Se supune numai umanității, depinde numai de umanitate, folosește o singură armă: umanitatea și răspândește umanitate.
Știi ce organizație funcționează în zilele noastre după niște principii cu adevărat cavalerești, dar niciodată nu luptă de vreo parte sau alta?
Este Crucea Roșie!
Nu e ușor să respecți întocmai aceste principii, care au în centru protejarea vieții umane și care în zilele noastre ar putea trece drept mai mult decât donquijotești – deoarece exclud orice mijloace care ar face rău vreunei ființe umane, oricare ar fi aceasta.
Principiile curat cavalerești ale Crucii Roșii atrag mereu oameni curajoși cu cugete curate care doresc să se alăture, devenind apărători nonviolenți ai umanității în toate formele sale.
Deși este caritabilă, Crucea Roșie nu este legată de o confesiune anume și nici de creștinism în general – de aceea este la fel de bine reprezentată și prin Crucea, dar și prin Semiluna Roșie. Mai nou au fost introduse și alte simboluri, cum este cristalul. Și, mai ales. Crucea Roșie nu este combatantă, nu poartă arme, sub niciun motiv. Protejează, alină, dar nu aduce sub niciun motiv suferință vreunei ființe umane. Însă ceea ce are ea în comun cu ordinele cavalerești despre care vorbeam este dimensiunea de curaj – și nu de puține ori aceasta a devenit criteriu.
Crucea Roșie luptă pentru viață, pentru umanitate, fără să aibă alte arme decât apelul la umanitate – ce altă dovadă de curaj ar putea fi mai puternică decât să te bazezi pe umanitatea combatanților, pe acel punct în care cu toții recunosc faptul de bază că mai întâi de toate sunt ființe omenești, și ei, și oponenții lor?
Este curajul suiprem de a induce umanitate – de neprețuit!
În prezent Mișcarea Internațională Crucea Roșie și Semiluna Roșie recunoaște patru embleme de protecție, dintre care trei sunt în uz: Crucea Roșie (recunoscută din 1864), Semiluna Roșie (recunoscută din 1929), Leul și Soarele Roșii (recunoscute din 1929; neutilizate din 1980) și Cristalul Roșu (recunoscut din 2005).
Conform Convențiilor de la Geneva, emblemele Mișcării Internaționale Crucea Roșie și Semiluna Roșie trebuie purtate de tot personalul medical și umanitar și, de asemenea, ele trebuie afișate pe vehiculele și clădirile lor în timp ce se află într-o zonă de război activă, iar toate forțele militare care operează într-o zonă de război activă nu trebuie să atace entitățile care afișează aceste embleme.
Crucea Roșie a fost simbolul original de protecție declarat la Prima Convenție de la Geneva din 1864.
În timpul Războiului Ruso-Turc, între anii 1876 și 1878, Imperiul Otoman a folosit o Semilună Roșie în locul Crucii Roșii deoarece guvernul considera că respectiva Cruce i-ar fi afectat pe soldații musulmani. În 1877, Rusia s-a angajat să respecte simbolul Semilunii Roșii, după care și Imperiul Otoman s-a angajat să respecte simbolul Crucii Roșii. După aceste evenimente, CICR a declarat în 1878 că ar fi posibil să se adopte simboluri oficiale adiționale pentru statele non-creștine.
Semiluna Roșie a fost recunoscută oficial în anul 1929 când Convențiile de la Geneva au fost amendate (mai precis Articolul 19). Original, Semiluna Roșie a fost folosită de Turcia și Egipt. De la recunoașterea să oficială și până azi, Semiluna Roșie a devenit emblema majorității statelor cu populații majoritar musulmane. Societățile naționale din unele state cum ar fi Pakistan (1974), Malaezia (1975) sau Bangladesh (1989) și-au schimbat oficial numele și emblema de la Crucea Roșie la Semiluna Roșie. Semiluna Roșie este folosită de 33 dintre cele 185 de societăți naționale recunoscute la nivel mondial.
Semiluna Roșie, care a fost folosită pentru prima dată de Imperiul Otoman în anii 1870, și Leul și Soarele Roșii, care fuseseră folosite doar în Iran între 1924 și 1980, au fost ambele recunoscute oficial că simboluri de protecție în urma unui amendament din 1929 la Convențiile de la Geneva.
Controversele generate de respingerea succesivă de către mișcare a Stelei Roșii a lui David, care a fost înființată în 1899 și a fost folosită doar în Israel, au dus la crearea Cristalului Roșu ca al patrulea simbol de protecție printr-un vot în 2005. În 2006, mișcarea a anunțat că adoptă oficial Cristalul Roșu ca simbol neutru.
Între 1924 și 1980, Iranul a utilizat ‘Leul și Soarele Roșu’ ca simbol pentru societatea sa națională, bazat pe steagul Dinastiei Qajar. Leul și Soarele Roșu a fost recunoscut ca simbol protector în 1929, odată cu Semiluna Roșie. În ciuda faptului că Iranul a adoptat Semiluna Roșie în 1980, acest stat are dreptul de a utiliza simbolul. Este considerat în continuare simbol de protecție.
În cultura populară, simbolul crucii roșii a devenit o emblemă generică recognoscibilă pentru medicină, asociată în mod obișnuit cu primul ajutor, serviciile sau produsele medicale; a fost utilizat ilegal în jucării, filme și jocuri video, în afara contextului său definit. După obiecțiile mișcării, au început să fie utilizate în schimb derivate și alternative.
În prezent, Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie este o mișcare umanitară internațională a cărei misiune este de a proteja viața și sănătatea oamenilor, de a asigura respectul față de ființa umană, de a preveni și alina suferința oamenilor, fără vreo discriminare de naționalitate, rasă, religie, clase sociale sau opinii politice.
Se vorbește adesea despre Crucea Roșie Internațională – totuși acest lucru ar putea sugera existența unei organizații internaționale cu filiale naționale. În realitate, lucrurile nu stau așa: mișcarea constă în mai multe organizații distincte, independente din punct de vedere legal, însă unite în cadrul aceleiași mișcări prin principii de bază, obiective, simboluri, statute și organe de conducere comune.
Părțile componente ale mișcării sunt:
– Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) este o instituție umanitară privată, înființată în 1863, la Geneva, Elveția. Comitetul cuprinde 25 de membri și are o autoritate unică în cadrul dreptului internațional umanitar privind protejarea vieții și demnității victimelor conflictelor armate naționale și internaționale.
– Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie a fost înființată în 1919. Astăzi coordonează activitățile întreprinse între cele 185 de Societăți Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie. Sediul Federației se află la Geneva, Elveția.
– Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie există în aproape toate țările lumii. La ora actuală, 185 de societăți naționale sunt recunoscute de Comitetul Internațional al Crucii Roșii și admise că membre cu drepturi depline în cadrul Federației. Fiecare entitate lucrează în țara de origine.
România a devenit parte semnatară la prima Convenție de la Geneva din 1864 și a ratificat-o în 1874. Doi ani mai târziu, la 4 iulie 1876, a luat ființă Societatea Crucea Roșie din România și și-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colțea din București.
Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Roșii Romane, se regăsesc importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturză, Gr.G. Cantacuzino și Dr. Carol Davila.
Primul președinte al Crucii Roșii Romane a fost Prințul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897.La nici trei săptămâni de la înființare, în ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanță a Crucii Roșii Române a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Pe baza solidarității ce unește Societățile Naționale surori, prima misiune a Crucii Roșii Romane avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniți, indiferent de tabăra din care făceau parte.
Prin Statulul Crucii Roșii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societății. De aceea, în 1906, au pus bazele „Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România”, prima președintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea activa în paralel cu cea înființată în 1876 și se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război și calamități, pregătea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate orașele țării. În 1915, Adunarea Generală a Societății Naționale de Cruce Roșie a aprobat fuziunea celor două entități, sub patronajul Reginei Maria.
Ca urmare a preluării conducerii de stat de către Partidul Comunist, din 1947 Crucea Roșie Română și-a pierdut autonomia. Pentru o foarte lungă perioadă de timp, avea să funcționeze că o anexă a noilor autorități, în special a celor medicale. La început, au avut loc transformări brutale și nedemocratice la nivelul forurilor de conducere ale organizației, apoi, importante obiective din patrimoniul Crucii Roșii Române, clădite de-a lungul timpului cu sprijinul generoșilor săi susținători și al populației, au fost preluate de statul comunist, unele nefiind recuperate nici până în prezent.De aici, mulți dintre românii din zilele noastre confundă Crucea Roșie cu o instituție de stat.
În vara anului 1949, a avut loc Congresul Societății Naționale de Cruce Roșie din România. La acest congres, Partidul Comunist Român a trasat liniile directoare care au ghidat Crucea Roșie până la momentul 1989. Printre altele, a fost impusă ˝ îmbunătățirea compoziției de clasă a cadrelor de conducere ale Crucii Roșii” și, de asemenea, colectarea obligatorie de cotizații de la cetățeni.
În 1965, în activitatea Crucii Roșii s-au produs modificări majore. Atribuții tradiționale ale societății, cum ar fi educația sanitară, organizarea și pregătirea grupelor sanitare, a posturilor de prim – ajutor, pregătirea populației în probleme de igienă și prim ajutor, au fost transferate Ministerului Sănătății.
Practic, Crucea Roșie a rămas fără o identitate în domeniul sănătății și, de asemenea, fără o nouă parte a patrimoniului său. Sediul Central al Societății, construit intre 1926 – 1927 din banii donati de populație, a fost invadat de o serie de organisme care nu aveau nimic în comun cu Crucea Roșie. Cu toate acestea, Crucea Roșie și-a continuat activitatea.
Sfârșitul anului 1989 și anul 1990 au reprezentat pentru Crucea Roșie Română începutul revenirii la misiunea organizației. A început o perioadă de democratizare și de aliniere la standardele internaționale ale Mișcării de Cruce Roșie și Semilună Roșie. În timpul cel mai scurt, personalul Crucii Roșii Române și toți voluntarii care i s-au alăturat au încercat să se conecteze realităților zilei, încercând să contribuie cu mijloacele specifice la rezolvarea noilor probleme.
Acum, Crucea Roșie Română asistă persoanele vulnerabile în situații de dezastre și de criză. Prin programele și activitățile sale în beneficiul societății, contribuie la prevenirea și alinarea suferinței sub toate formele, protejează sănătatea și viață, promovează respectul față de demnitatea umană, fără nicio discriminare bazată pe naționalitate, rasă, sex, religie, vârstă, apartenență socială sau politică.
Mișcarea Crucea Roșie cuprinde astăzi la nivel mondial 186 de Societăți Naționale care acționează în contexte foarte diferite.
În cadrul Mișcării, Comitetul International al Crucii Roșii are rolul de a promova și de a urmări respectarea Principiilor Fundamentale de către toate componentele Mișcării.
Cele șapte principii alcătuiesc un întreg indivizibil. Deși părțile depind una de cealaltă, fiecare dintre ele are propriul său rol. Ele pot fi privite că o piramidă care ar fi distrusă dacă una din părțile sale s-ar prăbuși sau ar fi înlăturată.
Umanitate
Născută din grija de a ajuta, fără discriminare, răniții de pe câmpurile de luptă, Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie, sub aspectul său internațional și național, se angajează să prevină și să aline suferințele oamenilor în orice împrejurare. Scopul său este acela de a proteja viața și sănătatea acestora și de a asigura respectarea ființei umane. Mișcarea promovează înțelegerea mutuală, prietenia, cooperarea și o pace durabilă între toate popoarele. Orice ființă umană aflată în suferință, oriunde s-ar afla, trebuie să fie ajutată, indiferent cât de greu ar fi.
Scopul Mișcării este de a proteja viața și sănătatea și de a asigura respectarea ființei umane. Pe timp de pace, protecția presupune, în principal, prevenirea bolilor, a dezastrelor și a accidentelor sau înlăturarea efectelor acestora prin salvarea de vieți omenești (de exemplu, prin pregătirea în domeniul acordării primului ajutor). Pe timp de război, protecția înseamnă asistarea celor protejați de dreptul umanitar (de exemplu, civilii, soldații răniți sau prizonierii care trebuie să primească hrană, să fie protejați și să se bucure de un tratament corect). Umanitatea înseamnă promovarea înțelegerii reciproce, a prieteniei și a păcii durabile intre popoare.
Imparțialitate
Mișcarea nu face nicio deosebire de naționalitate, rasă, religie, origine socială sau apartenență politică. Ea se dedică numai ajutorării indivizilor pe măsură suferințelor lor și acordă ajutor prioritar celor mai urgente nenorociri.
Neutralitate
În scopul menținerii încrederii tuturor, Mișcarea se abține să ia parte la ostilități și la controverse de ordin politic, rasial, religios sau ideologic.
Oricărui membru sau voluntar al Crucii Roșii i se cere să se autocontroleze, să se comporte într-un mod neutru și să nu-și exprime opiniile în timp ce-și îndeplinește îndatoririle.
Independență
Deși există o singură Societate de Cruce Roșie în fiecare țară, aceasta nu este subordonată statului respectiv, ci este un partener al acestuia.
Auxiliare ale autorităților publice în activitățile lor umanitare și supuse legilor care le guvernează țările, Societățile Naționale trebuie să-și păstreze o autonomie care să le permită să acționeze întotdeauna numai conform Principiilor Fundamentale ale Mișcării.
Nicio organizație de Cruce Roșie nu poate accepta să fie subordonată unui partid politic sau să devină un instrument al politicii guvernamentale.
Independența se referă și la relația cu donatorii sau sponsorii. De exemplu, nicio sumă de bani nu poate fi acceptată din nicio sursă, dacă cel care oferă acești bani Crucii Roșii pune condiția ca suma să fie folosită pentru o anumită categorie de persoane, alese după criterii politice, etnice sau religioase, prin excluderea oricărui alt grup de persoane ale căror nevoi ar putea fi mai imperative.
Voluntariat
Crucea Roșie este o mișcare de ajutor voluntar și dezinteresat, într-un spirit de fraternitate umana.
Unitate
Într-o țară nu poate exista decât o Societate Națională de Cruce Roșie sau Semilună Roșie. Ea trebuie să fie deschisă tuturor și să-și extindă acțiunile umanitare pe întreg teritoriul țării.
Universalitate
Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie, în cadrul căreia toate Societățile Naționale au drepturi egale și datoria de a se întrajutora, este universală, deoarece suferința însăși este universală.
Principiul universalității impune o responsabilitate colectivă din partea Mișcării. Egalitatea Societăților Naționale în ceea ce privește statutul și drepturile este reflectată de faptul că, la conferințele internaționale ale Mișcării și în mecanismele de conducere, fiecare Societate are un vot.
Ca să înțelegem cum au luat naștere aceste principii care sunt cât se poate de apropiate de cele ale străvechilor ordine cavalerești, merită să amintim istoria fondării Crucii Roșii.
Așadar, Crucea Roșie a luat naștere într-o bătălie – bătălia din 1859 de la Solferino, unde un negustor pe nume Henry Dunant, elvețian calvinist, venise cu propuneri de afaceri pentru împăratul Franței Napoleon al III-lea. Familia lui Dunant era calvinistă devotată și a avut o influență semnificativă în societatea din Geneva. Părinții lui Henry Dunant au subliniat valoarea asistenței sociale, iar tatăl său a fost activ în ajutorarea orfanilor și a persoanelor eliberate condiționat, în timp ce mama să lucra cu bolnavii și săracii. Henry Dunant călătorise în Africa – Algeria, Tunisia – și avea o propunere de afacere cu bunuri coloniale, pe care voia să i-o facă direct împăratului Franței Napoleon al III-lea.
La Solferino, Henry Dunant nu era deci combatant, iar împăratul Franței nu avea timp de afaceri deoarece trupele sale erau angajate în bătălie. Că urmare, Dunant a fost simplu martor – dar un martor cu inimă. În memoriile sale, devenite celebre, el descrie oroarea trăită în timpul acelui adevărat masacru – oroare potențată și de faptul că nimeni nu ajuta răniții.
Patruzeci de mii de răniți, muribunzi și morți rămăseseră pe câmpul de luptă, și se părea că existau extrem de puține încercări de a oferi îngrijiri. Șocat, Dunant însuși a luat inițiativa de a organiza populația civilă, în special femeile și fetele, pentru a oferi asistență soldaților răniți și bolnavi. Aceștia duceau lipsă de materiale și provizii suficiente, iar Dunant însuși a organizat achiziționarea materialelor necesare și a ajutat la construirea de spitale improvizate.
El a convins populația să-i îngrijească pe răniți fără a ține cont de partea lor în conflict, conform sloganului „Tutti fratelli” (Toți sunt frați), inventat de femeile din orașul apropiat Castiglione delle Stiviere. De asemenea, a reușit să obțînă eliberarea medicilor austrieci capturați de francezi și britanici.
După ce s-a întors la Geneva, Henry Dunant și-a consemnat experiențele în cartea „O amintire de la Solferino”, în care a pledat pentru formarea unei organizații care să ofere ajutor răniților fără discriminare în timp de război. A publicat cartea pe spezele proprii și a distribuit-o mai multor persoane influente despre care credea că pot ajuta în realizarea acestui scop.
Cartea sa a fost în mare parte primită pozitiv, iar președintele Societății pentru Bunăstare Publică din Geneva, juristul Gustave Moynier, a făcut din carte și sugestiile sale subiectul ședinței organizației din 9 februarie 1863. Recomandările lui Dunant au fost examinate și evaluate pozitiv de către membri. Aceștia au creat un Comitet format din cinci persoane pentru a urmări în continuare posibilitatea implementării lor și l-au inclus pe Dunant printre membri. Ceilalți erau Moynier, generalul armatei elvețiene Henri Dufour și medicii Louis Appia și Théodore Maunoir. Prima lor ședință, din 17 februarie 1863, este considerată acum data înființării Comitetului Internațional al Crucii Roșii.
În luna octombrie a aceluiași an, au organizat o conferință internațională care a dus la crearea Crucii Roșii și apoi a Mișcării Semilunii Roșii. Câteva luni mai târziu, pe 22 august 1864, prima Convenție de la Geneva pentru ameliorarea sorții răniților în armatele pe câmpul de luptă a fost semnată la o conferință diplomatică convocată de Elveția.
La mai puțin de cinci ani de la experiența traumatizantă de la Solferino, Dunant și ceilalți fondatori ai CICR au reușit să pună bazele a ceea ce avea să devină cea mai semnificativă mișcare umanitară din lume și să pună una dintre primele baze ale Dreptului Internațional Umanitar (DIU) contemporan.
În 1901, Dunant a primit primul Premiu Nobel pentru Pace pentru rolul său în fondarea Mișcării Internaționale a Crucii Roșii și inițierea Convenției de la Geneva.
Potrivit lui Cédric Cotter, cercetător la Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR), mișcarea Crucii Roșii a fost profund inspirată de creștinismul calvinist, dar organizația, așa cum a fost realizată încă de la început, a fost laică.
Convenția de la Geneva din 1864 a consacrat protecția tuturor răniților și a personalului medical, indiferent de afilierea lor, iar conceptele de imparțialitate și neutralitate continuă să definească Mișcarea, aceasta neavând dreptul de a lua parte în ostilități în niciun moment.
Dunant și ceilalți fondatori ai CICR au avut o viziune universalistă și au dorit ca Mișcarea Crucea Roșie să fie cât mai amplă și cuprinzătoare posibil, știind că dezvoltarea și succesul Mișcării Crucii Roșii nu puteau fi realizate decât pe baze seculare.
În cele din urmă, a fost o alegere înțeleaptă, iar istoria a dovedit că au avut dreptate. Crucea Roșie acționa rapid în conflictele din țările care nu erau creștine, inclusiv în cele în care religia era o problemă.
Universalitatea valorilor Crucii Roșii se vădește oricui explorează convergențele cu alte tradiții religioase, cum ar fi islamul, hinduismul și budismul. Credința personală a inspirat, fără îndoială, generații de angajați și voluntari ai CICR ai societăților naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie în munca lor. Cu toate acestea, credința și convingerile lor au rămas înrădăcinate în sferele lor private, iar Mișcarea Crucii Roșii și a Semilunii Roșii nu este activă în numele vreunui Dumnezeu, ci în numele umanității.
Așadar, deși în zona noastră culturală vorbim în zilele noastre predominant despre Crucea Roșie, este important să reținem că nu este o organizație religioasă și nici nu ține seama de religia persoanelor pe care le ajută.
Legenda cel mai des vehiculată susține că drapelul alb cu crucea roșie a fost improvizat de Dunant pe câmpul de luptă de la Solferino – sau – variantă – că a fost adoptat de organizația internațională drept omagiu originii sale elvețiene – dat fiind că reprezintă drapelul Elveției în negativ.
Pentru cei care au cercetat mai mult istoria, drapelul alb cu cruce roșie se apropie de drapelele ordinelor cavalerești – cel mai mult de drapelul ordinului Templierilor, acum oficial inactiv. Însă aceste ordine au fost înființate cu intenția precisă de a proteja credincioșii creștini și, spre deosebire de ordinele călugărești, uzul de arme era nu numai îngăduit, ci direct prescris.
Legendele, dar și istoria, consemnează faptul că de-a lungul timpului acești cavaleri au devenit din ce în ce mai interesați de oamenii și culturile pe care le-au întâlnit în Orient – deși niciodată nu au abandonat dimensiunea combatantă. Spre deosebire radicală de Crucea Roșie de azi, care nu a avut, nu are și nu va avea nicio dimensiune combatantă.
Aceste ordine cavalerești excludeau îmbogățirea directă a membrilor, fiind create după ceea ce s-ar putea considera că un precursor al voluntariatului de azi. Ulterior, codurile cavalerești vor stabili drept scop numai protejarea celor slabi, fără a menționa nimic despre confesiunile celor protejați sau despre alte deosebiri – de gen, rasă, clasă, alte apartenențe sociale. Totuși, codurile cavalerești nu s-ar fi despărțit niciodată de uzul armelor, fie și ca forță de descurajare.
La vreo 200 de ani după ce umbra codurilor cavalerești mai trăia numai în literatura lui Miguel de Cervantes, un om a fost trezit de cruzimea lumii la adevărul pur uman al acestor coduri și a sperat că împreună cu alții va putea să le aducă în realitatea contemporană, într-o formă încă și mai pură și mai nonviolentă, adică fără uz de arme, împlinind un ideal peren al umanității unite.
Crucea Roșie este organizația care are acum acest ideal drept misiune, iar aceasta este probabil cea mai prețioasă resursă a sa.
Aflați mai multe despre Mișcare Crucea Roșie și Semiluna Roșie: https://www.icrc.org/en/international-red-cross-and-red-crescent-movement
Aflați mai multe despre Crucea Roșie din România aici: https://crucearosie.ro/
Am mai scris aici despre acțiuni recente ale Crucii Roșii: https://palindrom.eu/crucea-rosie-romana-peste-1-900-de-persoane/
