Am asteptat Festivalul cu mare poftă de dans, cel puțin în aceeași măsură în care aveam poftă și de muzică. Așteptarea mi-a fost răsplătită cu spectacole de dans extraordinare, dar și cu ipostaze ale dansului la care nu m-aș fi gândit inițial – aceasta pentru că Festivalul George Enescu înseamnă mereu descoperire!
Ca atare acum, după ce actuala ediție a Festivalului s-a încheiat și suntem în pragul unui an în care ne așteaptă Concursul Enescu, pot să enumăr deja patru ipostaze diferite ale dansului pe care prezenta ediție mi le-a oferit, spre contemplare estetică, dar și spre reflecție.
1 Dansul care flatează muzica – în spectacolul The Seasons creat de Malandain Ballet Biarritz
A dansa înseamnă să amplifici starea de grație a muzicii – iată ceea ce ne-a reamintit atât de grăitor acest spectacol de balet, prezentat în cadrul Festivalului George Enescu la Teatrul Național, pe 9 septembrie
Muzica de Vivaldi alternând cu Guido, totul cântat live de Orchestra Operei Regale din Versailles cu Andres Gabetta dirijor și concertmaestru a fost amplificată de un dans care fără îndoială face aluzie din din marile balete ale curții de la Versailles, comandate și câteodată create de însuși Regele Soare.
Pornind de la o idee a lui Laurent Brunner, director al Château de Versailles Spectacles, și a lui Stefan Plewniak, violonist și prim-dirijor al Operei Regale din Versailles, acest balet împletește celebrele Patru anotimpuri ale lui Antonio Vivaldi cu pagini din Le Quattro Stagioni dell’anno (Cele patru anotimpuri ale anului), o lucrare puțin cunoscută a lui Giovanni Antonio Guido, contemporan și compatriot al „preotului roșu”.
În ceea ce privește realizarea sa, pornind de la aritmetică, sub influența numărului patru, strâns legat de creație, echilibru și armonie, putem spune în primul rând că Anotimpurile lui Guido trezesc amintiri legate de „belle danse” (dansul baroc), care a apărut în secolul al XVII-lea cu idealul de a guverna corpul și mintea în tandem și de a efectua mișcările cu grație, precizie și lejeritate. Numărul patru este, de asemenea, asociat cu Pământul și cu roata vieții, care nu se învârte întotdeauna lin, dacă nu chiar complet anapoda, având în vedere urâțenia, prostia și inumanitatea care proliferează.
Creația Malandain Ballet comunică viu omului nostru al secolului XXI spiritul acestor spectacole care au creat ceea ce azi numit ˝balet˝, această formă specifică de dans marcată de un estetism specific, de adulmecarea zeilor vechi și simbolurilor oculte prin parfumul de violete renascentiste.
Malandain Ballet folosește simbolistica discretă în scenografie și nu oferă nimic altceva decât frumusețe necruțătoare în dans – ceea ce, pare surprinzător când este spus, a devenit un soi de raritate în zilele noastre în care aproape fiecare manifestare artistică are altceva de comunicat. În acest context Malandain Ballet își permite să ofere perfecțiune și nimic altceva. Nimic mai puțin.
Am văzut pe scena Teatrului Național, în acest spectacol din 9 septembrie, dansatori care nu-și îngăduie nimic mai puțin decât perfecțiune. Gratia Dei. Ansamblu și perfecțiunea dată de cultivarea clasicului. Fiecare notă preluată în dans, gest sau tăcere. O lume închegată prin mișcarea care ne leagă de sufletul fluid al lumii ne-a devenit vizibilă grație dansatorilor Malandain Ballet Biarritz, în coregrafia lui Thierry Malandain.
Thierry Malandain este membru al Academiei de Arte Frumoase a Institutului Francez și autor al unui repertoriu de peste 80 de coregrafii, Thierry Malandain a dezvoltat o viziune foarte personală asupra dansului, strâns legată de Balet, unde prioritatea este acordată corpului dansant, puterii, virtuozității, umanității și senzualității sale.
Stilul lui Thierry Malandain este ghidat de căutarea sensului și a esteticii, rezultând într-o abordare puternică și sobră, capabilă să fie atât serioasă, cât și insolentă. Această viziune se bazează pe armonizarea istoriei cu lumea contemporană. Trupa sa reunește dansatori cu pregătire clasică, care se exprimă într-o manieră modernă prin coregrafiile sale.
„Cultura mea este profund ancorată în baletul clasic și îi rămân loial. Deși recunosc că normele sale artistice și sociale provin dintr-o altă epocă, consider că această moștenire de patru secole oferă resurse inestimabile pentru dansatori. Unii mă văd coregraf clasic, alții contemporan; eu mă joc cu aceste percepții, căutând pur și simplu un dans care îmi aduce satisfacție. Un dans ce va lăsa nu doar o amprentă durabilă de bucurie, ci va restabili și esența sacrului, oferind un răspuns la provocările existenței.”
2 Dansul care amplifică muzica – revoluționarul Breaking Bach
Una dintre interventiile cele mai novatoare si mai semnificative de la George Enescu Festival de anul aceasta a venit la Ateneul Român pe 11 septembrie în spectacolul Breaking Bach – coregrafie de Kim Brandstrup pe muzică de Johann Sebastian Bach cântată live de artiștii din Orchestra of the Age of Enlightenment din Londra.
Un spectacol neconvențional prin definiție: o orchestră neconvențională care cântă divin, undeva în spatele scenei, în costume cât se poate de casual la acestă oră 16,30 la care a început spectacolul. În fața scenei se perindă dansatorii… de breakdance!
Pentru cei care s-ar fi așteptat la un simplu mod de ˝accesibilizare pentru tinerele generații a marii muzici clasice˝ surpriza a fost totală – deoarece spectacolul a trecut cu grație de ideea de a demonstra că ˝Bach are ceva de spus și contemporanilor noștri˝ punând cu totul altă problemă: pot contemporanii noștri să găsească în dans ceva ce alte secole nu au putut face pentru muzica lui Bach?
Ei bine, da, pot: am văzut pe scena Ateneului dansatori cu mișcări de breakdance, dar desculți, fără să facă zgomot și fără accente demonstrative. Ceea ce reușesc însă să facă, cu fluiditatea lor specifică, este să urmeze cu precizie, cu atenție și sensibilitate fiecare notă a muzicii, inclusiv fiecare notă sentimentală. Rezultatul este uimire: creație coregrafică integrală, uimirea unor gesturi pe care nu le-am mai văzut și care ne surprind și în același timp sentimentul inconfundabil al unei armonii depline.
Un spectacol narativ, foarte lucid și conștient de încărcătura artistică, energetică și simbolică, în care sunt dozate cu sensibilitate și momente în care nu avem parte de mișcare, ci numai de muzică, în care dansatorii înșiși nu cuteză să spargă vălul magic al muzicii.
Acesti dansatori cu ritm si miscari de street dance si breakdance au reușit în fața noastră ceea ce dansul clasic – ca si cea mai mare parte din dansul contemporan – în continuare nu reușesc: sa urmareasca fiecare nota si fiecare din accentele ritmice care stau la baza edificiului sonor baroc al lui Bach.
Din pacate niciun film nu cred ca poate reda senzatia de surpriza si pur si simplu iluminare pe care am avut-o in primele secunde cand au inceput sa danseze, contrastand modulatiile cu ritmul precis, cadenta rapida descrisa de coardele de Bach cântate de, iata, Orchestra of the Age of Enlightenment.
Un insight mi-a rămas din acest spectacol: acesta este cel mai potrivit mod in care putem dansa Bach! Ca majoritatea spectatorilor din sală (am aflat ulterior) am avut senzația că am asistat la un preview pentru o nouă paradigmă, din care vor decurge alte și alte spectacole. Așteptăm cu mare curiozitate să le vedem!
După ce a studiat Film la Universitatea din Copenhaga și Coregrafie cu Nina Fonaroff la London School of Contemporary Dance, Kim Brandstrup și-a fondat, în 1995, propria companie de dans – Arc. Stilul său narativ distinctiv se inspiră mai mult din experiența sa cinematografică inițială decât din baletul clasic cu poveste sau din energia cinetică a dansului contemporan.
Cititi aici cronica scrisa de Dana Mina Verescu: https://palindrom.eu/festival-enescu-2025-5-dansand-pe-muzica-de-bach/
3 Dansul care explică muzica – Mandarinul miraculos de Bela Bartok
Am așteptat cu maximă curiozitate întâlnirea cu una dintre cele mai neliniștitoare creații muzicale alcătuite vreodată: Mandarinul miraculos de Bela Bartok!
Pe 17 septembrie 2025, pe scena George Enescu Festival am avut ocazia să o vedem reprezentată așa cum a fost la premiera din 1926 de la Opera din Koln, deci cu pantomima. Nota bene, pantomimă, nu balet, deci liber la interpretări explicite, deoarece muzica este descriptivă – și de aici vine straniul absolut. Dupa 1926 a urmat o strașnică interdicție, din pricina de imoralitate, apoi Mandarinul a fost interpretat timp de zeci de ani predominant ca o piesă concertantă – așa cum l-am auzit și în stagiunea de anul trecut de la Sala Radio, lăsând această fantezie chinezească de neînțeles să se developeze numai pe fundalul insinuat de notele lui Bartok.
Am scris despre spectacolul de la Sala Radio aici: https://palindrom.eu/dorinta-sau-viata/
Propunerea din cadrul Festivalului Enescu 2025 a readus însă reprezentația cât se poate de aproape de impactul premierei din 1926, cu mijloace contemporane. Provocarea Companiei de Dans Eva Duda a fost să coregrafieze cât mai aproape de pantomimă lucrarea, astfel că muzica lui Bartok cântată de Budapest Festival Orchestra cu Ivan Fisher la pupitru să sune ca o muzică de film. În cazul acesta explicitul a adâncit straniul și nu a explicat nimic rațiunii, evidențiind extrema noutate și provocare îndrăznita de Bartok în 1926. Rezultatul a fost răvășitor, arătând că muzica încă zguduie granițe!
În 1983, Ivan Fischer a fondat Festival Orchestra, împreună cu Zoltan Kocsis. Abordarea inovatoare a muzicii şi dedicarea neclintită a interpreţilor au propulsat Budapest Festival Orchestra, cel mai tânăr ansamblu, în elita primelor zece orchestre simfonice ale lumii. Aceştia sunt prezenţi atât în cele mai importante săli de concert internaţionale, cât şi pe platformele de streaming. Prestigioasa revistă britanică ©Virgil oprina Gramophone a recunoscut de trei ori excelenţa ansamblului, în 1998 şi 2007 acordându-i Premiul pentru Cea mai bună înregistrare, iar în 2022, onorând-o cu titlul Orchestra anului. Cele mai notabile succese ale ansamblului sunt legate de Mahler, respectiv înregistrarea Simfoniei nr. 1 care a fost nominalizată la Premiile Grammy în 2013.
4 Dansul care nu se vede, ci se formează în noi
Pe 21 septembrie alergam spre ultimul concert al ediției a XXVII-a a Festivalului George Enescu.
Klaus Mäkelä și Orchestra Regală Concertgebouw au dus Riturile primaverii ale lui Stravinski la acel nivel de viață în care muzica devine ființă și-ți reorganizează celulele la acel nivel profund de unde vine și dansul, dar – arta supremă – fără a se descărca direct în dans. Deși muzica a fost scrisă pentru Ballets Russes – compania legendarului Diaghilev – arta uluitoare a muzicienilor din fața noastră a făcut să nu ducem dorul unei reprezentări pe scenă a dansului deoarece dansul se forma chiar în noi.
Dirijorul finlandez Klaus Măkelă deţine poziţia de dirijor şef al Orchestrei Filarmonice din Oslo din 2020 şi pe cea de director muzical al Orchestrei din Paris din septembrie 2021. Va prelua titlul de dirijor principal al Orchestrei Regale Concertgebouw în septembrie 2027 şi, în aceeaşi stagiune, îşi va începe mandatul ca Zeii Music Director al Orchestrei Simfonice din Chicago.
Am asistat la un concert și am trecut printr-o transfigurare. Ceea ce muzica provoca nu mai era reprezentat vicariant în fața noastră de dansul unor profesioniști. Dimpotrivă, muzica ne făcea pe fiecare dintre noi dansatori.
Cred că am mai povestit aici despre dilema concertistică definitorie pentru mica mea copilărie: muzica dintr-un concert, cântată live, mă entuziasma atât de mult încât în mine se transforma imediat în mișcare. O simțeam atunci ca impulsul de a dansa – de aceea un concert în care eram obligată să stau pe scaun mi se părea intolerabil, în timp ce un spectacol de balet unde măcar cineva dansa mi se părea satisfăcător tocmai prin prisma acestei satisfacții vicariante. Ulterior efectul s-a atenuat. Unii ar spune că ˝m-am civilizat˝.
Concertul de final al acestei ediții a Festivalului Enescu m-a adus din nou la rădăcina acestei situații – dar de data asta pornirea nu mai chema spre dansul ca manifestare a corpului în spațiu ci spre dansul ca mișcare a celulelor care se reconfigurează în spațiul intern. Era forma sensibilă a ritului transformării, ritului primăverii. Ceea ce ridică adevărata problemă a naturii dansului, care nu este altceva decât transformare.
Efectul a fost cu adevărat de renaștere și primăvară. Final apoteotic și cortina peste George Enescu Festival 2025, ediția 27, promisiune de renaștere pentru o nouă ediție, peste 2 ani.
Mai multe detalii pe: https://festivalenescu.ro/ro/
