A 27-a editie a Festivalului George Enescu a debutat răsunător, cu un concert care a încarnat – chiar mai mult decât a rezumat – misiunea întregului festival, anume aceea de a aduce un omagiu lui Enescu făcându-l cunoscut în calitate de erou național, așa cum spunea în conferința de presă din ziua precedentă directorul artistic al Festivalului, Cristian Măcelaru.
Maestrul Măcelaru a dirijat și alcătuit această adevărată dramă muzicală la care am asistat pe 24 august la Sala Palatului. De la primele acorduri am putut constata o consistentă îmbogățire a sunetului în această sala, mult criticată de-a lungul anilor din cauza rezonantei sale deficitare. Acum insa, grație amenajărilor realizate de Kahke Acoustics, deficiențele de transmitere a sunetului de repetate ori acuzate de muzicieni și public au fost în cea mai mare parte corectate.
Muzica m-a captat deci de la primele acorduri, care au fost cele ale Concertului pentru orchestră de Dan Dediu, lucrare comisionată de statul român special pentru această ocazie – citește mai multe aici: https://palindrom.eu/festivalul-george-enescu-ne-uneste-prin-muzica/
M-am bucurat mult să aud un Festival Enescu deschis de o piesă de muzică contemporană originală, scrisă special pentru acest eveniment – un demers cât se poate de binevenit pentru a aduce publicul mai aproape de sunetul specific unei muzici noi. Lucrarea păstrează o continuitate frumoasă cu opera enesciană. Practic, prin acest concert care rezumă ˝călătoria muzicii în 20 de minute˝ așa cum a spus însuși maestrul Dan Dediu la conferința de presă din deschiderea festivalului, autorul aduce un omagiu spiritului enescian, făcând totodată o scurtă dar grăitoare istorie a muzicii – recunoaștem acorduri, pasaje, aluzii din diferiți compozitori care au marcat această istorie. Este o istorie perfect apolinică, contemplativă, care face apel la extazul minții.
În ceea ce am numit ˝actul al doilea˝ al dramei muzicale din seara de deschidere a festivalului, am asistat la o colaborare și o chimie absolută între maestrul Cristian Măcelaru aflat la pupitrul Orchestrei Filarmonicii București și violonistul francez de origine sârbă Nemanja Radulovic. Din nou, o chimie care s-a vădit de la primele acorduri ale Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră de Aram Haciaturian. Din lumea solară a liniilor drepte și ideilor unui labirint de sunete aproape vizibile, vioara lui Nemanja ne-a condus direct sub apele senzațiilor și sentimentelor, într-o curgere, când sprințară când lină, dar mereu curgere care-ți amintea că nimic din viață, din natură, din unda de sunet nu stă vreodată în loc.
Pe furiș priveam pe tânărul care sta pe scaunul de alături de mine, cu un caiet de schite nu mai mare de o palmă, desenând în penumbra sălii, straduindu-se să prindă o clipă din multitudinea de expresii muzicale și posturi ale lui Nemanja – dar el, întocmai ca Dionysos, nu se lăsa captat de imagine, de chipul apolinic.
În sală eram cu toții prinși în iureșul acestei cântări dionisiace, al unui sentiment care te transportă, dar nu în altă parte, ci direct spre tine, spre miezul tău. Vraja a continuat până la sfârșit, ba chiar a fost continuată în timpul bisului, când chiar dirijorul Cristian Măcelaru l-a acompaniat pe Nemanja, cântând el însuși la vioară.
După pauză a urmat un al treilea act care nu numai ca a dat tâlc celor precedente, dar a adus lacrimi pe mulți obraji din sală.
Am asistat la o Poemă Română de Enescu cântată într-un mod în care nu am mai auzit-o – m-a frapat printr-un mod de frazare care te făcea mereu să descoperi, care-ti innoia atentia si te invita sau te rapea de-a dreptul intr-o lume noua.
Înainte însă ca instrumentele muzicale să vorbească, au grăit chiar cuvintele, rostite de actorul Marius Bodochi – prin vocea lui, auzeam vocea unui Enescu matur care se întorcea cu inima la acel Enescu de 16 ani care a compus Poema Română și a cucerit prin asta Parisul, dar și inima românilor și reginei lor de atunci, Elisabeta Carmen Sylva.
˝Regina Elisabeta judeca oamenii şi lumea după inima-i curată şi generoasă. Pentru mine, Ea a fost o prezenţă supraomenească, o fiinţă cu nimb, depărtată de oamenii obişnuiţi, revărsând numai lumină şi bunătate. …˝ așa avea să scrie despre regină Enescu, atât de entuziasmat atunci încât a integrat în Poemă imnul regal – ceea ce i-a atras acestei piese interdicție absolută în timpul regimului comunist.
Aseară însă, când au început acordurile care făceau ecou imnului regal au fost în sală spectatori care s-au ridicat în picioare în semn de respect.
Revenind la monologul introductiv recitat de Marius Bodochi și alcătuit din citate enesciene, acesta ni l-a adus cu adevărat aproape pe Enescu omul, așa cum proiecțiile video din timpul Poemei (create de artistul sloven Peter Kosir în regia Nonei Ciobanu) evocau discret călătoriile compozitorului, fără a fi însă documentare și explicite, ci fiind create întocmai cu acea substanță onirică menită să ne plonjeze mai adânc pe noi, ascultătorii, în ritmurile de-a dreptul misterioase ale Poemei.
˝Muzica oglindeşte toate misterioasele ondulaţii ale sufletului, fără putinţa de prefăcătorie˝ – nicicând nu am simțit mai acut și mai autentic adevărul acestor cuvinte enesciene.
Dacă Nemanja Radulovic s-a revelat ca un maestru al simțirii ritmului tăcerilor dintre sunete, care vorbesc la fel ca și sunetele însele, maestrul Cristian Măcelaru se înfățișează mereu ca maestru al frazării, al cadențelor, al justei măsuri a tăcerilor dintre sunete care fac muzica.
În Poema nu mai găsim un Enescu etnic sau eteric, ci un Enescu visceral îndrăgostit de pământul său și pasionat de curgerea lumii pe care o exprimă în muzică.
˝Eu sunt esenţialmente un polifonist… Am oroare de tot ce stagnează… pentru mine muzica nu este o stare ci o acţiune… Înşiruirea de armonii ţine de improvizaţia elementară… o lucrare nu merită numele de compoziţie decât dacă poţi discerne o linie, o melodie, sau ceea ce este şi mai bine, o suprapunere de melodii˝
Avem de-a face cu un Enescu sincer și absolut încrezător în puterea artei
˝De o jumătate de secol Bach este pâinea mea cea de toate zilele… Perfecțiunea, care îi pasionează atât de mult pe oameni, nu mă interesează. Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu însuți și să-i faci și pe alții să vibreze.˝
Vedem în Enescu un erou tragic mereu congruent cu sine, apolinic, impecabil și senin în manifestări, dar în același timp absolut dionisiac pentru că simte enorm și nu se oppune senzației.
Poema ne-a revelat un Enescu atât de profund înrădăcinat în pământul lui încât simțim fizic cum îl doare dezrădăcinarea, dar și apropierea, însă nicio amintire nu este mai dulce și mai extatică decât amintirea acestui pământ. Aceste lucruri ne devin nu numai audibile, ci începem chiar să le simțim visceral, cu fior, pe măsură ce muzica înaintează necruțător.
˝Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții….
Nu, n-am părăsit dealurile, văile şi pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine şi le aud cântând în inima mea.˝
Abia întoarsă eu însămi din profunzimea Moldovei, numai la o poștă de Livenii lui Enescu, am legat fiorul acesta de propriile-mi rădăcini, apoi, printr-un firesc gest al imaginației, am văzut rădăcinile noastre comune, ale celor ce deja ascultam fermecați.
Pe măsură ce muzica înainta, ne umplea de fiori – mai ales datorită intervenției corului (Corul Filarmonicii George Enescu dirijat de Iosif Prunner) care nu declamă, ci unește vocile în cel mai visceral dintre instrumente. Vocea umană devine generator de alte semnificații decât apolinicele semnificații ale cuvintelor.
Dansul-laitmotiv, jocul enescian, devine din ce în ce mai obsedant și se ține minte mai mult decât orice refren. Este triumf, este pecete și totuși curge neîncetat.
Enescu spune la un moment dat că muzica este singura care poate spune adevărul despre mersul lumii. Așa am intuit aseară că Poema creată de Enescu cel de 17 ani spune adevărul despre românism, despre slăbiciunea și puterea lui. Într-o fulgurare scurtă, am înțeles în adevărul său ceea ce mi s-a părut cel mai enigmatic citat din Enescu, anume cel în care legenda spune că ar fi întrebat-o pe mama lui: Mama, să le spun oare că sunt român? Nu o creadă că mă laud?
Grație muzicii, am auzit în această seară privilegiul de a fi român și de a simți așa – și-mi place să cred că asta nu se uită.
Concertul s-a terminat în aplauze și lacrimi de bucurie și însuflețire, toate perechile de ochi ațintite pe scenă, dar și deasupra scenei unde a rămas scris citatul enescian, vorbe profetice datând din anul 1934:
˝Cultura va trăi. Prea mare e patrimoniul ce l-au acumulat atâtea secole de trudă și de credință pentru a face dintr-o dată tabula rasa din tot ce am strâns și asimilat. Impasuri a mai avut omenirea. Și le-a răzbit pe toate cu o vitalitate eroică. Nu-i va lipsi curajul nici de data aceasta. Trebuie să credem și vom învinge.˝
Despre acest concert memorabil puteți citi și aici: https://palindrom.eu/muzica-e-pentru-toti/
Detalii despre concertele care vor urma în cadrul Festivalului aflați aici: https://www.festivalenescu.ro/ro/
