Cassandra este o piesă Vanner Collective care implică corpul și care ne pune mai multe probleme decât poate discursul de orice fel să rezolve. Pentru asta este aici teatrul.
Când mama mea era intr-un moment de cumpănă, destinul m-a dus la Cassandra. Nu ca să-mi prevestească viitorul (aici avem un long story to tell, dar chiar #vaurma), Nu, am fost la Cassandra ca să îmi vorbească de prezent, despre prezentul complicat care ne leagă pe fiecare dintre noi de mama proprie. Este un prezent impregnat de istorie, de discursuri, de statuturi, de învingători și învinși, de idei. Dar, din fericire, e impregnat și de altă istorie, istoria corpului și a sufletului afectiv legat de el.
Corpul nu poate să spună decât adevărul, indiferent cât i-ar impune rațiunea și raționamentele să mintă. De aceea corpul feminin a căzut pradă încorsetărilor de toate felurile, desigur, dar asta nu l-a împiedicat vreodată să spună un adevăr care e dincolo de spuse, de aceea e liber.
Așadar, cu inima cât un purice, speriată de drama personală, cu corpul puțin chircit de frica și de mila care au construit tragedia antică, unde Eschil o pomenește pe prima Cassandra, am pășit in sala Cassandrei contemporane.
De fapt era o sală de baie și Cassandrele erau două. și purtau un soi de costum de baie – aparent făcând apel la nuditate… dar, think again! Cele două actrițe – de altfel atlete și dansatoare de invidiat – desfășoară de-a lungul piesei o coregrafie bogată, plină de forme codificate, arătând cât de codificat este tot ce ține de exprimarea feminină în societățile noastre, de la felul în care se poate mișca un corp de femeie până la felul în care poate arăta un corp de femeie până la cel mai intim amănunt al nudității sale – nu degeaba Cassandrele vorbesc despre cabina de probat lenjerie. Totul în paralel cu un dialog spumos, plin de umor, pe alocuri chiar de un sarcasm tonic, pentru mine irezistibil. Am râs cu poftă, alături de prietena cu care venisem, auzind cum practic stereotipurile se prăbușesc în jurul nostru cu mare zgomot, puse la îndoială și răpuse când de replicile ca atare, când de intonațiile protagonistelor.
Dar de ce sunt două Cassandre?
Sigur, aflăm mai întâi că personajul nostru se numește Cassandra și este scriitoare – totuși, think again, înainte de ea a fost prima Cassandră, care a fost… vrăjitoare, de fapt profetesă.
Asadar, vrăjitoarea pe nume Cassandra este un personaj tragic, fiica regelui troian Priam al Troiei si a reginei Hecuba. Prin arta ei, Cassandra reuseste sa devina profetesa, sa prevada viitorul, dar discursul ei nu este niciodata crezut, chiar daca anunta dezastre iminente (practic ea se roaga de troieni sa nu primeasca celebrul cal care le-a prilejuit pieirea).
De aceea, în limbajul popular „să fii o Cassandră”a început să echivaleze cu o persoană prăpăstioasă, care anunță mereu dezastre (ceea ce omite limbajul popular este că unele din acestea chiar se întâmplă).
Revenind la Cassandra din Troia antică, discreditarea ei a fost pusă pe seama unui raport cu un falus suprem – Apoĺlo.
Majoritatea filosofilor consideră că darul profeției nu este rezultatul artei ei proprii, ci este un dar de la Apollo. După unii, ea l-a înșelat pe Apollo promitându-i favoruri pe care apoi i le-a refuzat. După alții, ea a căpătat acest dar tocmai pentru că i-a oferit zeului aceste favoruri.
Asadar, Cassandra devine purtatoarea de cuvânt a femeilor care nu sunt admise in discursul social din cauza falocratiei, indiferent de valoarea sociala si chiar valoarea de supravietuire a discursului lor.
Mai mult chiar, psihologia consemnează un „sindrom al Cassandrei” respectiv credința ca ceea ce spui, desi este întemeiat si chiar salvator, nu este/ nu va fi/ nu poate fi crezut de ceilalti.
Discursul falocratic este cel care postulează natura zisă „binară“ a femeii (de creatură a lui Dumnezeu care devine creatoare, dă naștere unei alte ființe umane – așadar este vorba despre natura maternă, cum spunem noi acum).
Și mai postulează că exact această natură o face „diabolica” deci periculoasă, deci nefrecventabilă ca discurs – așadar chiar Cassandra pe care nimeni nu o crede.
Așadar, pentru o mare parte din teologie și deci istorie, corpul feminin rămâne tolerabil numai într-o anumită măsură.
Poate fi tolerat dacă este virginal (fucking Ioana d’Arc, repetă Cassandra de pe scena noastră).
Dar și excesul de virginitate este provocator (de aceea auzim „fucking Ioana Dark”).
Ceea ce vedem pe scenă este o critică acerbă, nemiloasă a discursului falocratic dimpreună cu ale sale corolare, numai în aparență diferite sau opuse: discursul feminist, castrator și psihanalitic.
Începem așadar să înțelegem de ce pe scenă vedem două Cassandre, întruchipate de Denisa Nicolae și Mihaela Velicu.
Pornind de la numita binaritate atribuită femeii, puteți defini dualitatea cum doriți, o puteți așeza in ce parametri doriți.
Pe scena o vedem manifestată ca dualitate a personajului Cassandra, care este si mama si fiica, si buna si rea (cum ar zice psihanalistul), si iubita si neiubita (cum ar zice psihoterapeuții moderni), dar care suferă de lipsa vocii exact in ziua in care trebuie sa vorbeasca, respectiv să țină poate cel mai important discurs din viața ei, discursul despre mamă, mai exact elogiul mamei, care tocmai murise.
Pentru a vorbi, pentru a se putea exprima, pentru a-și face auzit glasul, Cassandra încearcă demontarea discursurilor de mai sus, practic punându-le in scena catharctic:
– prin scena lebedei-flamingo roz umflata si chemarea cabaretistica adresata spectatorilor
– prin jocul sirenelor – femei cu coadă de pește, femei considerate suprem atrăgătoare pentru bărbați pentru că sunt exclusiv falice, nu au pântec, nu leagă rod, nu nasc
– prin „vocea feminina” garantat seducatoare
– prin jocul micii sirene rămase fara glas
– și mai ales prin femeia care este numai falus, respectiv dubla sirena
Însă suprema inteligență a acestui spectacol cu adevărat multinivelar, cu multiple nuanțe, vine din aceea că adevărul este spus prin corpuri si micile gesturi, in epoca marilor gesturi.
Cassandra se pregătește deci să scrie un elogiu mamei sale, acest proces este însăsi piesa, vedem diferite schițe, dar in final discursul este colectiv si este enunțat la megafon.
Coda este intrebarea pe care ne-o pun corpurile feminine in pozitii nefiresti care se lipesc in pozitii nefiresti de baza de piatra a corpusului social.
Ce facem cu corpul? Corpul feminin care refuza orice ideologie, care este plastic, elastic, expresiv, poate dominat, poate imblanzit, poate eliberat, dar dotat cu un adevar indestructibil si inimitabil prin discursuri si narative, oricat de patrunzatoare ar fi acestea.
Este meritul Vanner Collective de a fi introdus o dimensiune mai adâncă unui discurs care-si propune din capul locului sa fie feminist. Iată cum apare descrierea originală făcute de autoarele textului, Amy Nostbakken și Norah Sadava.
Acțiunea piesei urmărește o femeie, timp de o zi, în timp ce ea încearcă să-și găsească vocea. Împletind armoniile a capella, disonanța, textul și fizicul, două interprete exprimă conflictul interior care există în capul unei femei moderne: actracția și respingerea, trecutul și prezentul, progresul și regresul.
Traducerea și adaptarea Denisei Nicolae îmbogățește teza inițială cu valuri de întrebări și deschideri care joacă în favoarea fiecărui spectator.
Amy Nostbakken și Norah Sadava au numit initial piesa Mouthpiece, ceea ce s-ar traduce prin muștiuc sau microfon – si intr-adevar in toata piesa discursurile se spun la para de dus transformata in microfon, precum si intr-un microfon adevarat.
Cuvantul Mouthpiece mai poate insemna, la figurat, si „portavoce”, ceea ce prin extensie trimite la discurs – cuvântare, cum este elogiul pe care Cassandra il pregateste pentru mama ei sau la discursurile – raționamente ideologice despre feminitate.
Toate sunt jucate, demontate si depasite pe rând de Cassandra cea dubla.
Cassandra este vrajitoare, iar indiciile scenice ne-o înfățișează ca pe o alchimista – in cel mai bun sens al cuvantului, pentru că alchimia adevarata este autotransformare.
Metafora căzii – criptă este alchimica.
Dedublarea interna si unirea interna a contrariilor este alchimică.
Personajele pornesc prin a forma un cuplu intr-o baie, reprezentare, da , tipic alchimică),
Melusinele-sirene sunt și ele figuri alchimice
Destinul feminin in lume este îmbratișarea contrariilor și, in lumea de azi, depășirea conditiei binare care i-a fost atribuita de discursul falocratic. A fost de neuitat îmbratisarea actrițelor Denisa Nicolae si Mihaela Velicu petrecuta in spatele scenei, de unde noi, spectatorii, nu vedem decat umbra.
Ceee ce oferă din plin varianta scenică românească, Cassandra by Vanner Collective, gratie regiei Letei Popescu si jocului protagonistelor Denisa Nicolae și Mihaela Velicu., este umanitate (iar aceasta este una dintre mărcile distinctive al Vanner Collective).
Avem de-a face cu o explorare autentică a intimitatii, de fapt a continuitatii fizice intre mama si fiica ei (pe rand, cele doua interprete sunt cand mama, cand fiica).
Pentru aceasta, varianta Vanner Collective nu se sfiește câtuși de puțin să reveleze unele profunzimi mitice pe care autoarele canadiene probabil nu și-au dorit în mod special sa le scoată in evidenta (îndrăzneala și inteligența este o altă marcă tipică Vanner Collective).
Ia astfel naștere un spectacol răscolitor, care cu greu poate lăsa pe cineva indiferent Forța spectacolului se trage chiar din forța Vanner: maximum de inteligență și maximum de inimă și umanitate în același timp.
Pentru a afla mai multe despre Vanner, intrați pe https://wearevanner.com/spectacole
Pentru a afla câns sunt următoarele spectacole citiți aici: https://palindrom.eu/in-vremuri-de-criza-teatru-de-solutie-5-spectacole-vanner-collective-in-luna-aprilie/
Pentru a citi despre două spectacole Vanner de neuitat, citiți
despre Lemons Lemons Lemons Lemmons Lemmons aici https://palindrom.eu/about-words-and-lemons-cu-vanner/
despre Lungs aici: https://palindrom.eu/lungs-respira-iubire/
