Enescu aparține secolului XXI – am exclamat – deși s-a născut și a crescut și a îmbătrânit printre Minotaurii secolului XX, el nu este nici tributar trecutului și nii robit prezentului, după cum nu este nici un entuziast al viitorului. Avangarda lui este atât de radicală și diferită de ceea ce îl înconjura, atât muzical cât și poilitico-social, încât dacă ar fi să îl plasăm într-un timp, acesta ar fi mai degrabă timpul nostru, secolul XXI.
De-a lungul acestui festival – și cu ceva timp înainte – am urmărit cu nesaț sunetul specific enescian, o tonalitate unică, pe care o s-o numesc muzica stringurilor. Se poate decoda sentimental, pe alocuri pare că te copleșește sentimental, dar meritul ei de bază este tocmai că nu te copleșește, că există mereu un echilibru mai larg, mereu mai larg, pe care aceasta muzică extrem de complexă te învață să-l vezi.
Spre deosebire de oricare din contemporanii săi și de altfel de oricare din compozitorii secolului XX, Enescu nu agreează discontinuitățile și discordanțele, folosite de obicei pentru a marca simpla realitate că ansamblul lumii și al psihicului nu e totdeauna – sau nu e mai niciodată – ordonat. Nu e ordonat, dar e coerent și armonic, replică Enescu, iar simțul lui pentru armonie merge departe, pe multiple planuri. Yin și yang se rotesc în curgeri perfecte, pe planuri suprapuse, câteodată așa de largi încât nici ochiul și nici urechea nu le pot cuprinde.
Așa că spiritul enescian e într-o continuă expansiune a cunoașterii. Poate că Enescu a ales Oedip ca pe o dez-limitare – voi cerceta asta.
Iată ce am mai scris despre Enescu la actuala ediție a festivalului: https://palindrom.eu/festivalenescueditia27-4-misterul-lui-george-enescu/
În seara de luni 8 septembrie, în concertul de la Ateneu, am urmărit, cum spuneam, din nou sunetul acesta, de data asta în dialogul între viola lui Răzvan Popovici și orchestra Filarmonicii de Stat Iași condusă de uluitorul dirijor ceh Jiří Rožeň. Complex și solicitant dialog, cerând de la solist o putere de modulare, de înțelegere și de simțire complexe, mereu puse la încercare. Ca de obicei din dialog se naște înțelegerea – mi-a devenit din ce în ce mai limpede modul în care construcțiile sonore enesciene își păstrează acea continuitate bulversantă – câteodată ca doine duioase, altădată ca voci din mare, altădată ca ecuații cuantice.
A urmat un alt dialog – deoarece a doua piesă pentu violă cântată de Răzvan Popovici a fost o piesă cu rezonanțe folclorice a lui Stan Golestan. Ca de obicei, întâlnirea cu Răzvan Popovici ne prilejuiește descoperiri muzicale, de data aceasta a compozitorului Stan Golestan, prieten român al lui Enescu, rezident la Paris, de la nașterea căruia se împlinesc anul acesta 150 de ani, am aflat – este unul din reperele #celebrations ale George Enescu Festival!
Cuceritoare, plină de energie și sevă, dar venind ca o demonstrație că Enescu este mereu mai mult, mai cuprinzător, mai mare.
Strălucitoarea interpretare a lui Răzvan Popovici a fost încununată de un bis inedit, un duo plin de grație cu prim-violonista orchestrei.
După pauză urma tot o piesă de Enescu – Simfonia nr. 2 În la major op. 17 . Compusă în 1914, lucrarea a ajuns să fie privită drept o capodoperă abia la 40 de ani de la concepere, graţie dirijorului Iosif Conta şi a Orchestrei Naţionale Radio, care au readus-o la viaţă.
Această piesă s-a dovedit a răspunde exact întrebării care mă pândea în prima parte: da, Enescu face probabil cel mai complex taiji din lume, leagă cele mai largi și mai fine cercuri energetice, din orice linie face cerc, nu lasă nimic în suspensie ci totul se completează… totuși, ce se întâmplă cu ritmul??? A doua piesă enesciană a serii a fost chiar din acest regim al ritmului, datorită componentei sale marțiale.
O demonstrație uluitoare de virtuozitate a dirijorului și orchestrei, o demonstrație a complexității lui Enescu pe multiple planuri… da, incluzând ritmul. Am urmărit cu fascinație felul în care ecuația sonoră a lui Enescu cuprinde și ritmul, fără să lase nimic de izbeliște în sufletul nostru. Nimic care să cheme dezolarea și deznădejdea, nimic aruncat în lume (deși a compus în epoci în care istoria era un turbion turbat) – totul într-o percepție atât de fină a armoniilor lumii încât nu mai rămâne loc de deznădejde.
Unii s-ar grăbi să spună înțelepciune, alții taoism, alții extaz, alții fericire, alții grație divină – Enescu nu spune, ci trăiește, cunoaște și exprimă în modul cel mai exact care-i este din fericire accesibil: muzica. Cu el, muzica devine cunoaștere, un mod de expresie care poate fi folosit în loc de cuvinte acolo unde cuvintele nu au acces.
Din acest punct de vedere, el depășește strâmtul și crâncenul cadru al secolului XX.
Enescu aparține secolului XXI, exclamam aseară, când se încheia concertul de la Ateneu la George Enescu Festival ! O seară în care a strălucit geniul unic enescian, într-o avangardă care i-a bulversat nu numai pe contemporanii lui, ci și pe contemporanii noștri! Strălucitoare interpretare a lui Răzvan Popovici la violă, alături de Filarmonica de Stat Iași / Iași Philharmonic, Romania condusă de uluitorul dirijor ceh Jiří Rožeň.
Orchestra Filarmonicii Moldova din lasi, institutie cu activitate artistică permanentă, a avut concertul inaugural la 9 octombrie 1942, subbagheta lui George Enescu.
Demonstrând un profund şi respectuos angajament faţă de eforturile muzicienilor fondatori, Filarmonica ieşeană a creat, în cele peste 80 de stagiuni de până acum, o istorie extraordinară. între altele, pe scena de concerte ieşeană au evoluat artişti de renume mondial (Valery Gergiev, Ion Marin, Ştefan Ruha, Paul Nadler) şi personalităţi deja consacrate (Sviatoslav Richter, Dmitri Bashkirov, Rudolf Kehrer, Nikolai Demidenko).
Dirijorul Jiri Rozen este recunoscut pentru selecţia sa atentă şi inteligentă a repertoriului, precum şi pentru cunoştinţele sale vaste în domeniu.
Fiind un susţinător pasionat şi avizat al muzicii cehe, el cucereşte publicul prin interpretările sale unice ale unor lucrări celebre, dar şi ale unor compozitori contemporani mai puţin cunoscuţi, precum Bohuslav Martinu, Josef Suk, Viktor Kalabis şi Miloslav Kabelac. Jiri Rozen şi-a construit o reputaţie solidă ca interpret dedicat al operelor de avangardă.
Răzvan Popovici s-a născut la Bucureşti, într-o familie de muzicieni, şi a studiat la Salzburg,
Paris şi Freiburg. Este invitat frecvent la festivaluri din întreaga lume, cum ar fi Lucerne Festival,
Wiener Festwochen, Festivalul Enescu, lntonations Festival din Berlin sau festivalurile din Kuhmo, Spoleto, Stavanger, Delft sau Ierusalim. Răzvan Popovici este iniţiatorul şi directorul executiv al Festivalului Chiemgauer Musikfruhling din Traunstein şi al Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo din Bucureşti, pe care l-a transformat într-o platformă culturală european de mare success şi care sărbătoreşte în acest an 20 de ani de existenţă.
Răzvan Popovici ţine regulat cursuri de măiestrie în Europa, Japonia şi America de Sud, dar şi în cadrul proiectului educativ SoNoRo Interferenţe sau al Fundaţiei Villa Musica din Schloss Engers/Mainz. Din 2023, este profesor de violă la Conservatorul Regal din Anvers, Belgia.
Am mai scris despre el aici: https://palindrom.eu/razvan-popovici-7-ani-de-sonoro-musikland/
Detalii despre ediția curentă a Festivalului Enescu aflați aici: https://festivalenescu.ro/
Așteptăm cu nerăbdare și următorul mare eveniment muzical din anul acesta, respectiv ediția jubiliară, cu nr 20, a festivalului SoNoRo, inițiat de Răzvan Popovici, care va avea tema Rapsodia Română – ne pregătim deja de noi descoperiri și sonorități uimitoare!
Citiți o avanpremieră aici: https://palindrom.eu/fenomenul-sonoro-sau-efectul-sonoro-20-de-ani/
