Nu vreau să spun c-am descifrat un mister la Enescu, ci că pot spune că la Festivalul George Enescu am deschis acest mister fără a-l descrie – și l-am descris fără a-l circumscrie.
Ceea ce urmează este o pledoarie pentru muzică drept cale de cunoaștere. Este și o demonstrație că a urmări în direct un fenomen cum este Festivalul Enescu este un prilej de a-ți reconsidera viziunea despre muzică, adesea despre viață și de fiecare dată despre tine.
Va fi o demonstrație lungă, directă în felul ei labirintic – de aceea vă invit la răbdare.
Am ales concertul din ziua de 30 august de la Ateneu, de la ora 22,30 în special pentru succesiunea de compozitori: Aurel Stroe, Ceaikovski, Enescu.
Așadar, pe scenă a urcat Camerata Regală, avându-l la pupitru pe tânărul dirijor argentino-mexican Alex Amsel.
Alex Amsel şi-a câştigat recunoaşterea pe plan internaţional printr-o reprezentaţie televizată la Concursul Enescu, care a dus la colaborări cu orchestre din întreaga regiune. A ocupat funcţia de dirijor în rezidenţă la Houston Grand Opera pentru stagiunea 2022-2023 şi a avut colaborări la Cincinnati Opera pentru stagiunile din 2024 şi 2025.
Pasiunea lui Alex Amsel pentru educaţie se traduce prin acţiuni concrete: a regândit programele educaţionale ale Orchestrei Simfonice Phoenix pentru a le centra pe impactul social al muzicii. Ca dirijor invitat, el concepe pentru şcoli şi Orchestre AII-Region programe interdisciplinare, care îmbină muzica cu învăţarea în clasă.
Programul nopții s-a deschis cu Uvertura burlescă de Aurel Stroe, a continuat cu Concertul nr. 1 în si bemol minor pentru pian și orchestră op. 23 de Piotr Ilici Ceaikovski și, după pauză, cu Suita nr. 3 în re major op. 27, Săteasca de George Enescu.
La început mi s-a părut că tema este: cum cuprindem în muzică, în note, în exprimabil, aceste ˝prea mult˝pe care de obicei îl decodăm ca emoție. N-am greșit prea mult, judecând după surprinzătoarea piesă de la început, Burlesca lui Aurel Stroe, care mi s-a părut ca o ecuație explozivă și uimitoare prezentată ca un soi de glumă, dar de fapt nimic nu este mai serios decât izbucnirea iraționalului în mijlocul previzibilului lumii.
Oricât ar fi de imprevizibil și irațional, un spirit suficient de atent la freamătul lumii și suficient de armonic pentru a-i detecta traiectoria îi poate scrie o ecuație – un individ rațional ar spune că îl prevede, iar un individ și mai rațional, adică un înțelegător al psihicului inconștient, ar spune numai că îl conține.
Concertul de Ceaikovski pentru pian a adus urechilor noastre exact acest preaplin emoțional – de fapt un soi de încărcătură de Sturm und Drang greu de închis fie și în forma muzicală. Am aflat ulterior că aceasta a fost prima acuzație cu care s-a confruntat Ceaikovski – înainte ca această piesă să devină una dintre cele mai celebre lucrări concertistice pentru pian.
Pianistul se înfățișează în acest context ca un erou – și eroic s-a comportant și solistul nostru, Evgheni Konnov. Genială intuiția lui de a alege pentru al doilea bis o lucrare extrem de fină și sensibilă.
Evgeny Konnov, născut în 1992 în oraşul Chirchiq din Uzbekistan, şi-a desăvârşit formarea artistică sub îndrumarea profesorilor Georg Friedrich Schenk, Evgenia Rubinova, Jan Gottlieb Jiracek von Arnim, Albert Mamriev şi Christoph Hammer. A colaborat cu numeroase orchestre simfonice de renume, printre care orchestrele simfonice din Madrid, Tenerife şi Bilbao, Orchestra din Granada, orchestrele filarmonice din Augsburg, Johannesburg, KwaZulu-Natal şi Bacău.
Dialogul orchestrei cu pianul ilustra exact această dispută în jurul capacității de cuprindere a unui flux, a unui tumult intern pulsional greu de gestionat – dar puternic și evocator astfel încât se transmite direct aparatului pulsional al receptorului.
În felul acesta, aproape pe nesimțite, m-am pomenit eu însămi plonjată în mijlocul unei atitudini pulsionale și perceptive care aparține aparent trecutului. Practic însă apariția ei mi-a confirmat că realitate afectivă profundă nu poate decât să fie, nu are nimic de-a face cu trecerea timpului. Este vorba despre genul de atitudine pe care o ai uneori în vis, dar acum visul era muzica pe care o auzeam aievea în urechile mele, sub cupola Ateneului.
Mă gândeam la pauză cum se va integra Săteasca lui Enescu în această combinație, dar după ce muzica a început nu m-am mai gândit la nimic, ci am urmărit cu încântare fluxul amintirilor personale evocate de muzică, senzații și peisaje pe care le cunosc și le iubesc din Moldova mea, care este la numai câțiva kilometri de Livenii lui Enescu.
Am apreciat rafinamentul orchestrei, puterea de evocare a fiecărui instrument, puterea persistenței tobelor, percuțiilor, oboiului. am apreciat faptul că, deși nu suna deloc etnic, deși aluziile la muzica populară erau cât se poate de fine, spiritul satului era acolo. Inclusiv cu starea de permanență pe care ți-o dă varietatea trecerii an după an prin același context, mereu altul și mereu același. Diferență și repetiție.
Era Enescu așa cum îl știam și-l iubeam – și atunci mi s-a clarificat senzația ultimilor ani, că Enescu nu se cântă într-un singur timp, ci specificul său este că se întinde mereu cu câteva dimensiuni temporale în fața și câteva dimensiuni temporale în spate. Ca situație afectivă, dar și ca note, ca ecuație a sunetului.
Ca și cum desfășurarea muzicală ar curge conform unei ecuații care cuprinde ˝pachete˝ sau plieri de tip origami sau gheme de dimensiuni spațiu-timp˝ sau ˝realități multiple˝ cum li se spune azi. Muzica este navigarea printre ele, iar ca instrument de detecție a drumului aveam propria sensibilitate, propriul aparat psihic.
Săteasca este scrisă ca o evocare a amintirilor lui Enescu, dar și ca o proiecție în viitor.
După vreo 20 de ani, Aurel Stroe va scrie Burlesca, piesa cu care a început concertul, unde regăsim accente enesciene, dar ceea ce pare a ne transmite Aurel Stroe, văzut acum retroactiv, este că ecuația muzicală se poate scrie și se poate transmite ca atare, fără a trece neapărat prin coloratura afectivă. Se deschide o cale spre abstractizare îmbrățișată furtunos de muzica contemporană – dar ceea ce este cel mai demn de reținut aici este că muzica nu înseamnă un abstract arbitrar, ci ea transpune niște ecuații ale lumii și sufletului. Chinezii ar spune: transformarea elementelor.
Da, muzica poate cuprinde și declanșa tot tumultul interior, poate descrie și poate da expresie oricărei desfășurări pulsionale, poate învinge timpul, trauma, la limită și frica. Încrederea în muzică este o știință, iar Enescu deține placa turnantă către această știință. Muzica lui pare misterioasă pentru majoritatea – pentru unii este de-a dreptul de neînțeles, iar alții spun din această cauză că este neinteresantă. Patrioții caută etnicul din ea. Ceea ce are însă Enescu de spus trece peste toate acestea, este ceva revoluționar și absolut universal.
Cum ajungem azi la acest mister? Acordând muzicii primatul asupra a tot ceea ce se poate spune despre muzică.
#vaurma, mi-am zis
Și a urmat a doua seară cu Enescu, la Sala Palatului, într-un excepțional concert cu Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia dirijată de Daniel Harding. La pian, tânărul SEONG-JIN CHO, pianist coreean care a dus cu brio dificila misiune de a urca pe scenă în locul mult-doritei Martha Argerich, care a fost nevoită, din motive personale, să anuleze acest concert, urmând să apară la București numai în concertul din 15 septembrie de la Ateneu.
Considerat printre cei mai importanți pianiști ai generației sale, Seong-Jin Cho s-a impus pe plan internațional în 2015, când a câștigat Premiul I la prestigiosul Concurs Internațional Chopin de la Varșovia. Cariera sa a cunoscut o ascensiune fulminantă, concretizată printr-un contract exclusiv de înregistrări cu Deutsche Grammophon, semnat în 2016, și prin decernarea Premiului Samsung Ho-Am pentru Artă în anul 2023 – o distincție ce recunoaște contribuția sa excepțională în domeniul muzicii clasice.
Concertul nostru de la Sala Palatului din 30 august s-a deschis cu Pastorala-fantezie (1899) de George Enescu (1881-1955) și a continuat cu Concertul nr. 1 în do major pentru pian şi orchestră op. 15 (1800) de Ludwig van Beethoven (1770-1827). După pauză, Brahms: Simfonia nr. 2 în re major op. 73 (1877).
Eu, ca de obicei în ultima vreme, am fost foarte atentă la Enescu și ceea ce acest context putea să îmi reveleze despre el.
Pastorala-fantezie e una din miniaturile muzicale semnate de George Enescu în perioada adolescenţei, dată uitării pentru peste o sută de ani. După cum relatează Gabriel Bebeşelea, dirijorul ce a descoperit manuscrisul acestei lucrări, în anul 1899, la doar 17 ani, Enescu termina Pastorala-fantezie şi urma să o asculte în primă audiţie la un concert din Franţa.
Din nefericire, publicul de la concert nu a fost numeros, iar Enescu, dezamăgit, a considerat că piesa nu reprezintă un punct de interes şi a decis să o catalogheze drept „lucrare de sertar”, fără a-i da un număr de opus. Compozitorul nu ştia că motivul pentru care oamenii lipsiseră de la concert era legat de moartea preşedintelui Franţei, atunci stabilindu-se câteva zile de doliu naţional. Odată cu descoperirea manuscrisului, pe care Gabriel Bebeşelea l-a analizat, editat şi tehnoredactat, din 2017 compoziţia e cântată frecvent pe mari scene ale lumii.
Lucrarea în formă miniaturală, delimitată în cinci secţiuni, cu o orchestraţie de factură romantică, e traversată de o temă muzicală contemplativă, expusă în debut la viole şi violoncele, conturând o imagine pastorală, senină. în antiteză apare o secţiune tumultuoasă, furtunoasă, a cărei temă e exprimată prin tremolo la coarde şi un coral sumbru de alămuri. Tema creează un contrast puternic, de scurtă durată însă, precum o ploaie de vară, cele două tablouri expresive alternându-se constant.
Suav în interpretare, senin, dar precis și decis, tânărul pianist coreean a cucerit sala prin interpretarea concertului de Beethoven, pentru ca apoi să culeagă aplauze la scenă deschisă când, la bis, a trecut cu umor și rafinament de la Bach la Happy Birthday, Mr Harding – așa am aflat că era chiar aniversarea dirijorului!
Și în seara aceasta, ca și în precedenta, am auzit la fel de clar compoziția lui Enescu pe mai multe timpuri – iar de data aceasta am avut senzația unei autenticități complete.
Enescu s-a revelat ca un fenomenolog al trăirii, care include sentimentul, câteodată opoziția pentru ordine, dar se lasă pradă total inconștientului și nu exclude rațiunea. Enescu este non-clasic desigur, dar este și non-modern, în sensul în care nu folosește emoția drept cârmă. Între ordinea sentimentală a romanticilor și discontinuitatea epocilor moderne, Enescu are calea lui.
Sunt idei revelate de un concert perfect cu un dirijor perfect – Daniel Harding – și o interpretare la pian în același timp suavă și precisă, bine coordonată, echilibrată perfect, a ireproșabilului pianist coreean SEONG-JIN CHO.
Despre misterul lui Enescu sper că #vaurma
Am mai scris aici despre Enescu cântat la Festivalul Enescu: https://palindrom.eu/festivalenescueditia27-1-tragicul-romanesc/
Citiți aici programul complet al Festivalului: https://festivalenescu.ro/ro/
