În Tunisia, de nenumărate ori mi-a trecut prin minte că închizând ochii și făcând un minimum de efort de imaginație o să îi deschid în peisajul de acum 100 sau 1000 sau 2000 de ani. Esențialmente, am impresia că peisajul de aici nu s-a schimbat radical în tot acest interval.
Senzația este amplificată atunci când vezi ruinele păstrate uimitor de-a lungul țării – unele devenite de mult site UNESCO. Celebre sunt amfiteatrul de la El Jem și mai ales orașul zeilor mulți și vechi, Dougga. Circuitul nostru premium organizat de Hello Holidays le-a cuprins pe amândouă.
El Jem este ultimul dintre marile amfiteatre romane construite, de aceea s-a putut păstra în stare foarte bună. A fost construit într-un oraș bogat, înconjurat de plantații de măslini. Îmi place să mă gândesc că unii măslini mai sunt încă acolo încă din epoca în care a fost construit amfiteatrul.
Privite cu atenție, pietrele au aici urme de scoici. Se vede cum piatra de calcar a fost adusă aici în blocuri mari. Coloanele sunt în stil corintic.
Așezat în mijlocul peisajului, dominându-l, amfiteatrul îți încrețește pielea, te înfioară – emană forță, putere, adrenalină din toate colțurile sale.
Legendele spun că aici, în tăcere, auzi strigătele oamenilor și răgetul leilor sau vezi o nălucă albă, o doamnă romană care și-a pierdut iubitul gladiator în vreo luptă. Bolțile rețin sudoarea sclavilor luptători și povara urletelor mulțimilor însetate de sânge. Te uiți pe furiș pe jos, de parcă te-ai teme să aluneci pe gradenele pline de sânge, dincolo de ascensoarele leilor.
Cert este că strigătele luptătorilor alimentau și ele adrenalina spectatorilor plebei de sus, deoarece amfiteatrul este făcut ca să auzi amplificate sunetele din centru.
Dacă pietrele de la Termele antonine vorbesc, cele de la Colosseum urlă. Câteodată cei care au ei înșiși spiritele mai agitate rezonează cu asta și încep să-și zăngăne armele.
Însă păsările și-au făcut acum sălaș între pietre, se aud peste tot printre bolți turturele și rândunele, care de cîteva sute bune de ani se străduiesc să le conducă spaima spre cer și să aducă locului seninătatea.
Și mai ales multe dintre ele s-au întrebat, privind turiștii care fac ce fac ei mai bine – se dedau pasiunii nesecate pentru fotografii triumfătoare și originale:
˝Credeți că pietrele astea se sinchisesc mai mult de voi decât de sclavii care s-au luptat aici? Sau de cei care i-au vândut și au crezut că-i stăpânesc? Toți au ajuns în același loc, negreșit. Și noi tot acolo. Pe pietrele astea sunt scoici, aici a fost marea. Știm deja că urmează deșertul . It is only fair.˝
˝Exact˝, le răspund pietrele. ˝It is only fair. Noi nu ne sinchisim de turiștii de acum, dar nici ei de noi, ci de propria lor imagine, de ideea lor despre Colosseum și despre istorie. Iar noi de istoria noastră˝ Pietrele așteaptă deșertul.
Unii dau să capteze imaginea lor, alții dau să capteze imaginea locului, eu îmi doream să captez șoaptele pietrelor. Dar, fără griji și fără regrete, nu te ratează decât ceea ce nu vrei să auzi.
Prima condiție a unui explorator este să aibă un minimum de idei preconcepute – nu este realist să spunem să nu aibă niciuna.
A doua condiție este să citească mult înainte, fără ca prin asta să-și formeze convingeri, ci numai ipoteze de lucru.
Pietre ude și enigme la Dougga
Tunisia în cea de-a doua jumătate de aprilie ne-a revelat în mai multe zile, mai multe zone de climă:
1 mediteranean
2 stâncos – arid
3 deșert alternând cu oază
4 fertil – verde cu lanuri de grâu cu maci ca la noi, dar temperaturi scăzute și ploaie de februarie
Când am ajuns la Dougga ne-a întâmpinat o furtună rece peste cactușii arborescenți: iată numai un instantaneu din Tunisia contrastelor și enigmelor.
Numidiană, feniciană, punică, romană, Dougga își arată acum comorile suprapuse. Întortocheatul munte înconjurat de pajiști feerice a devenit cel mai complex Olimp, cu temple din toate epocile și stăpânirile, cu zone comerciale, un amfiteatru unde aveau loc în perioada romană jocuri sportive și spectacole de teatru, cu băi, și latrine pur și simplu avangardiste pentru perioada lor.
Acum ele coexistă nestingherite deoarece nu au mai interesat pe reprezentanții marilor religii monoteiste (poate cu excepția vandalilor, dar ei au fost declarați eretici și apostați).
Se pare că arabii au preferat să nu folosească acest loc impozant și înconjurat de pământuri roditoare și, mai mult decât atât, au refuzat chiar și să-l prade, deși era plin de idoli.
Cum de s-a întâmplat asta exact rămâne pentru mine un mister.
Și, ca orice mister, el se deschide mai adânc atunci când ai o bănuială (care mi-a fost alimentată și de ploaia realmente ucigătoare, rece și cu vânt, care a stat între mine și impulsul de a petrece ore în șir ascultând pietrele). Într-un fel sau altul, locul se apără singur. Casa zeilor vechi și mulți rămâne până în zilele noastre necunoscută pe deplin, apărându-se sălbatic sub ochii noștri îmbătați de frumusețe și de presentimentul unei prezențe atât de vechi încât cu greu putem să i ne adresăm.
Situl Dougga a fost declarat de UNESCO Patrimoniu Mondial în 1997, considerându-l „cel mai bine conservat oraș roman mic din Africa de Nord”. Orașul, situat în mediul rural, este bine protejat de dezvoltarea urbană modernă, spre deosebire, de exemplu, de Cartagina, care a fost jefuită și reconstruită de numeroase ori.
Situl Dougga este remarcabil prin dimensiunea sa – 75 de hectare – monumentele bine conservate și bogata istorie a trecutului său libian, punic, numidian, romano-african și bizantin. Printre monumentele pentru care Dougga este renumit se numără mausoleul libian-punic, Capitoliul, teatrul și templele lui Saturn și Juno Caelestis.
Numele Dougga pare să aibă aceeași rădăcină berberă ca și alte nume de orașe din Maghreb, cum ar fi Béja și Béjaïa sau Ksar Baghaï (Bagaï) din Munții Aurès.
Situl arheologic este situat la câțiva kilometri de orașul actual Téboursouk, pe un platou care oferă o vedere clară asupra câmpiilor înconjurătoare scăldate de Wadi Khalled. Panta pe care este construit orașul se ridică spre nord și se termină în est la faleza cunoscută sub numele de Kef Dougga. La est, crestele fossei regia mărturisesc statutul său de oraș de contact între lumea punică și cea berberă.
Istoria orașului Dougga este cel mai bine cunoscută după cucerirea romană, deși diverse monumente preromane, cum ar fi o necropolă, mausoleul libian-punic și temple descoperite în timpul săpăturilor, atestă importanța orașului înainte de sosirea romanilor.
Numele numidian al orașului este TBGG, din libianul TBG, care înseamnă „a proteja”. Prin urmare, numele locului derivă în mod clar din topografia sitului, un platou ușor de apărat. Întemeierea orașului pare să dateze din secolul al VI-lea î.Hr. Unii istorici cred că este posibil să identificăm Dougga cu un anumit Tokai, luat de un locotenent al lui Agatocle din Siracuza la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr. Diodor Siculus îl descrie ca „un oraș de o frumoasă grandoare”.
În orice caz, ocuparea umană a acestui sit a fost timpurie și extinsă și a luat o formă urbană, după cum o demonstrează prezența unei necropole de dolmen – cea mai veche dovadă arheologică a orașului Dougga – un sanctuar dedicat lui Ba’al Hammon, stele votive neo-punice, un mausoleu, fragmente arhitecturale și un templu dedicatregelui zeificat Massinissa, ale cărui rămășițe au fost descoperite în timpul săpăturilor.
Deși cunoștințele despre oraș înainte de cucerirea romană rămân foarte fragmentare, arheologia a actualizat recent semnificativ reprezentarea acestei perioade.
Orașul așa cum este el astăzi este format în esență din vestigii din epoca romană, datând în principal din secolele al II-lea și al III-lea. Clădirile romane au trebuit să țină cont atât de relieful terenului deosebit de neuniform, cât și de structurile preexistente, nerespectând astfel planul ortonormal tradițional.
Teatrul, construit în 168 sau 169, este unul dintre cele mai bine conservate din Africa romană și poate găzdui 3.500 de spectatori, chiar dacă Dougga avea o populație de doar 5.000 de locuitori. Teatrul din Dougga aparține unei serii de clădiri publice imperiale a căror construcție s-a întins pe parcursul a două secole și care prezintă puține diferențe față de un model teoretic, cu excepția adaptării la teren, a unor modificări minore și a ornamentației, pentru care arhitecților locali li s-a acordat o oarecare flexibilitate. Teatrul găzduiește încă piese clasice, în special în timpul Festivalului Internațional Dougga, și este în curs de conservare.
Micul oraș are un număr mare de temple. Peste douăzeci de temple sunt atestate arheologic sau epigrafic: unsprezece temple sunt atestate prin epigrafie și arheologie, opt sunt cunoscute doar prin arheologie și paisprezece sunt cunoscute doar prin epigrafie. Această multiplicare se datorează în special manifestărilor de evergetism ale familiilor înstărite (acest concept desemna obiceiul familiilor înstărite de a deveni binefăcători ai cetății, de a dona pentru cetate).
O mare parte din statuile, mozaicuri și inscripțiile găsite la Dougga se află la Muzeul Bardo și le-am văzut deja.
Am scris câte ceva despre ele aici: https://palindrom.eu/hello-holidays-hello-tunis-aterizarea-in-cartagina/
Cutreierând prin ploaia deasă Dougga, nu mă pot abține să admir felul în care pietrele străvechi s-au împrietenit cu acest peisaj din zona cea mai verde și mai fertilă a Tunisiei.
Cele mai multe ruine sunt romane, cea mai sigură datare este din secolul al ll-lea iH, când a devenit sediul regelui numidian Masinissa, dar ruinele cuprind și edificii mai vechi, ale căror meniri nu sunt încă identificate. Straniu, arabii care au cucerit apoi întreaga Tunisie nu au manifestat niciun interes pentru acest loc – altminteri plin de bogății.
Ca să sporească straniul locului, aici e singurul loc unde am mâncat porc în Tunisia – localnicii au tradiția de a vâna mistreți pe care-i pregătesc și-i oferă oaspeților, alături de un pahar de vin bun tunisian, creat prin metode de vinificație care datează din perioada romană.
#vaurma
Aflați mai multe despre Hello Holidays aici: https://www.helloholidays.ro/
