Ajuns la ediția jubiliară în 2025, Festivalul SoNoRo și-a propus să se constituie într-un omagiu pentru sufletul românesc și pentru România care a făcut posibil fenomenul SoNoRo – o creație muzicală cu un profil definit și o valoare muzicală cu totul deosebită în peisajul internațional.
Directorii festivalului Răzvan Popovici și Diana Ketler și-au dorit însă chiar mai mult decât să sărbătorească – și-au dorit – și au reușit – să schițeze un soi de hartă a României sonoro, așa cum se vede acum dinspre avangarda internațională a muzicii de cameră.
Am scris aici mai mult despre cele aflate în avanpremiera festivalului: https://palindrom.eu/razvan-popovici-in-avanpremiera-editiei-xx-sonoro/
Mergeam deci la fiecare concert cu senzația de a înainta încă puțin pe o Via Reggia descrisă de muzicî, direct către ceea ce a impresinat, a modelat, a informat, a plămădit, a influențat și a hrănit ceea ce se cheamă atât de imprecis suflet românesc. Inevitabil imprecis pentru cuvinte, însă accesibil numai muzicii.
Pentru mine o mare sărbătoare în toate sensurile, mai ales că numeroase etape ale călătoriei au făcut apel chiar la Rapsodia Română și alte piese enesciene care pentru mine mai nou sunt ghizi de neprețuit într-o călătorie persoanlă în misteruil lui Enescu – despre care am mai vorbit aici:
Cert este că nu voi uita niciodată nici Rapsodia cu care s-a încheiat ultimul concert de la Ateneul bucureștean, nici Octetul de coarde și nici scurta piesă de tinerețe cântată cu atâta sensibilitate la concertul de la ARCUB. Despre ele și despre fiecare din reperele marcate pe harta sufletului românec de incursiunea SoNoRo #20th va fi vorba în ceea ce urmează!
Aici găsiți mai multe amănunte despre fiecare concert în parte: https://festival.sonoro.org/concerte/
Iar de aici aflați mai multe detalii despre muzicieni: https://festival.sonoro.org/artisti/
Între cer și pământ
#SoNoRo20th #rapsodiaromana a început Între cer și pământ. Primul episod din ediția aniversara 20 de ani SoNoRo ne-a adus în Sufrageria Regală în prezența acestei unice ființe între pământ și cer care este muzica.
Unul dintre marile privilegii ale muzicii de cameră, am mai spus, este faptul că simți din plin prezența miraculoasă a muzicii: era un salon și dintr-o dată în mijlocul lui s-a întrupat cerul, sub forma muzicii lui Arvo Part, un dialog-cvartet de coarde celeste imponderabile.
Apoi s-a întrupat pământul, ca un cvintet de coarde de Mendelssohn Bartholdy de data aceasta clocotind de viață, de pasiune, de joc, de conflict, de foc și pară. De sentiment. O corabie de emoții cu cinci muzicieni navigându-le. Atât de intens și de desăvârșit și de plin de miez și mai ales plin de viață a fost contrastul încât aplauzele au fost irezistibile, ca și cum fiecare om din sală ar fi simțit nevoia să contribuie la această umanitate.
A urmat o pauză care ca de obicei la SoNoRo a fost foarte animată – mai ales de bucuria regăsirii, deoarece prietenii festivalului deja se recunosc și recunosc cu bucurie noi membri! Dacă înainte de pauză oglinda era pusă între cer și pământ, în partea a doua am văzut și oglinda timpului. De partea cerului am avut Serenada îndepărtată lui Enescu, pentru trio cu pian, un dialog plin nu numai de complexitate ci mai ales de irațional, de acea propensiune specială a lui Enescu de a vedea și descrie muzical iraționalul (care nu e neapărat sentimental sau emoțional, ci e chiar necunoscutul, nici abstract, nici concret).
Am trecut de partea cealaltă a oglinzii cu genialul raport sentimental descris sub forma de cvartet cu pian de profesorul lui Enescu, Faure. O continuitate perfectă dincolo de oglindă. De parcă ceea ce Enescu ar fi rezumat într-o matematică superioară a îngerilor ar fi fost desfășurat de Faure în sentimente și lupta contrariilor.
Am auzit pur și simplu coardele fine care îl leagă pe profesor de elev, apoi m-am lăsat complet captivată de tumultul dialogului sonor, o trăire vivace și aproape grafică, în care vedeai sunetele la fel de clar și carnal ca și cum ar fi voci și persoane (nu personaje). O trăire care-ți tăia respirația, un soi de transă dionisiacă.
A, aici e momentul să vorbesc despre al doilea mare avantaj al muzicii de cameră, acela că poți vedea chipurile muzicienilor în timp ce cântă – deci nicio șansă să mai crezi că muzica e ceva abstract!
Rafinamentul suprem al întregului concert de ieri a fost faptul că temele muzicale, ceea ce se ține minte și se poate fredona, acordul central din fiecare din cele 4 piese, deși diferite, din secole, sensibilități și stiluri muzicale diferite, se reflectau perfect unele pe altele, se preluau, până la un punct erau asemănătoare.
Ca și cum de-a lungul întregului concert am fi avut aceeași voce în tonuri diferite, trecând prin toate avatarurile cerului și pământului. Imago mundi – sau mandala cum e acum foarte popular să se spună.
De aceea m-am legat și eu de soarele din decorul SoNoRo și luna din decorul minunat al Sufrageriei Regale ca să rezum grafic concertul magnific al primei seri SoNoRo, care la rândul său a descris sonor, pornind de la piese muzicale de pretutindeni, un soi de metafizică românească ad-hoc.
Fără dovezi și raționamente, doar din sensibilitatea muzicală a unui grup de muzicieni aparte care în 20 de ani au devenit familia SoNoRo și, venind și revenind aici, au ciulit urechea la ritmurile și acordurile inspirate de acest loc.
Muzicienii serii: Răzvan Popovici (într-o formă și o trăire excepționale, de zile mari… chiar de ziua lui), Diana Ketler (care ne-a obișnuit cu perfecțiunea), minunata Mihaela Martin pe care m-am bucurat din tot sufletul să o revăd, ca și pe Justus Grimm și Erik Schumann. I-am aplaudat cu entuziasm și pe Alexander Sitkovetsky, Frans Helmerson și pe tânărul și pasionatul violist Georgy Kovalev.
Happy Birthday, SoNoRo!
În seara de 1 noiembrie, la Palatul Bragadiru, am cântat Happy Birthday SoNoRo cu Amsterdam Klezmer Band! La petrecerea aniversară SoNoRO de la Palatul Bragadiru am cântat și am dansat pe ritmuri klezmer cu Amsterdam Klezmer Band – pentru că SoNoRo nu înseamnă genuri muzicale, ci așa cum îi spune numele, SoNoRo vizează prospețimea de a te lansa cu sufletul în toate călătoriile pe care ți le promite sunetul.
Iar sunetul te duce departe, dincolo de granițe și de timp, acolo unde firele nevăzute se leagă și începem să ne recunoaștem. Am jucat și m-am lăsat fermecată aseară, minunându-mă de această fanfară călătoare rafinată cu jazz, care nu se sfiește nici de hip hop, dar care mi-a amintit atât de viu de fanfarele moldovene, de oameni care au fost, de tineri rebeli și bătrâni înțelepți și plini de povești. Un sunet de-o dulceață și-o nostalgie unică, dar și de un umor unic.
Între rânduri
Un festin pentru inimă, inteligență și intuiție a fost concertul de mijloc al celei de-a treia zi de #rapsodiaromana. Intitulat Between the lines sau Printre rânduri, concertul ne propunea de la început să folosim delicatul instrument al subtextului pentru a-l recepta – instrument educat la gentlemenii englezi prin rigoarea etichetei, iar la inventivii români prin puterea cenzurii comuniste, mai strașnică decât și-ar fi putut imagina eticheta vreodată.
Toată ziua a treia din SoNoRo 2025 a fost dedicată acestei abilități extraordinare ascuțite de vremuri – ingeniozitatea, inventivitatea, intuiția, prezența de spirit, receptivitatea și creativitatea poetică sunt numai câteva din cele mai importante componente ale sale, aduse la excelență de românii epocii vestite.
Așa că m-am înarmat cu toate acestea când am intrat la Sala Arcub din Hanul Gabroveni – și cu unul din puținii martori al creativității vestimentare din acele timpuri care mai este viabil azi: fusta din satin roz imaginată de mine și mama pentru sfârșitul de clasa a opta – anno domini 1986, când deja deprinderile esențiale pentru cititul printre rânduri îmi erau deja formate.
A urmat un concert care ne-a tăiat respirația – a fost aducere aminte, dar de fapt cu mult mai mult decât evenimente și senzații, a fost aducerea aminte a unei amețitoare libertăți pe care abia acum am putut-o citi cum trebuie.
Începutul a făcut o fină legătură cu lumea în care mă plonajase klezmerul de ieri: o uluitoare piesă compusă de copilul Enescu, cu adevărat prima piesa prezentată de el la Paris, într-un cadru restrâns, cum ne-a povestit Diana Ketler în deschidere. Enescu spusese încă de la 5 ani că vrea să fie compozitor – învăța pe atunci cu sârg și de la lăutarii din Livenii Botoșanilor, satul său moldovean.
Adolescent fiind, Enescu a cucerit Parisul cu arta să, inclusiv arta sa componistică, iar piesa aleasă să deschidă concertul Între rânduri mi s-a părut a descrie exact și a anunța marele dar al lui Enescu, acela de a trăi cu nonșalanță în toate timpurile, de a cuprinde cuantic toate dimensiunile sufletului omenesc fără a se gândi o clipă la faptul că acest lucru este extraordinar.
Cât de extraordinar este cu adevărat acest fapt au subliniat piesele care au urmat, descriind fiecare numai câte o ipostază fulgurantă de cuprindere cuantică: instanțele de explorare a intervalurilor – kitsch music – ale lui Valentin Silvestrov și exercițiul de deconstrucție în maniera self-conscious tipică lui Debussy.
Încununarea concertului a fost cvartetul lui Schumann din final, o piesă cu maximum de virtuozitate și magna cum feeling interpretată de Diana Ketler la pian, cu Razvan Popovici la viola, Alexander Sitkovetsky la vioară și Justus Grimm la violoncel. Cvartetul a fost dedicat oficial de Schumann violoncelistului vremii, dar a fost scris ca o declarație de dragoste pentru Clara Schumann, într-un rafinament al pasiunii atât de delicat surprins încât pur și simplu nu mi-a mai permis minima violență a naturalului gest de a filma măcar o frântură… măcar pentru ca ceva din imponderabilul acelor momente să se transmită.
Dar cititorii printre rânduri știu deja că o condiție a intensității este chiar această conștiință a faptului că muzica e doar pentru clipa asta.
Cântec de dragoste
În seara de luni #sonororapsodiaromana s-a făcut Cântec de dragoste! A fost o seară în care pasiunea și bucuria de a cânta au avut egal numai în virtuozitatea muzicienilor de pe scenă – deoarece fenomenul SoNoRo înseamnă muzica trăită, muzica în care vezi cum sensul se naște din fiecare notă, se scrie acolo în suflet și nu se uită niciodată.
Un concert pe care l-am urmărit cu sufletul la gură ca pe un film de aventuri și pe care l-am trăit ca pe o unică stare încapsulată în acorduri clare. Nu le voi uita vreodată – deoarece realmente sunt unice, un privilegiu și un miracol de care se bucură din plin toți fanii care au devenit de-a lungul timpului membri ai acestui adevărat club informal care este publicul SoNoRo.
Concertul a început cu un astfel de acord cântat la vioară de Mihaela Martin – iar pe această mică temă sentimentală s-a clădit uimitorul edificiu sonor al unei pasiuni clocotitoare, fără limite – descrise de Schubert. Am asistat și pe drept cuvânt pot spune „am participat” la adevărata dezordine amoroasă, dar minunat de armonică, în care toată lumea psihică devine o piramidă care stă cu vârful în jos, pe un singur punct (într-o rebeliune tacită împotriva vestitei piramide a lui Maslow) și anume se sprijină pe acea nuanță sentimentală care ne definește pe fiecare și care face puterea psihică și vulnerabilitatea fiecăruia.
Schubert a fost fericit că a găsit-o în a să Fantezie scrisă pentru pian la patru mâini, iar noi am fost fericiți că am auzit-o în această formulă absolut de neuitat, adaptată pentru cvintet de coarde de Vladimir Agopov și cântată de Mihaela Martin, Erik Schumann, Georgy Kovalev și Sung-Won Yang.
Adagioul de Schubert care a urmat a continuat să descrie mirabila piramidă despre care spuneam mai sus. De data aceasta ea a fost desenată de Mihaela Martin, Erik Schumann, Razvan Popovici , Frans Helmerson și Justus Grimm în acorduri atât de fine pentru a forma nuanțe care nu ar putea fi exprimate decât de muzică, ba chiar putem îndrăzni să credem că nu există decât în muzică.
A urmat piramida stabilă, ordinea amoroasă a dialogului armonic din sonata nr 2 de Brahms, o fermecătoare mostră de virtuozitate și pasiune cântată de Alexander Lonquich la pian și Alexander Sitkovetski la vioară.
A urmat momentul sărbătoririi unui muzician îndrăgostit din Romania și de o româncă: Frans Helmerson, violoncelist, maestru și mentor pentru generații de bursieri SoNoRo și soțul minunatei noastre violoniste Mihaela Martin. I-am cântat cu toții „la mulți ani” – toți, adică familia SoNoRo, muzicieni și public – și nu a lipsit nici tortul.
Dar momentul cu adevărat inedit a fost acela în care patru temerari cu patru instrumente de coarde (Răzvan Popovici, Erik Schumann, Elina Vahala și Justus Grimm) au pornit în aventura unei piese unice…. melodia Happy Birthday pe care au cântat-o în vreo 10 variante muzicale, delicioase mai ceva ca un tort!
După sărbătoarea din pauză, ne-am reunit pentru ceea ce urma să fie cea mai desăvârșită sărbătoare a muzicii, cvartetul cu pian în Re major de Enescu. Am mai spus pe aici că de ceva vreme mă îndeletnicesc cu descifrarea răbdătoare a misterului lui Enescu. Tot ce a compus Enescu poartă o sonoritate specială pe care nu știu să o definesc, dar o recunosc ca pe un soi de semnătură – nu la modul cum semnează unii pictori în stil de dantelărie artistic strecurată în dantelăria operei, ci chiar este o structură anume, o funcție a totului și infinitului.
Fiecare interpretare a unei piese de Enescu pe care o ascult îmi revelează o latură a acestei enigme, iar cea de aseară mi-a înfățișat-o într-o viziune a unei țesături complete a lumii în care nici o iță – nicio funcție sonoră – nu poate fi lăsata deoparte, deoarece ansamblul lumii riscă să se destrame. Muzica devine o cămașă care îmbrățișează lumea.
Dacă prima parte a concertului s-a jucat în jurul piramidelor, structura acestei opere enesciene stătea acum, în partea a doua, chiar în fața mea. Era coloana infinitului – ordinea și dezordinea se privesc și devin totuna. Unii ar numi-o tao. Pentru noi cei care trăiam muzica din sală, numirea nu mai era o prioritate. Respiram în acest patos enescian fără drept de apel, din infinita, splendida și delicata aroganță de a iubi acest pământ.
A fost cu siguranță cea mai frumoasă interpretare camerală pe care am auzit-o până acum a unei piese de Enescu și mulțumesc muzicienilor Diana Ketler, Răzvan Popovici, Sasha Sitkovetski și Justus Grimm.
Borderlands
În seara următoare vehiculul miraculos numit SoNoRo #20th #rapsodiaromana, alimentat de instrumentele orchestrei de cameră la care s-au adăugat acordeonul, fluierul și cavalul, ne-a condus în Borderlands, respectiv în acele teritorii de graniță unde sufletele românești negreșit își regăsesc câte o unda, zâmbesc și joacă și șterg o lacrimă discretă de nostalgie sau de bucurie.
În muzică, granițele, limitele, teritoriile sunt vizitate ca să ne arate că centrul este pretutindeni, de fapt este acolo unde vibrăm.
Chiar am ascultat în acea seară Rapsodia Română de Enescu în frumoasa sală a ceea ce a fost Biblioteca Națională și acum este Camera de Comerț. Dar până la acest teritoriu pe care toți îl știam – sau credeam că îl știm – notă cu notă am străbătut largi domenii de graniță de unde sufletul a băut din izvoarele amintirii.
În deschidere, Dansurile Românești de Bela Bartok ne-au fost aduse de un duo inedit invitat – atât de inspirat! MoldoDuo a alăturat cavalul, flautul și fluierul animate de Ștefan Diaconu din Rădăuții Sucevei acordeonului cântat de Radu Rățoi din Chișinău. De la primul sunet prin care aceste familiare instrumente au deschis o lume sonoră inedită, cu adevărat de graniță, cei doi muzicieni au creat în sală un front de unda de entuziasm care cred că și acum vibrează în pereții redați circuitului oficial!
Alături și în complementaritate cu instrumentele orchestrei de cameră, cavalul și acordeonul au desenat un sunet care nu are nevoie de pașaport, pentru că sufletele care recunosc „acasă” sunt mereu în centrul lumii, de oriunde ar veni și orice ar scrie pe pașaportul purtătorilor.
Au urmat cântece din spațiul de graniță bucovinesc, de Leonid Desyatnikov (cântate la pian de Diana Ketler) dar și folclorice, pentru ca apoi spiritul cel mai neconvențional al graniței, cutezanța, revolta și necuprinderea limitelor să ne fie transmise prin extraordinarul cvintet cu pian de Erno Dohnanyi, cântat de Diana Ketler , Razvan Popovici, Erik Schumann, Diana Tishchenko și Justus Grimm. O piesă cu o vibrație clocotitoare care mi-a amintit de acuitatea senzorială și spiritul lui Enescu.
Cum în zonele de graniță cel mai adesea faci cunoștinte noi, am salutat creația lui Mieczyslaw Weinberg în două ipostaze. Prima a aparținut rapsodiei pe teme moldovenești animate electrizant de vioara Mihaelei Martin acompaniată la pian de Alexander Lonquich, apoi, prin Suita din Bucovina, muzica propulsată de acordeon și flaut și-a cucerit noi teritorii în fiecare dintre noi. Las aici o mostră de muzică de graniță: Radu Rățoi cântând un tango balcanic al bosniacului Drazan Kosoric!
Apoi a venit Rapsodia Română, într-un fantastic aranjament pentru cvartet cu pian de Thomas Wally. Viola lui Răzvan Popovici, pianul Dianei Ketler, vioara lui Erik Schumann și violoncelul lui Justus Grimm au dezlănțuit asupra noastră tumultul și tandrețea rapsodiei cu puterea unei orchestre întregi și cu spiritul de nuanță care mi-a arătat mai multe despre Enescu decât mi-au arătat orchestre întregi.
Mulțumesc muzicienilor pentru această seară de neuitat! Rapsodia Română a fost gravată mai de mult și pe un frumos CD de muzicienii SoNoRo. Dar eu, ca de obicei, sunt adepta muzicii ascultate în sală, când ești cu tot sufletul acolo și muzica nu e niciodată numai muzică, ci ești chiar tu, și cei care ascultă cu tine, și cei care cântă, iar centrul percepției și granita percepției sunt totuna.
Antologia inocenței
În seara următoare #SoNoRo20th #rapsodiaromana ne-a dus la originile timpului, fulguranței, efemerului și eternității, adică în copilărie, pornind de la cel mai solid reper al vieții unui om, cartea de căpătâi din copilărie – Razvan Popovici chiar a venit cu cartea lui – Antologia Inocenței de Iordan Chimet.
Concertul de la Ateneu a fost o experiență la originile percepției și trăirii noastre, devenind un soi de Hronic și cântic al vârstelor în care mi-am (re)trăit rădăcinile în acel amfiteatru, umplându-l de prezențe de atunci – și în care am putut exclama din nou că au auzit cea mai frumoasă interpretare enesciană de când mă știu!
Așadar, am început prin a revizita pianul copilăriei, în emoționanta interpretare dată de Andrei Vieru muzicii scrise de tatăl săi Anatol Vieru special pentru copiii săi. Acolo, ascultând și privind din lojă cercul Ateneului, ochii mi s-au deschis undeva în spatele ochilor, deasupra micuțului pian din lemn (albastru!) pe clapele căruia silabiseam în copilărie. Savuram clipă de clipă acel miracol al percepției care făcuse atunci ca jucărioara albăstrui-pictată (oare unde o mai fi???) să fi sunat în urechile mele de copil aidoma minunatului pian de concert pe care-l ascultam acum.
A urmat Trioul pentru pian nr 1 de Schubert, pe care l-am perceput cu toate contradicțiile și romantismele adolescenței, întruchipate de dialogul între pianul lui Alexander Lonquich (revenit la București după 30 de ani, când cântase aici adolescent fiind) cu vioara Mihaelei Martin și violoncelul lui Sung-Won Yang.
Apoi, după pauză, fantezia a prins din nou aripi odată cu uimitoare adaptare pentru acordeon a lui Radu Ratoi după les Roseaux compusă de Couperin pentru clavecin. Am aflat ca Jordi Savall a scris despre Couperin ca este „poetul muzician par excellence” – exact asta am auzit in aceasta seara memorabila.
Apoi ne-am pregătit alături de Diana Ketler sa savuram ceea ce ea a anunțat încă de la început a fi piesa ei preferată din tot repertoriul de cameră: octetul de coarde compus de George Enescu la 18 ani. Este incredibil cum a putut Enescu să compună așa ceva la numai 18 ani, a spus Diana în deschidere: piesa asta cuprinde o viață! Este ca și cum ar fi fost în mai multe locuri deodată – am ciulit urechile la maximum, pentru că aceasta e ceea ce percep la sunetul specific enescian, pe care-l simt unind toate dimensiunile timpului si spațiului cu o naturalele uimitoare.
Iar în timp ce ascultam octetul ma gândeam că exact asta face forța inocenței, și poate cel mai uimitor lucru la Enescu este că efectul acesta se adâncește pe măsură ce înaintează în vârstă, muzica lui devine din ce în ce mai circulară, mai unificatoare. Am zâmbit continuu toată seara și ascultând octetul am putut formula si de ce: realizând că atunci în copilărie vezi și știi totul despre ce va să fie viața ta.
Aceasta e forța inocenței, iar adolescentul Enescu tocmai găsise forma muzicală în care să o exprime, inventând acel sound care îi este numai lui propriu și care care-l recunoști de obicei de la primele acorduri. Un curaj amețitor pe care încă nu știu dacă l-a perceput ca atare (dar nici nu are mare importanță).
In fața noastră la Ateneu curajul și măiestria aparținea acum muzicienilor care ne-au adus octetul cu întreaga și necruțătoarea sa frumusețe și complexitate, cu toate ecourile și trimiterile și parantezele sale, unificat și imprevizibil ca un flux de furtună, blând și rotund ca luna, neînduplecat ca o floare singulară. Multumesc deci Răzvan Popovici, Erik Schumann, Justus Grimm, Diana Tishchenko, Elina Vahala, Georgy Kovalev și Sung-Won Yang! Vă las niște scurte instantanee, plus fotografia cu Ileana care cu adevărat mi-a adus o floare singulară, crinul numit Nerine.
Baricade
A urmat la SoNoRo #sonoro20th #rapsodiaromana seara când pereții au prins glas și-au prins a cânta alături de muzicieni.
Eram în Sufrageria Regală din Palatul Regal și s-a cântat despre baricade, ca simbol al unei laturi românești care în ultimii ani a căzut în dizgrația românilor înșiși: revolta și, da, revoluția, așa se numește, fie că îi dăm sau nu un R mare, pe care s-a clădit tot ce avem acum. Mulțumesc muzicienilor @sonoro pentru au adus-o la viață pentru cine a (mai) știut să asculte, într-o seară de noiembrie ploios (vă amintiți Noiembrie Ultimul Bal, filmul interzis pentru că ar fi putut fi aluzie la Congresul 14 din noiembrie 1989 – care, congres, da, până la urmă chiar a fost ultimul și a fost ținut, da, chiar aici, la Palat, pe altă latură a clădirii???).
Când cei opt cavaleri SoNoRo: Razvan Popovici , Justus Grimm, Sung-Won Yang, Georgy Kovalev, Diana Tishchenko, Elina Vahala, Katalin Kokas și Barnabas Kelemen au început să cânte Sostakovici, zidurile palatului împușcat în drama lui decembrie 1989 au început să elibereze de sub straturile renovate speranțele și fricile care s-au imprimat în ele mai stabil că gloanțele. Și controversele erau acolo, zbătându-se în strânsoare, și sarcasmul Revoluției Permanente – o, cât de bine le-a cunoscut compozitorul și cât de bine le-am auzit în această capsulă a timpului psihic care a fost pentru mine piesa lui Sostakovici!
Apoi a fost nostalgia libertății desfășurată în sală de pe clapele acordeonului lui Radu Ratoi – devenit în numai câteva zile unul dintre cei mai iubiți eroi ai festivalului – în Studiul Transcendental nr 10 de Liszt.
Apoi au venit adâncurile, un soi de psihanaliză abisală a libertății descrisă de Schumann în trioul său cu pian nr 1, magnific interpretat de Alexander Lonquich cu Diana Tishchenko și Sung-Won Yang. Cu transă, cu fascinație total prinzându-ne, șoptindu-ne și răsunând de toate anxietătile care au schimbat de zece ori semnul și semnificația istoriei, care ne-au înflăcărat și apoi care ne-au făcut să ne rușinăm de propria înflăcărare, până la zappingul – sau scrollingul – pe care azi îl asociem cu schimbarea socială. Iar după pauză, we rise again.
Nu am cuvinte să descriu cât de mângâietor mi-a sunat versiunea de cameră a Eroicei lui Beethoven minunat cântată de Diana Ketler cu Răzvan Popovici, Elina Vahala și Justus Grimm. O întreprindere prin ea însăși de un curaj enorm – și câtă nevoie avem de curaj! Indiferent de semnele pe care timpurile versatile de azi se decid sau nu să le atașeze istoriei, baricada înseamnă curaj, în toate limbile și sensurile lumii – și ca să ne-o amintească și să ne-o repete nu este nicio voce mai potrivită decât muzica.
Trezite de vibrația sunetelor, zidurile împușcate și-au amintit de picturile împușcate ce fuseseră aici, de picturile arse și de cele salvate, de secrete și revelații, pe când spectatorii bulversați de traficul unei seri de noiembrie de peste 35 de ani savurau perfecțiunea cvartetului în sala din nou luminată și încălzită.
Plutind în frumusețe desăvârșită, cvartetul a reașezat lumea noastră în ea însăși, cu nonșalanța și onestitatea de care aveam nevoie și pe care numai muzica ne-o pot aduce.
Am ajuns acasă și, cu aviditatea de care numai memoria e în stare – și cu lacrima din dotare – am adunat câteva poze din Bucurestiul în vremea baricadei – le las aici alături de fotografiile de la concert (mulțumesc, Șerban Mestecăneanu, pentru portretul sub bolți).
Harta imaginației
Și iată-mă în seara următoare alergând prin ploaia mocănească să prind concertul SoNoRo pe care mi-l notasem primul pe scala emoțională a acestei ediții #sonoro20thrapsodiaromana, deoarece tema era Harta Imaginației – dedicată unui om care a trăit o viață în lumea închisă a României comuniste în timp ce construia un soi de viață paralelă pe străzile Parisului visat, pe care le cunoștea poate mai bine ca parizienii, dar unde nu fusese și nu avea să meargă niciodată.
În Biserica Evanghelică de pe strada Luterană, recent renovată, albă strălucitoare – și acum devenită neîncăpătoare – urma să fie împlinit visul lui, respectiv să vină Parisul la el, prin țesătura muzicală pregătită de strănepotul lui, Razvan Popovici, împreună cu Diana Ketler și magnificii muzicieni SoNoRo.
Au fost evocați cu emoție oameni care nu mai sunt, dar mai ales a fost invocat și sărbătorit spiritul unei Românii frumoase, care nu abandonează niciodată lumea visului și a ideilor, care este de fapt lumea din care ne hrănim cu toții, fie că o știm, fie că nu.
Întreaga alcătuire muzicală a serii a construit vehiculul care a adus spre fiecare dintre noi lumea visată și poate niciodată văzută, lumea ideală (care de multe ori este sau se înrădăcinează în lumea copilăriei sau a viselor copilăriei). Iar cu adevărat genial a fost faptul că printre note, în finețea și tandrețea interpretărilor, am deslușit acel semn paradisiac al visătorilor de calibru, anume când visele îți răspund, cu un gest de chemare. Când ți se adresează.
Cred că așa aș putea rezuma tonalitatea fiecăreia dintre piesele alese și mai ales tonalitatea interpretărilor atât de fine și încărcate de emoție încât iar nu mi-au lăsat răgazul de minimă detașare care să-mi permită să filmez (încă o ocazie ca să repet că muzica aparține efemerului!)
Sunete imponderabile – dar nu ca aerul, ci ca lucrarea unui păianjen de aur ce țese pânza de aur în soare. Sunete care au răspândit această intensitate chiar de la începutul concertului: cele trei romanțe fără cuvinte ale lui Fauré cântate de Diana Ketler la pian au adus tonalitatea aceasta a chemării pe care visul o exercită asupra visătorului său, tonalitate care s-a dezvoltat de-a lungul întregului concert și care a lăsat o senzație magnetică pe care nici pauza, nici ploaia rece de toamnă nu au putut-o dilua.
Nuanță, sentiment, intensitate a chemării care s-au amplificat întâi în piesa în forma de habaneră cântată cu Răzvan Popovici la violă – unul din acele rare dar intense momente în care Ravel a fost cu siguranță atins de aripa geniului.
Au urmat o serie de avataruri pariziene create din spuma de vise a străinilor care au respirat și și-au lăsat aici emoțiile: spuma de cristal a lui Dan Dediu, o minunată intervenție contemporană, apoi cvintetul de coarde al lui Cherubini. Nu putea lipsi maestrul visului, Debussy, cu o piesă scurtă, dar plină de magnetism, Fata cu părul de in și desigur nu putea lipsi o nuanță de musette, unită cu o compoziție a lui Enescu și adusă de deja mult-așteptatul de spectatori MoldoDuo.
Cât despre mine, deja unisem Biserica Evanghelica a acestei seri de noiembrie cu Saint Merri, cu Saint Eustache și cu Saint Sulpice din Parisul din urmă cu vreo 20 de ani, când prin ploile pariziene vânam fiecare deschidere a spațiului de vis care avea loc odată cu concertele de acolo.
Concertul a început cu chemarea de vis a lui Fauré și tot cu ea avea să se desăvârșească, în cvartetul de coarde, al doilea al lui Fauré, pe care unii îl consideră enigmatic, dat fiind că pare să fie scris strict numai din impuls personal.
Cred că la o ediție trecută SoNoRo exclamam că nu credeam să-mi placă vreodată atât de mult Fauré – acum o spun din nou, cu aripa scurtă a imaginației cântând încă tema, undeva în spatele minții care a scris a doua zi textul de acum, în regimul semidiurn al ploii mocănești bucureștene care nu încetase. Atâta pasiune și delicatețe au fost în interpretarea unde au strălucit Răzvan Popovici, Alexander Lonquich, Justus Grimm și Elina Vahala!
Și au fost acolo niște momente când viola atrăgea după ea ecoul pianului, apoi violoncelului și apoi viorii, în ceea ce nu pot descrie altfel decât drept val muzical. Au fost momentele în care lumea visului și-a deschis atât de vizibil brațele spre noi, cei vizibili, încât am simțit că misiunea concertului a fost atinsă cu adevărat. Harta imaginației a prins viață în cel mai frumos omagiu adus visătorilor acestei lumi.
Mulțumesc deci muzicienilor magici ai acestei seri: Răzvan Popovici, Diana Ketler, Justus Grimm, Moldo Duo, Alexander Lonquich, Diana Tishchenko, Elina Vahala, Georgy Kovalev, Katalin Kokas, Barnabas Kelemen și Ștefan Cazacu.
De ce este SoNoRo un festival muzical aparte? Inclusiv pentru ca fenomenul #sonoro cuprinde o mulțime de alte arte – in special arta plastica, din inspiratia careia se hrănește si arta muzicienilor. Asadar, aceasta editie aniversara #sonoro20th a cuprins si o expozitie pop-up de arta plastica din colectii particulare, deschisa o singură zi, de dimineață pana diseara, in Kogalniceanu nr 7!
Poarta sărutului
Seara la Ateneu @sonoro #rapsodiaromana a trecut prin Poarta Sărutului îmbinând în aceeași unitate muzicală două unde românești: pe de o parte esențialul rădăcinii, conștiința senină și netulburată a formei perfecte și universale, și pe de altă parte duioșia, sentimentul, dulceața lacrimilor mereu prietene. Brâncuși și Enescu, doi versanți ai aceluiași geniu – au trăit în același Paris, au avut prieteni comuni artiști și gânditori. Nu sunt mărturii care să arate că ar fi interacționat direct, dar cert este că lumile lor interacționează multiplu.
Contextul lor istoric dar și lumile lor fantasmatice au fost evocate în concertul de sâmbătă seară prin intuiția genială a muzicienilor Sonoro într-o progresie care a pornit de la adagioul lui Barber (care trece drept cea mai tristă muzică scrisă vreodată) și ne-a condus până la perfecțiunea de joc, de visare, de ființare, a Rapsodiei Române.
Cele două fire muzicale au fost deci țesute mai întâi cu infinit dor în Adagio (cântat sfâșietor de Justus Grimm la violoncel cu Katalin Kokas, Barnabas Kelemen și Diana Tishchenko și la viori). Apoi firele au fost despărțite și din nou reunite în baletul fără mișcări al sonatei pentru violoncel și pian a lui Poulenc care i-a reunit pe Justus Grimm și Alexander Lonquich.
Apoi le-am văzut unite pe deplin în viorile lui Bella Bartok, prietenul lui Enescu – și în a sa rapsodie – care toate captează sonorități transilvane – în strălucitoarea interpretare a invitaților speciali ai festivalului, cuplul de violoniști Katalin Kokas și Barnabas Kelemen, co-fondatori ai Festival Academy Budapest (festival care anul acesta aniversează 10 ani – sărbătoriți în tandem cu cei 20 de ani ai festivalului SoNoRo).
A urmat un omagiu adresat de fondatorii SoNoRo Diana Ketler și Răzvan Popovici muzicianului Marcel Mihailovici, cel care se numea pe sine „un român la Paris”. Marcel Mihailovici a fost prieten apropiat al lui Brâncuși, în același timp în care a fost discipol devotat și prieten al lui Enescu, îngrijindu-l în ultimii ani și bucurându-se privilegiul de a-i aranja ultimele partituri. Nouă ne-a îndulcit inimile cu încântătoarea melodie pentru flaut și pian cântată senzațional de Ștefan Diaconu acompaniat de Diana Ketler.
Ne-am scufundat apoi în profunzimile evocate de cvintetul cu pian al lui Edward Elgar, interpretat de Răzvan Popovici, Diana Ketler, Justus Grimm cu Diana Tichchenko și Elina Vahala la viori.
Daca Elgar adora să problematizeze, Enescu adora să cânte. Parca nicicând Rapsodia Română nu a cântat mai adânc în inimă decât aseară, interpretată ca o surpriză și ca un bis la finalul concertului de acest cvartet de neuitat: Răzvan Popovici, Diana Ketler, Justus Grimm și Barnabas Kelemen!
Cu Rapsodia încă în urechi, o să divulg aici tema următorului SoNoRo: melodia infinită!
Duminica dimineață la ICR a fost bursierilor Interferențe SoNoRo (despre ei vă voi vorbi mai mult în alt context – deocamdată spun numai că la anul și bursele SoNoRo împlinesc 20 de ani, dovadă palpabila că acest fenomen se poate mândri deja cu formarea unei întregi generații). În București a mai urmat un SoNoRo Talk la ARCUB cu poeticul titlu Dor și Dar – iar de marți 11 noiembrie SoNoRo a continuat la Cluj!
Până la sfârșitul anului evenimentele aniversare SoNoRo continuă – în țară și în lume. Așadar #vaurma
