Am vorbit cu violonistul Alexandru Tomescu în așteptarea concertului din decembrie din noua stagiune a Sălii Radio.
Pregătindu-mă, mi-am amintit de concertul din stagiunea trecută, cu Orchestra Națională Radio, unde a fost solist. Chiar înainte de a începe concertul, vedeam spectatorii grăbindu-se în foaier. Atunci am avut revelația faptului că noi spectatorii îl vedem ca pe un soi de stăpân al inelelor, cineva care are forță de a stăpâni ceva extrem de puternic și însemnat.
Și de fapt așa și este: Alexandru Tomescu este deținătorul dreptului de a cânta vioara Stradivarius Elder Voicu, drept câștigat prin concurs, pentru o perioadă limitată. Cel mai recent concurs a fost anul trecut și atunci Alexandru Tomescu a câștigat dreptul de a face această vioară istorică, datată 1702, să sune timp de încă încă 5 ani.
La fel ca sabia eroului în poveștile cavalerești, o astfel de vioară pur și simplu îți cere să fii la înălțimea ei.
Solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România, ALEXANDRU TOMESCU este un violonist cu o carieră bogată realizată în Europa și în lume, presărată cu succese în săli precum Théâtre des Champs Elysées – Paris, Carnegie Hall – New York sau Metropolitan Arts Centre – Tokio, sub bagheta unor dirijori de renume precum Valery Gergiev, Kurt Masur sau Christoph Eschenbach.
ALEXANDRU TOMESCU a revenit în România, unde s-a implicat în organizarea turneelor naţionale de muzică clasică Stradivarius, realizate exclusiv din fonduri private. A devenit protagonistul unor evenimente–pilot în lumea muzicală românească: a cântat pe vioara Stradivarius într-o staţie de metrou, pentru a dovedi că există o însemnată receptivitate pentru muzica de calitate; a cântat într-o pădure pentru a milita împotriva exploatării iraţionale a domeniului forestier.
A cântat în faţa unei case în ruine, pentru a stopa distrugerea clădirilor aflate în Patrimoniul Naţional. A cântat cu scopul adunării de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România sau pentru protezarea auditivă a copiilor cu deficienţe de auz.
Este printre primii artişti care şi-a făcut o misiune clară din a purta mesajul muzicii clasice în oraşe româneşti în care nu există filarmonici. În aceste concerte, Alexandru Tomescu nu se rezumă doar la a cânta în faţa publicului său, ci cultivă un dialog intens cu acesta, chiar de pe scenă, explicând ce cântă.
Ce relație – personală – ați dezvoltat cu vioara Stradivarius Elder Voicu?
Este adevărat că în raport cu o astfel de vioară nu ai cum dezvolta decât un raport personal. Când am vorbit cu maestrul Ion Voicu, el mi-a spus că își trebuie 10 ani ca să te acomodezi cu o astfel de vioară, să stăpânești, să o cunoști, să poți scoate tot ce poți tu cu ea și tot ce poate ea cu tine.
Eu, cu tinerețea mea mă gândeam că e cam exagerat – mă gândeam eu nu aș avea de ce să aștept zece ani, o să cânt la vioară 24 de ore din 24 și într-o lună o învăț. Acum, după 17 ani de cântat pe ea, îi dau dreptate regretatului maestru Ion Voicu.
Acest lucru nu este însă valabil decât pentru viorile Stradivarius. Viorile moderne nu sunt așa, sunt previzibile, poți să le înveți repede, sunetul e mereu la fel. Însă cu un Stradivarius lucrurile stau altfel, trebuie prinzi rezonanța viorii, să o asculți foarte foarte bine, ca să o faci să vibreze.
Ați mărturisit că vă doriți ca sunetul viorii Stradivarius să ajungă la fiecare om din țara asta. La cine ați reușit să ajungeți până acum?
Da, pentru aceasta am pornit turneul Stradivarius, am cântat prin multe orașe și chiar prin sate, nu ne-am oprit cu turneul nici în timpul pandemiei. Am cântat pe munte, am cântat la casa lui Enescu din Mihăileni, Botoșani, la Coloana fără sfârșit a lui Brâncuși și la casa lui Brâncuși din Hobița… peste tot în țară. Nu pot număra, nu știu dacă sunetul viorii Stradivarius a ajuns chiar la fiecare proprietar al ei (vioara este de patrimoniu, așa că fiecare dintre cetățenii acestei țări este proprietar al ei)
Sunteți iubitor de spații neconvenționale – ați cântat chiar pe platoul Bucegilor la Cabana Caraiman. Povestiți-ne cum ați ajuns să vă atașați de acest loc.
Mergeam pe acolo mult în adolescență, urcam pe munte, cunoșteam cabana. Chiar am urcat odată pe Jepii mici cu vioara în spate. Îmi plăcea și îmi place să cânt în acest loc excepțional, aproape de cer, unde te simți altfel conectat la lume.
Când am aflat că această cabană este de vânzare, deși nu sunt un mare investitor, mi-am dorit să o cumpăr eu și să o redau circuitului turistic – sunt bucuros că am reușit.
Am parcurs istoria cabanei și a cabanierilor locului și așa am aflat că unul dintre ei a fost mare amator de operă și ani de-a rândul acolo, pe acolo s-au auzit numai operele mari ale lumii. Cred că e un loc foarte potrivit pentru muzica mare.
Îmi amintesc de concertul de la Sala Radio din stagiunea trecută: când ați venit pe scenă și mai ales după ce ați cântat primele măsuri, am simțit pur și simplu un val de simpatie care se îndrepta către dumneavoastră venind din sala arhiplină. Se simțea cât de recunoscători erau oamenii pentru muzică. De fapt, ce face muzica pentru om? Și ce vă face să vă doriți să ajungeți la cât mai mulți oameni?
Cred cu adevărat că muzica ne face mai buni, exact cum a zis Beethoven. De aceea îmi și doresc să duc muzica mare peste tot, la toate categoriile de oameni, poate la oameni care nu au mai auzit niciodată muzica clasică. Proiectele mele au și câte o componentă umanitară pe care o consider foarte importantă.
Pentru dumneavoastră ce face muzica? Cum v-a captivat atunci când ați ales-o ca destin și cum o simțiți acum?
Eu am crescut într-o familie de muzicieni și muzica a fost o alegere naturală. Am studiat cu mama mea, Mihaela Tomescu – profesoară de vioară care predă și acum, la 76 ani. Organizează concursuri și masterclassuri pentru copiii ei, este președinta Fundației Culturale „Remember Enescu”, fundație ce organizează anual masterclass-ul „Enescu Experience“.
Tatăl meu a fost pianistul Adrian Tomescu; am cântat multe concerte împreună și am înregistrat și un CD care a apărit la Editura Radio.
Eu cânt de la 6 ani. Am avut mereu o plăcere și o bucurie specială apropiindu-mă de muzică; muzica îmi vorbea. Le-am spus la un moment dat și studenților mei: noi, ca muzicieni, suntem privilegiați, avem de-a face, lucrăm cu cele mai mari capodopere ale lumii. Nu toate meseriile au această șansă, de a se afla mereu în apropierea perfecțiunii.
Cum se face că ați ales vioara și nu pianul?
Am studiat pianul un an și apoi m-am decis pentru vioară. Era mai misterioasă!
Ce ați spune acum unui copil de vreo 6 ani care începe să cânte la vioară?
Unui copil care vrea să cânte la vioară nu trebuie să îi spui nimic. Știe el ce are de făcut, dacă s-a decis pentru acest drum frumos. Asta dacă s-a decis singur și vrea să cânte pentru el însuși și nu pentru că părinții visează asta (pentru el sau pentru ei înșiși) și îl împing de la spate.
De fapt, cred că l-aș întreba totuși pe copil dacă îi place cu adevărat să cânte la vioară. Dacă îi place, va face tot efortul și tot efortul va fi răsplătit pentru el.
Azi 15 noiembrie este Ziua Europeană a Muzicoterapiei, așa că aș vrea să vă întreb dacă este adevărat că muzica are puterea de a vindeca
Sigur, sunt studii serioase care arată că meloterapia vindecă și am aflat cu bucurie de ideea de a aduce difuzoare cu muzica în saloanele de spital. Muzica vindecă în primul rând sufletul, iar corpul desigur că va tinde să se alinieze.
Ce veți cânta în următoarele concerte?
Concertul în re major de Beethoven, la Sala Radio, pe 13 decembrie – este o piesă deosebită. Apoi ne pregătim pentru următorul Turneul Stradivarius, unde ne străduim să aducem la viață proiecte noi, provocatoare, și să punem muzica într-un context diferit de cel obișnuit pentru un concert de muzică clasică.
De curând ați cântat partitura lui Enescu însuși în coloana sonoră a filmului Enescu, jupuit de viu. Cum îl simțiți pe Enescu acum? Cum vi se pare că e perceput acum și aici în România? Dar pe marile scene ale lumii? Se cântă, se ascultă, se simte Enescu?
În filmul Enescu jupuit de viu am cântat numai o miniatură, nu întreaga coloană sonoră. Însă întâlnirea cu Enescu este mereu o bucurie. Enescu, da, se cântă, dar mai ales în străinătate. La noi publicul este încă foarte conservator, iar Enescu nu este înțeles bine.
Muzica lui este extrem de elaborată și avangardistă pentru epoca sa. Au fost critici care au spus că Enescu este un compozitor al secolului XXI și cu adevărat el abia acum începe să fie bine descifrat.
Îmi doresc foarte mult să ca opera Oedipe, de exemplu, o capodoperă din toate punctele de vedere, să se regăsească mai des în repertoriul filarmonicilor și teatrelor de operă. Când am mai cântat Enescu, în turneul Stradivarius, a fost foarte bine primit, mai ales că am făcut și efortul de a-l explica, de a-l pune în context. Enescu trebuie explicat.
În epoca noastră avem acces de peste tot la hifi. Putem asculta muzica unor mari muzicieni de acasă, cu aparatură sofisticată, devenită din ce în ce mai accesibilă. Totuși există acel „incomparabil” care ne vine în minte atunci când mergem la Sala Radio, de exemplu, și ascultăm orchestra și sunetul viorii. Pentru mine se aude mereu ca o revelație, de parcă aș asculta prima oară muzică. Dvs. cum definiți, cum explicați acest efect al muzicii proaspete pe care o auzim mediată numai de aerul sălii?
Da, avem acces la înregistrări digitale foarte performante, dar dacă aș avea de ales între o înregistrare, chiar foarte corectă, și ceea ce se va cânta într-o sală, eu aș alege mereu ceea ce se cântă în sală.
Da, sunetele înregistrate pot avea o acuratețe înaltă, dar atunci când cânți în sală, cu publicul, ai o altă vibrație. E mai mult decât simplul sunet, este un schimb de energie, iar acesta face să apară emoția specifică. Deoarece muzica asta este: emoție.
În acest context, cum ați resimțit în pandemie despărțirea de public?
Foarte dur – și a durat foarte mult pentru noi, artiștii, dacă adăugăm la izolarea propriu-zisă perioada de spectacole cu un procent redus de spectatori, distanțați. Mulți au recurs la înregistrări în perioada aceea.
Țin minte o dată când am făcut o înregistrare de concert pe scenă, destul de distopică, în care noi, muzicienii, eram îmbrăcați de gală, totul pe scenă arăta de parcă am fi avut în față o sală arhiplină, dar ea era de fapt goală, erau numai camerele care filmau.
Mi-a fost de folos atunci experiența de la înregistrările pe care le făcusem în studiouri. De fiecare dată când am de făcut o înregistrare fac un exercițiu de libertate și imaginație, încerc să mă adresez cuiva și să las emoția să participe. O înregistrare care este numai corectă nu are viață – și asta se simte și se aude.
Ați dat zeci de interviuri până acum; ce v-ați fi dorit să vă întrebe un jurnalist și nu v-a întrebat nimeni?
Știu și eu, cred că e mai bine să nu mă întrebe chiar tot… ca să mai avem substanță pentru următorul interviu!
Pînă atunci, găsiți date despre următorul concert de la Sala Radio unde solist va fi Alexandru Tomescu aici: https://salaradio.ro/program-concerte-stagiunea-2024-2025/
Am mai scris despre concertele de anul trecut de la Sala Radio care l-au avut drept solist pe Alexandru Tomescu aici: https://palindrom.eu/mozart-e-infinit-o-stire-veche-de-cateva-sute-de-ani-intr-un-concert-stralucitor-la-sala-radio/
Dar si aici: https://palindrom.eu/ne-place-brahms-ne-plac-si-naoto-otomo-suma-si-tomescu/
