De când a început concertul de Mărțișor de la Ateneu mi-am dat seama că mi-a fost dor de acest fenomen special care în 2025 împlinește 20 de ani.
Muzicieni care cântă împreună de câteva ori pe an, muzică de cameră, adică de maxim angajament. O vioară, o violă, un violoncel și un pian umplu sala de muzică și o trimit până în profunzimile lumii și în sferele înalte.
În campanii intense, muzicienii care de ani de zile formează echipa Sonoro, dau ce tot au mai bun și dialoghează profund, sunetele vin unele în întâmpinarea celorlalte. Înainte de a cânta se ascultă profund unii pe alții și asta se simte în fiecare piesă. Nu este numai despre raporturile complexe dintre individualitate și ansamblu, ci este despre un dialog adevărat, pe mai multe dimensiuni și profunzimi. Care face să se nască adevărate momente de aha, uimiri, revelații – pe care le-am relatat și pe peretele acesta de-a lungul timpului.
Aseară tema a fost martie, luna forței agreste a lui Marte exprimată în contrariul ei, în suavul florilor. Așadar am avut reprezentarea muzicală a unor rituri de primăvară în care s-au făcut pe deplin simțite componentele suavă și năvalnică – încarnate atât de grăitor de arajamenul floral de la Fleurs Sauvages: ieșind direct din marginea scenei, în fața pianului, creșteau florile de primăvară, puternice cât să sfărâme convențiile și lemnul unei săli, suave cât să parfumeze discret scena și să te invite la delicatețe în tot și toate.
Citiți mai multe despre concert și muzicenii de aseară aici: https://palindrom.eu/concert-de-martisor-anul-aniversar-sonoro-20/
De la Brahms la Brahms
Cum spuneam, efectul SoNoRo s-a simțit de la prima notă sprințară, de la dansurile maghiare pe vioara vrăjită a lui Erik Schumann. Ca un soi de atractor de unde cerebrale, prin intensitatea creată de muzicieni, sunetul te captează și, prin identificare, devine muzica ta. Te găsește.
Este efectul SoNoRo, mi-am zis – dar lucrurile abia urmau să se dezvolte.
Am savurat nuanțele și armoniile. Sub formă de joc deocamdată, ritul stătea să înceapă.
Următoarea piesă, sonatina lui Zoltan Kodaly cântată de Răzvan Popovici cu Diana Ketler la pian, a introdus în ecuație consistența aerată a visului și a fantasmei.
Sunetele violei prinseseră consistenta visului, exact acea materialitate difuză a viselor de somn profund, mai mult decât țesătura de dorințe iluzorii a unei reverii diurne.
În această zonă a reveriei diune și a puterii dorințelor care răsar din interior ne-au dus toate piesele care au urmat, transpozițiile cântate de Erik Schuman, dar și czardasul lui Auust Nolck cântat de Justus Grimm la violoncel (care realmente a creat un moment de descătușare).
Saltul adevărat a fost în partea a doua, cvartetul cu pian op 26 al lui Brahms. Am avut inspirația să fac niște fotografii înainte de a începe muzica, deoarece apoi nu a mai fost loc de astfel de gesturi. Cele patru părți (care trec drept lungi) au construit apoi o stare nemaiîntâlnită (pe care nimic nu ar fi putut-o deconstrui, nici măcar aplauzele dintre părți, datorate cu siguranță entuziasmului stârnit spectatorilor).
Cred că am mai spus în alte circumstanțe, aș vrea câteodată să fiu suficient de școlită în ale muzicii încât să pot judeca muzica după o avalanșă de criterii formale și factuale. Nu sunt totuși critic muzical.
Cu timpul însă am dezvoltat un barometru intern și fară greș de evaluare a puterii muzicii: este puterea de a crea transa, de a mă transpune și transporta în zone secunde din continuumul personal și al lumii. Detectorul intern de sens muzical identifică acel moment în care prezența mea în muzică se traduce într-o prezență pe un nivel diferit în mine – când acest efect apare, este semnul că muzica respectivă are substanță. Dacă acest efect nu apare, e semn că muzica respectivă se adresează numai rațiunii sau sentimentului, sau când uneia, când altuia, și nu produce decât judecăți – raționale sau sentimentale.
De data aceasta, efectul Sonoro a trecut și de pragul sentimentului și rațiunii, dar și de pragul simplei transpuneri, al transei. Pe măsură ce înaintam în cele patru părți ale lui Brahms, efectul se adâncea și se adâncea, până când, exact ca în meditație, s-a deschis ochiul cel mai lucid: viața, ființa, existența, realitatea, cea mai profundă și mai individuală identitate erau acolo, în muzică, iar ființa împodobită cu șnururi răsucite alb-roșu care stătea în rândul al treilea din sala Ateneului era doar un sălaș al ei.
Dacă am crede cu adevărat în infinitatea lumii, am fi liberi. Dacă am avea credință, am muta munții. Dar nu avem și tot ce facem este să ne scuzăm că nu avem.
Totuși în clipele acelea muzica făcuse ca această stare de infinit individual (pe care unii o numesc credință, iar alții detașare – asta ca să avem o idee despre cât de limitate sunt logica și limba în astfel de cazuri ) să se simtă exact atât de tangibilă și de accesibilă cât este de fapt. Muzica, la acest prag al frumuseții, devenise vehicul de libertate.
Și poate că uimirea adevărată a intervenit atunci când, după ce muzica a încetat, am auzit descrieri ale aceluiași efect din partea celor din jurul meu. În cuvintele proprii și mitologie proprie, au descris același lucru, acest fabulos efect Sonoro ajuns la apogeu. Care durează și pe termen lung transformă. Și care urmează să se desfășoare peste tot în țară și în lume anul acesta.
Deocandată, chiar după concert, muzicienii SoNoRo se pregăteau să plece la Iași, deoarece de mâine începe SoNoRo Conac! Detalii aici: https://palindrom.eu/sonoro-conac-editia-a/
Despre următoarele etape ale celebrării acestui an special SoNoRo 20, aflați de aici: https://sonoro.org/
