Flautul Fermecat trece fără îndoială printre cele mai misterioase opere din toate timpurile. Este ultima lucrare a lui Mozart, cu excepția la fel de misteriosului Recviem. Multă cerneală conspiraționistă sau pur și simplu polițistă a curs în jurul misterului acestor două lucrări și al enigmaticei și mai ales prematurei morți a compozitorului.
Dar ce m-a chemat la Sala Radio în cea de-a doua duminică a acestei ediții a Festivalului Enescu nu a fost vreun spirit detectivistic, ci pofta pură de perfecțiune. Pentru că, am mai spus-o pe aici (https://palindrom.eu/mozart-e-infinit-o-stire-veche-de-cateva-sute-de-ani-intr-un-concert-stralucitor-la-sala-radio/) pentru mine Mozart înseamnă perfecțiune fără limite. O muzică ce-și permite să-și ironizeze chiar forma ei însăși. Mozart nu este prizonier al unui stil sau al unei epoci tocmai din această cauză. Libertatea lui este asurzitoare.
Așadar, am venit la Sala Radio pentru trei ore de Mozart – deși mărturisesc că nu sunt deloc mare fan al operei în concert. Însă ceea ce ne-au prezentat artiștii pe scenă nu a fost o operă în concert, ci mai degrabă o reprezentație minimalistă în care orchestra nu stătea în fosă, ci chiar pe scenă și dirijorul stătea – sau mai degrabă se mișca – în centru.
Totuși o reprezentație, din care nu a lipsit jocul actorilor și mai ales nu a lipsit jocul pur și simplu, ca formă de bază a activității omenești. Fiecare dintre cei aflați pe scenă a devenit performer și erou al unei trame care începea să-și dezvăluie implicațiile: dirijorul a devenit personaj, a jucat și a dansat, la fel și mai mulți instrumentiști din orchestră.
Practic, sunt încredințată că muzicanții din Bremen ne-au oferit un spectacol care ne-a ținut cu sufletul la gură timp de peste trei ore fără ca cineva să simtă vreo oboseală. Fără îndoială un spectacol care ar fi fost pe placul lui Mozart însuși: plin de spirit și fantezie și folosind fiecare ocazie pentru a-i prinde pe spectatori cât mai strâns în intriga poveștii. Flautul Fermecat este mai întâi de toate o epopee Singspiel, adică o piesă populară, un musical, adresat unui public pestriț, nu neapărat Curții ci unei adunări de oameni din medii sociale multiple – întocmai ca și publicul acelei duminici la Sala Radio.
Comandată de impresarul Emanuel Schikaneder pentru Theater auf der Wieden din Viena, un teatru frecventat atât de nobili, cât şi de meşteşugari şi burghezi atraşi de miracolul spectacolului muzical, lucrarea Flautul Fermecat a avut premiera la 30 septembrie 1791, cu doar două luni înainte de moartea lui Mozart. Libretul combină surse diverse: basme orientale din colecţia Dschinnistan a lui Christoph Martin Wieland şi tradiţii ale teatrului vienez popular, cu influenţe vizibile în personajul comic Papageno, întruchipat chiar de Schikaneder la premieră.
Avem deci de-a face cu trei ore de muzică densă, cântată și recitată în limba germană, fără subtitrări – doar cu libretul în față. Dar cel mai bun ghid prin poveste avea să fie jocul echipei germane: DIE DEUTSCHE KAMMERPHILHARMONIE BREMEN, CHORWERK RUHR și fantasticul dirijor finlandez de numai 25 de ani TARMO PELTOKOSKI. Regizorul ROMAIN GILBERT și designerul de lumini ROMAIN GILBERT au conturat o poveste vizuală cu mijloace mai mult decât minimaliste: alegerea costumelor, mișcarea și jocul în care s-au implicat toți cei de pe scenă și luminile drept unic instrument scenografic – deloc arbitrar ales deoarece tema operei este chiar iluminarea și/sau iluminismul, depinde de profunzimea conspirațională la care sunt dispuși să coboare criticii.
Da, Flautul Fermecat este fără îndoială o operă care mustește de simboluri mitice, mistice și masonice – iar reprezentația noastră de duminică le-a făcut să vorbească exact în contextul sprințar și plin de spirit în care le-a avut în vedere și Mozart.
Prințul Tamino (tenorul MAURO PETER) și perechea lui Pamina (soprana ELSA DREISIG ) formează un cuplu alchimic de adepți – amândoi poartă costum alb-negru și sunt desculți, ca în reprezentările masonice ale inițiatilor. Amândoi posedă o virtuozitate muzicală cu totul specială și îmbină dramatismul cu veselia.
Papageno (baritonul ĂNEAS HUMM) este tricksterul, scutierul, vânătorul de vânt, de suflete sau de păsări. Ni se arată ca un adevărat Nebun al Tarotului: în aparență superficial și plebeu, rob al plăcerilor cărnii, în adâncuri înțelept. Face tumbe, face gimbușlucuri, vorbește în engleză și face continuu glume pentru publicul român care îl iubește necondiționat de la primele replici.
Perechea lui este Papagena (soprana MIRIAM KUTROWATZ) – de-a dreptul misterioasă, se înfățișează mai întâi ca o femeie bătrână, apoi, după ce Papageno o acceptă, apare ca o frumusețe răpitoare.
Regina Nopții, mama Paminei, a stârnit ropote de aplauze. Soprana americană Kathryn Lewek s-a consacrat în acest rol care-i pune în valoare vocea deosebită. Încă de la debutul său din 2011, Kathryn Lewek a interpretat rolul solicitant al Reginei Nopţii de peste 300 de ori pe scenele lumii, fiind considerată o interpretă consacrată a acestui rol. Aria ei este unul dintre punctele de vârf, unul dintre momentele cele mai revelatoare ale operei: vocea înaltă, ascuțită a Reginei Nopții se insinuează și apoi acționează ca o veritabilă armă, care o rănește vizibil pe Pamina. Este unul dintre punctele în care avem revelația puterii directe pe care o are sunetul.
Sarastro (basul MANUEL WINCKHLER), vrăjitorul-înțelept – care nu se poate să nu ne amintească de Prospero al lui Shakespeare – este superiorul inițiaților, cel care-i va pune la încercare pe eroi, pentru a le testa puritatea spiritului, curățenia intențiilor. Până ce nu i-am auzit numele cântat de trupa germană nu-mi trecuse prin minte să-l citesc așa, dar de atunci mi-a devenit limpede că Sarastro este Zoroaster, inițiatul suprem, liderul masonilor.
El este înconjurat de un cor al inițiaților, bărbați și femei, dar femeile sunt deghizate în bărbați: de la distanță, în costumele negre nici nu se observă diferențele, doar auzim vocile. La un moment dat, în ultima parte a operei acest cor va cânta împreună cu orchestra o piesă care mi-a adus aminte intens de Recviemul mozartian, scris cam în aceeași perioadă. O prefigurare a acestuia? O îmbrățișare a celui mai mare agent al inițierii care este moartea însăși?
Șarpele, balaurul, înșelătorul, temnicerul Paminei poartă în libret numele de Monostatos (tenorul ANDREAS CONRAD) – adică cel care nu poate evolua. Ideea iluministă după care Răul este identic cu limitarea și ignoranța este pe deplin încarnată în acest personaj care face parte din ordinul Reginei Nopții, ca și cele trei Doamne – artificiile simple de costum ne spun totul despre filiația personajelor.
Cei trei copii din cor, prezențe când neliniștitoare, când hieratice, când angelice, când inițiatice, se află la polul opus – sunt martori și/sau agenți ai transformării eroilor noștri.
Și flautul? Ce face flautul în această poveste? Vedem cum Tamino primește de la Regina Nopții un flaut fermecat, care să-i fie călăuză. Îl auzim cântând în momentele decisive. La fel, Papageno primește clopoței fermecați – cântați de o fermecătoare artistă asiatică – nu putea fi decât o tricksteriță și ea, pandantul sonor al lui Papageno însuși.
Ei bine, flautul lui Tamino și clopoțeii lui Papageno sunt meniți să ne arate că în centrul poveștii se află puterea sunetului, a muzicii – iată o temă pur masonică. Preocuparea pentru muzică este centrală în multe astfel de rituri și istoria consemnează că de repetate ori lui Mozart i-au fost comisionate diferite piese muzicale special pentru cutare și cutare lojă sau ceremonie masonică. Un exemplu este cantata Laut verkünde unsre Freude, K. 623.
Pamina:
Tu cântă din flautul fermecat: pe drum, el ne va proteja.
În ore de taină, tata l-a cioplit dintr-un stejar de o mie de ani, printre fulgere, vuiet şi tunete.
Hai, vino şi cântă din flaut,
iar el ne va călăuzi pe groaznicul drum.
Pamina, Tamino
Duşi de puterea sunetelor, vom păşi usor prin noaptea neagră a morţii.
Vǎpaia focului am străbătut-o, primejdia am înfruntat-o cu curaj.
Sunetul tău să ne fie scut şi-n unda apei, așa cum ne-a fost și în foc.
Așadar, flautul fermecat face exact ceea ce face și lira lui Orfeu, respectiv conduce sufletele prin noaptea morții, către inițiere.
Pentru Papageno, clopoțeii – de care el uitase – sunt instrument de împlinire a celei mai dragi dorințe: să-și găsească perechea, pe Papagena. Perechea ˝profană˝ Papageno-Papagena este menită reproducerii, o altă cale spre nemurire – ceea ce se prefigurează din sunetul repetitiv ˝papagalicesc˝ care a devenit laitmotivul acestei perechi.
Cu cântarea triumfului străvechilor zei ai iluminării, Isis și Osiris, cortina cade peste acțiunea noastră care se petrece în Egiptul inițierii la care se raportează și ceremoniile masonice.
Noi, spectatorii de la Sala Radio de duminică 7 septembrie, am ieșit de acolo plini de bună dispoziție și încântare, purtați încă de o muzică despre care oricine poate spune că este binecuvântată de spirit, adusă nouă de artiști desăvârșiți.
Am asistat cu adevărat la o demonstrație a puterii muzicii de a hrăni spiritul. De ce i-ar fi adus lui Mozart sfârșitul o astfel de demonstrație?
Și aici cu adevărat speculațiile nu iau sfârșit, alimentate și de obscuritatea născută în jurul cauzei morții compozitorului. Acesta este atins de o boală, atipică,până azi rămasă neidentificată, moare rapid și este îngropat cu var la groapa comună (suspect fiind de-o molimă potențial contagioasă?) deși teoretic familia ar fi putut avea bani de ceva mai mult.
Teoria care a înflăcărat cel mai mult imaginația adepților conspirațiilor a fost desigur aceea că, jigniți de faptul că neofitul Mozart le-a pus fără rușine pe scenă ritualurile secrete, masonii s-ar fi răzbunat otrăvindu-l.
Imediat după ce a împlinit 29 de ani, Mozart s-a alăturat lojei masonice numite Beneficența din Viena și a avansat de rangul de ucenic la cel de calfă în anul următor, devenind în scurt timp maestru mason. În ultimii șapte ani din viața sa, ordinul masonic a jucat un rol important.
Ceremonia de inițiere într-o lojă masonică vieneză, în timpul domniei lui Iosif al II-lea. Interiorul a ceea ce se crede a fi loja Noua Speranță Încoronată (Zur Neugekrönten Hoffnung) din Viena. Se crede că Wolfgang Amadeus Mozart este înfățișat în extrema dreaptă, așezat lângă prietenul său apropiat Emanuel Schikaneder. Pictură de Ignaz Unterberger (1748–1797)
Se crede că Regina Nopții o simbolizează pe Maria Tereza, împărăteasa Sfântului Imperiu Roman, care s-a opus vehement francmasoneriei și a interzis-o în Austria.
O temă masonică comună este aceea că muzica are puterea de a transcende frica și ura umană. Așadar, morala poveștii este că, prin intermediul Ordinului Masonic și ghidată de frumusețea muzicii, societatea este iluminată – bărbați și femei în egală măsură.
Dar dacă masonii erau atât de supărați din cauza conținutului piesei, simbolismului ei, de ce nu l-au tratat la fel și pe părtașul lui Mozart, libretistul vinovat cel puțin în aceeași măsură de aceleași necuviințe? Dimpotrivă, Emanuel Schikaneder, prietenul și partenerul de lojă al lui Mozart, nu numai că nu a pierit imediat, ca marele muzician, ci a devenit un antreprenor artistic de succes, înființând după moartea lui Mozart teatrul An den Wien. Mai mult, istoria ne spune că în compania sa de Singspiel subiectele mistice erau un soi de tradiție. Flautul Fermecat a fost precedat de o piesă despre piatra filosofală!
Ca atare teoria conform căreia Mozart a fost ucis pentru că a dezvăluit secretele masonice nu stă în picioare. Dacă masonii s-ar fi supărat din această cauză ar fi trebuit să-l atace cumva și pe libretist – care pare mai degrabă să fi fost promovat.
Dacă nu cumva teoriile conspiaționiste emise până acum despre moartea lui Mozart, ca tot ce se scrie de obicei, iau în seamă exclusiv simbolistica vizuală și discursivă și ignoră puterea sunetului per se.
Deoarece, să nu uităm, Flautul Fermecat nu este despre povești și puneri în scenă, nu este despre cuvinte – cu care se joacă și pe care le deconstruiește cu poftă – ci este despre sunet, despre un instrument muzical care transmută lumea întreagă. Faptul că i se dă un nume ˝de basm˝ – flautul fermecat – nu înseamnă deloc că avem de-a face cu o metaforă ficțională oarecare despre ˝puterea muzicii˝. Dimpotrivă, aceasta poate acționa ca fentă care să deturneze posteritatea (cu mare succes, iată) de la concretețea faptului că Mozart se afla în căutarea unui sunet care să fie punctul pivotal pentru schimbarea lumii.
În francmasonerie, „puterea sunetului” se referă la modul în care vibrațiile și muzica sunt folosite pentru a crea rezonanță de grup, a acorda indivizii și a evoca stări emoționale și spirituale specifice în timpul ritualurilor și ceremoniilor. Acest concept este explorat într-un domeniu numit muzicologie masonică, care examinează utilizarea elementelor muzicale pentru a transmite semnificații ascunse, a promova coeziunea grupului și a exprima idei filozofice într-un context masonic. Practica recunoaște că sunetul poate avea efecte fizice și psihologice profunde, influențând învățarea, starea de spirit și chiar somnul.
Căutarea sunetului transformator este în centrul preocupărilor masonice – într-adevăr ritualurile egiptene menționează sunetul.
Teoriile moderne, precum cele ale lui John Stuart Reid, sugerează că frecvențele sonore din interiorul piramidelor au fost folosite pentru a restabili echilibrul și armonia corpului uman, un concept aliniat cu terapia sonoră modernă.
Cercetători precum John Stuart Reid au efectuat experimente cimatice în interiorul piramidei, susținând beneficii terapeutice și sugerând că sunetul a fost folosit în moduri pe care abia începem să le înțelegem. (citiți detalii aici: https://cymascope.com/egyptology/)
Cea mai veche reprezentare din lume a unui instrument de suflat este un flaut, înfățișat pe o paletă egipteană antică datând din mileniul al IV-lea î.Hr.
Egiptenii antici foloseau un flaut cu suflare frontală, similar cu ney-ul, care este folosit astăzi în muzica din Orientul Mijlociu. Reprezentări ale flautistilor apar în picturile murale din piramidele egiptene.
Cartea Egipteană a Morților asociază un anumit sunet cu nemurirea – dar este greu de spus dacă cineva știe cu adevărat cum sună acest sunet. În afară de pioase metafore, nu putem bănui. Este muzica lui Mozart încă o pioasă metaforă, minunată, dar numai o metaforă sau el ajunge cu adevărat la sunetul suprem care conduce sufletele prin valea morții?
Se spune că înainte de moartea tatălui său, Mozart i-a scris acestuia: „Cum moartea este ţelul real al existenţei noastre, în timpul ultimilor ani am stabilit relaţii atât de strânse cu acest prieten bun şi adevărat al oamenilor”.
Dacă Mozart se afla în căutarea adevăratului sunet al Flautului Fermecat, care conduce sufletele întru nemurire, pasul următor avea să fie chiar experimentarea acestuia, în trecerea prin moarte. Chiar dacă ai lui colegi masoni ar fi știut de asta, mai degrabă ar fi salutat procesul ca un ritual suprem. Moartea și aruncarea în cea mai de jos groapă pare a fi la polul opus opulenței mortuare egiptene – dar ele nu au de ce să fie citite ca o pedeapsă, ci mai degrabă pot servi drept recunoaștere a experimentului întreprins de Mozart și confirmare a faptului că singura călăuză de care are de fapt nevoie sufletul este sunetul.
A găsit deci Mozart sunetul suprem? Poate chiar ni l-a transmis în ultimele sale opusuri? Poate chiar este ascuns în jucăușul Flaut și doar ignoranța ne face acum să îl luăm drept simplu sunet de clopoțel? Cine poate răspunde la aceste întrebări? Și cum?
Poate numai ascultând intens muzica ea ne va revela secretele sale, care niciodată nu au fost cu adevărat ascunse, ci au stat acolo, pradă urechii noastre în cea mai mare parte ignorante!
Festivalul Enescu este probabil cea mai mare șansă a urechii ignorante să înceapă să priceapă câte ceva din bogăția și puterea sunetului. Află aici despre următoarele concerte: https://festivalenescu.ro/ro/festivalul-george-enescu/concerte
Aici poți citi despre o altă operă neliniștitoare cântată la această ediție a Festivalului Enescu: https://palindrom.eu/festivalenescueditia27-5-salome-si-caile-dorintei/
