petrenko, Filarmonica Janáček din Ostrava sub bagheta Taniei Miller, Orchestra NFM Leopoldinum din Wrocław sub bagheta lui Michael Collins ș.a.
Ca muzician de cameră foarte solicitat, va concerta alături de Cvartetul Modigliani la Elbphilharmonie Hamburg și la Alte Oper Frankfurt, precum și alături de Ansamblul Festivalului de Muzică de Cameră din Ierusalim la Festivalul Stradivari din Cremona și la Maribor.
Curiozitatea și spiritul creativ al lui Pablo se reflectă și în cele două înregistrări lansate recent, „Szinergia” și „Balagan”. „Balagan”, lansat în iulie 2024 la casa de discuri Accentus, se concentrează pe lucrări ale compozitorilor evrei din secolul al XX-lea, printre care Paul Schoenfield, Ernest Bloch, Claude Vivier și Darius Milhaud. „Szinergia”, lansat în octombrie 2024, prezintă prima înregistrare a lui Pablo cu o orchestră de cameră (Orchestra de Cameră Franz Liszt). Înregistrarea se concentrează pe Concertul de cameră al lui Hartmann și pe aranjamente captivante ale Dansurilor românești ale lui Bartók, Divertimento-ului lui Weiner, Dansului dublu al lui Kodály și Callejon del Muro al lui Paco de Lucia.
Din 2020, Pablo Barragán este profesor la Academia Barenboim-Said din Sevilla și susține cursuri de măiestrie la instituții precum Escuela Superior de Música Reina Sofía din Madrid. De asemenea, este artist al producătorului de clarinete Buffet Crampons și cântă la un instrument din seria RC Prestige.
După pauză, scena a aparținut total simfoniei 40 de Mozart.
Data finalizării Simfoniei nr. 40 este cunoscută cu exactitate, deoarece Mozart, în anii săi de maturitate, a păstrat un catalog complet al lucrărilor sale finalizate; a inclus Simfonia nr. 40 în aceasta pe 25 iulie 1788. Munca la simfonie a ocupat o perioadă excepțional de productivă de doar câteva săptămâni, timp în care a finalizat și simfoniile nr. 39 și 41 (26 iunie și, respectiv, 10 august).] Nikolaus Harnoncourt a presupus că Mozart a compus cele trei simfonii ca o lucrare unificată, subliniind, printre altele, faptul că Simfonia nr. 40, ca lucrare intermediară, nu are introducere (spre deosebire de nr. 39) și nu are un final de amploarea nr. 41.
Simfonia nr. 40 în sol minor e uneori denumită „Marea simfonie în sol minor”, pentru a o distinge de „Mica simfonie în sol minor”, nr. 25. Cele două sunt singurele simfonii în tonalitate minoră pe care le-a compus Mozart.
Această lucrare a stârnit interpretări variate din partea criticilor. Robert Schumann a considerat-o ca posedând „ușurință și grație grecești”. Donald Francis Tovey a văzut în ea caracterul unei opere buffe. Aproape sigur, însă, percepția cea mai comună astăzi este că simfonia are un ton tragic și este intens emoționantă; de exemplu, Charles Rosen (în Stilul clasic) a numit simfonia „o operă a pasiunii, violenței și durerii”.
Ludwig van Beethoven cunoștea bine simfonia, copiind 29 de măsuri din partitură într-unul din caietele sale de schițe. Se crede că tema de deschidere a ultimei mișcări l-ar fi putut inspira pe Beethoven în compunerea celei de-a treia mișcări a Simfoniei a cincea.
Un final de stagiune 2025-2026 care ne va face să ne fie dor de Orchestra de Cameră Radio pe tot parcursul verii! Mulțumim pentru un an de muzică și inspirație și îl așteptăm cu nerăbdare pe următorul!
