Am povestit în episoadele vieneze precedente despre zilele magice pe care le-am petrecut la începutul acestui an în Viena, la amabila invitație a Patriciei Vincent, care mi-a prezentat Viena ei, adică acea Vienă în care se simte adăpostită și valorizată și care m-a însoțit în multe din periplurile mele pe străzi în căutarea unicei senzații de a da cu ochii aievea de peisaje care fuseseră până atunci pentru mine doar repere culturale, de multe ori descrise numai de cuvintete cărților.
Citiți aici mai multe despre Patricia și proiectul ei artistic prezentat acum la Viena: https://palindrom.eu/soul-fashion-cu-patricia-vincent-la-viena/
Citiți mai multe despre primele repere ale periplurilor mele vieneze: https://palindrom.eu/instantanee-din-viena-1-fata-in-fata-cu-imperiul/
Dacă în prima parte v-am arătat foarte multe despre Viena imperială noaptea, acum este momentul să vă arăt Viena imperioală ziua.
Dar nu înainte de a vă supune atenției contrastul între zilele și nopțile unuia și aceluiași momument.
Era întuneric și începuse să alunece pe jos când am ajuns la monument, arăta impresionant ca un monument dedicat vechilor zei. A doua zi pe lumină am deslușit scrierea chirilică : era monumentul ostasilor sovietici eliberatori, care fusese pictat pe semicercul dn spate cu drapelul ucrainian,
Viena imperială și multiculturală a fost mereu un spațiu al conștiinței identitare, prin contrast, dar câteodată și al negocierii identitare , nu doar legat de naționalități ci și de clase sociale. Nu e ceva ce am citit și am dedus din cărțiu ci e ceva ce aș fi putut învăța fie și numai cutreierându-i străzile.
Împreună cu Patricia Vincent am fost la casa lui Freud din Viena, în Berggasse, dar Freud nu era acasă! Daca Viena actuală mustește de reconstituiri vii, pasionate sau mai lucide, ale trecutului său glorios, precum și de evocări ale personajelor reprezentative din istoria sa, mărturisesc că rareori am văzut o casă memorială din care memoria străvechiului proprietar să fi fost alungată mai metodic decât au făcut-o urmașii freudieni cu casa lui Freud. Nu este nicio mirare că fiii își devorează tatăl, însuși tatăl Freud a vorbit despre asta. Dar este uimitor să vezi cât de metodic o fac.
Vă prezint în cele ce urmează un scurt tratat despre cum să alungi memoria, prezența și conexiunea afectivă dintre zidurile care au adăpostit cândva cel mai viu laborator al gândirii psihologice, din care derivă toate bâiguielile eficiente și de scurtă durată de azi. Veți vedea inconștientul vorbind și iscalindu-se în alb pe pereții albi ai settingului neutru și aseptic la care au visat urmașii celui mai fecund dintre gânditori. Deși pare, nimic nu e întâmplător.
Deși există fotografii exacte ale casei de dinainte de bejenia la care Viena nazistă îl forțează pe Freud (fotografii realizate minuțios de tânărul Edmund Engelman, care și-a dorit chiar acest lucru: lumea să vadă casa cu ochii lui Freud), nimeni nu pare să-și fi dorit să evoce acum acel mediul vienez atât de complicat și de nuanțat, probabil singurul în care ar fi putut lua ființă și s-ar fi putut impune psihanaliza.
În schimb, pereții goi servesc expunerii unui curs actualizat – pardon, up to date – de psihanaliză contemporană, de unde nu lipsește nici ingredientul relațional și nici, desigur, ingredientul neurosavant. Da, este adevărat că multe din lucrurile personale ale lui Freud au plecat la Londra odată cu el, însă solul fertil al psihanalizei este uluitoarea Viena.
Am ghicit ceva din această Vienă, m-am apropiat și m-am conectat cu ea obisnuindu-mă odinioară să adulmec epoca nașterii și dezvoltării psihanalizei, obstacolele, șansele și controversele ei printre primele fraze germane ale neurologului Freud care a îndrăznit inimaginabilul, anume să asculte cu atenție ce îi spuneau pacientele sale.
Da, speram, mea culpa, să ghicesc mai mult din acea Viena aici, în Berggasse. Însă colecția de arheologie a lui Freud era exilată într-o vitrină dintr-o sală în renovare unde nimeni nu renova nimic, portretul Omului cu lupi zăcea în altă vitrină și în rest albul te alunga clinic și metodic. Exercițiul a rămas exercițiu de imaginație. Nu știu dacă asta au intenționat urmașii, dar dintre zidurile albe maestrul pare a inspira un singur lucru: reinventarea. O eternă reîntoarcere cu tot tragismul ei. Și cu toată voioșia.
Am fost în Bergasse și Freud nu era acasă. Dar zău că sta să vină!
Ceea ce regret deja este că nu am mai ajuns la casa lui Viktor Frankl, era oarecum în apropiere – promit că remediez data viitoare.
Am cutreierat mult din cartier, în jur de Votivkirche, care mi-a oferit și un minut de aur adevărat. Pornind de la această experiență am început să văd Viena cu poezia secessionului și mai puțim impresionată de acumularea de măreție a străzilor ei mereu foarte largi. Iar despre aceasată experiență, despre aur, Klimt și schimbarea de paradigmă vieneză promit că va urma în curând!
Dacă am vorbit (puțin) despre aurul Vienei, musai să vorbesc și despre transparențele ei, despre cultul pentru reflectare – ceea ce are trimiteri profunde către caleidoscopul de idei al începutului de secol XX care a pus întreaga lume în mișcare, pe numeroase planuri,
Când scările de la Albetina Museum duc la Adrian Ghenie: m-am întâmplat chiar acolo și nu am ratat ocazia să măsor cu barometrul fiorului intern arta celui mai vândut dintre pictorii contemporani! De mult mă întrebam dacă este prin picturile lui Adrian Ghenie vreun nescio quid. Ei bine, nu este.
Ceea ce am văzut la Albertina este un soi de re-imaginare a tablourilor pierdute ale lui Egon Schiele (dispărute în Holocaust – au rămas numai niște fotografii alb-negru). Deci Ghenie pornește de la aceste fotografii, dar nu putem spune că le re-crează în stilul lui Schiele, ci, desigur, în stilul lui Ghenie – și le aduce la pozitivismul epocii contemporane a imaginilor fără niciun fel de frontiere.
Dacă Schiele și epoca lui excelau în crearea misterului, a necunoscutului, inconștientului, obscurului care se alătură regimului diurn al percepției și trăirii, la Ghenie nu mai e loc de mister, ci numai o tehnică, ce-i drept, strălucită. Dinamism, niște fragmente de viață, inegale, poftă de a scandaliza și epata – totuși nu chiar viața însăși. Poate #vaurma
Citiți aici pe larg despre prezența lui Adrian Ghenie la Albertina și proiectul lui de reconstrucție, precum și despre noile expoziții aici: https://www.albertina.at/en/
