Grăbeam pasul ieri pe o Cale a Victoriei surprinzător de pustie și reflexivă pentru friday night, prin ploaia de toamnă bucureșteană (ați remarcat oare că acum zilele sunt înlocuite de anotimpuri?). Am urcat scările din Piața Amzei și am intrat la DeGalben unde era în desfășurare lansarea InventArt: memoria tehnică, activată prin artă multimedia, parte din Neo Art Connect 2026 – Re-Generația Invenției, în cadrul Bucharest Design Festival.
Detalii despre eveniment am scris aici: https://palindrom.eu/inventart-memoria-tehnica-activata-prin-multimedia/
Că îmbinarea între știință și artă este mereu o sursă de uimire și aventură nu ar mai trebui să ne uimească… și totuși! Am simțit că mă întorc acasă, într-o buclă fantastică a timpului, când am văzut pe ecran Psihologia Consonantistă a lui Ștefan Odobleja – o referință uimitor de avangardistă și acum, după aproape 100 de ani de la publicare (în 1939 – cibernetica lui Odobleja precedând automatizările lui Turing). În amfiteatrul frumos improvizat la De Galben avut senzația că revin în amfiteatrul studenției mele. Și în lumea pionierilor științei, care a fostatât de grăitor redescoperită și reintegrată anul trecut în evenimentul artistic marca NeoArtConnect care a animat Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida.
Am scris despre evenimentul de anul trecut aici: https://palindrom.eu/neo-art-connect-2025-comunitati-si-punti/
O lume care începea să descopere și să pună în ecuație dinamica diferență/repetiție, creație/mecanism. O lume în care românul Odobleja construiește un model al lumii care se autoreglează (un ecosistem al lumii, am spune azi) iar modelul minții urmează aceeași dinamică (sau o creează). Proiectul artistic care se prezenta la De Galben pornea de la consonantismul lui Odobleja, pentru a-l aduce în actualitate, umanizând munca unui AI. Practic AI-ul urma să-și autoregleze producțiile pe baza analizării răspunsurilor venite din partea unui psihic uman (cognitiv-afective) traduse pe înțelesul AI-ului, respectiv traduse în patternuri EEG.
Iată cum de la brainmapping la artă, SF-ul nu mai este anticipație (așa cum se numea în era cea veche – multumim, Alexandru Mironov!) ci este actualitate (adică e prezent în cotidian, fără ca prin asta să fie mai puțin SF). Însă cu toții știm că 90% din SF și 99,99% din SF-ul bun este format din distopii. A devenit aproape banal să zici că ele sunt actuale. Dar nu am vrea totuși să știm dacă aici funcționează factorul apotropaic: chiar dacă repetăm că ele sunt de actualitate, este cât se poate de probabil ca prin acest lucru să nu facem totuși distopiile mai puțin amenințătoare și mai puțin actuale.
Este ceea mi-a inspirat extraordinara selecție de filme din cadrul festivalului internațional Ars Electronica, aduse de Forumul Austriac și grăitor prezentate de Andrei Popov. Ars Electronica a început la Linz ca un centru de artă, găzduind un festival de animație – acum se numește new animation art și cercetează limitele creației de film. Între timp Ars Electronica a devenit un adevărat câmp de cercetare în domeniul AI, cu teme pentru care „de graniță” este un understatement. Aseară am avut privilegiul să urmărim palmaresul ediției 2025 a festivalului, o selecție sub numele de Panic.
Nu mai lungi decât un videoclip, fiecare dintre filme s-ar putea descrie cel puțin într-o nuvelă, dacă nu într-un roman SF. Sapiențiale, ironice, iconice, sofisticate, imersive, fiecare folosește imaginea pentru a canaliza angoasele pe care ni le produce în lumea noastră imaginea. Reflecții din iadul autoreflecției. Selecția s-a încheiat cu filmul românului Mihai Grecu – cel care a obținut o merituoasă mențiune de onoare la acest festival în 2025 cu o lucrare bazată pe o succesiune de slide-uri – o încheiere menită să ne readucă la distanța de unde ne putem reobișnui să reflectăm, în loc de reacționăm.
Ca atare – și cu așa o introducere – aștept cu nerăbdare pe 10 iulie vernisajul expoziției principale de la Muzeul Național tehnic Dimitrie Leonida. Seara de ieri a început cu un moment de autoreflexivitate a timpului, iar când am ieșit, în scurtul răgaz înainte de întunericul complet în care ploaia s-a oprit complet, am avut senzația clară că singurul pas care stă între noi și anihilarea prin repetiție este exact această autoreflexivitate, pe scurt capacitatea de a modela timpul și spațiul cu mintea noastră. Mi-am amintit cum a început după-amiaza, într-o cafenea cozy, alături de o prietenă dragă, încercând amandouă să recentrăm realități că ies din scenarii și bucle pe care le credeam automatizate.
Mi-am amintit cât de bine ne-a făcut dialogul, cât de complex senzoriale, cât de fractalice amintiri aveam deja despre acel moment. Dincolo de unu și multiplu, dincolo de natural și artificial, dincolo de creația care cade în distrugere și putreziciunea care dă naștere unor ființe noi, dincolo de disputa între original și copie, avem privirea și reflectarea, autoreflectarea, de o complexitate cât lumea, cu mijloace care nu se reduc nici la ochi, nici la creier și nici la organele noastre finite. Avem posibilitatea de a alege sau a respinge incertitudinea, care este un alt mod de a concepe infinitul. Sperăm că #vaurma
Detalii: www.neoartconnect.ro
