Pentru dorință, cuvintele sunt cel mai alunecos vehicul, pe când muzica este cel mai direct transcriptor.
Anunțat ca un concert de virtuozitate, evenimentul de vineri 16 mai de la Sala Radio a uimit prin intensitatea sa existențială, a impresionat, a răscolit, a emoționat și chiar dincolo de asta. Ne-a oferit o dovadă a faptului că muzica este o artă care poate influența activ ființa noastră, în moduri pe care abia începem să le descifrăm.
În cadrul unui frumos proiect inițiat la acest început de an de Orchestra Națională Radio, avem șansa de a aplauda în 2025, pe scena Sălii Radio, câțiva mari violoniști născuți în România, extrem de apreciați în străinătate în ipostaza de concert-maestru al unor celebre orchestre europene, dar și ca soliști.
Vineri, 16 mai 2025 (de la 19.00), a fost rândul lui George Tudorache, prim-violonist al Orchestrei Filarmonice Regale din Liège (Belgia), care a interpretat solistic celebrul Concert în re major pentru vioară și orchestră semnat de Ceaikovski.
Evenimentul de la Sala Radio s-a desfășurat sub bagheta lui Gergely Madaras, director muzical pentru Orchestre Philharmonique Royal de Liège din 2019. Alegerea lui au fost două superbe partituri semnate de conaționalul său, compozitorul maghiar Béla Bartók: Dansuri populare românești și suita din baletul Mandarinul miraculos.
Așadar, concertul a început cu Dansurile românești de Bela Bartok, marele prieten al lui George Enescu. Energia orchestrei nu a lăsat loc nimănui din sală pentru îndoieli: chiar dacă nimenui nu a dansat acolo nici pe scenă și nici în sală, roata vieții, motorul libidinal al lumii, au dansat în fiecare, demonstrându-și lucrarea vitală. Rareori avem un acces atât de direct la acest motor care se autoalimentează, de aceea lucrarea sa vibrează și ne trezește. Ne face atenți la ceea ce ne mișcă.
Următoarea piesă a fost Concertul în re major pentru vioară și orchestră de Ceaikovski, animat de vioara lui George Tudorache.
George Tudorache are privilegiul de a cânta pe o vioară Tomaso Balestrieri din 1770, denumită „Ex Grumiaux”, pusă cu generozitate la dispoziția sa de către Fundația „Baron Grumiaux”. Violonistul român a evoluat în cele mai importante săli de concert din lume, inclusiv la Berlin Philharmonie, Paris Philharmonie, Elbphilharmonie Hamburg, Musikverein – Viena, Barbican Hall și Royal Albert Hall (Londra), Concertgebouw Amsterdam, Munich Philharmonie și multe altele.
GEORGE TUDORACHE a început studiul viorii (cu Elena Baltaga și Magdalena Ursu) la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” din București și a studiat în privat cu marele maestru Ștefan Gheorghiu. În 2007, și-a continuat studiile la Conservatorul Național Superior de Muzică și Dans din Paris. Sub îndrumarea lui Jean-Jacques Kantorow și Svetlin Roussev, a obținut Premiul I la vioară și Premiul I la muzică de cameră.
George Tudorache a câștigat numeroase concursuri internaționale, printre care Rodolfo Lipizer, Colmar, Flame etc. În 2015, a participat la Concursul „Regina Elisabeta” (Bruxelles), unde prestația sa din semifinale a fost extrem de apreciată de criticii internaționali și de public.
Este invitat frecvent să colaboreze ca prim-violonist cu orchestre de prestigiu, printre care London Symphony Orchestra, London Philharmonic, BBC Philharmonic, BBC Symphony, City of Birmingham Symphony Orchestra, Orchestre Philharmonique de Radio France, Orchestre National de Lyon, Deutsches Symphonie-Orchester Berlin, WDR Sinfonieorchester Köln, Orchestre National du Capitole de Toulouse, Orchestre National de Bordeaux, Opera din Valencia și multe altele.
George Tudorache a lucrat cu dirijori de renume precum Sir Simon Rattle, Zubin Mehta, Valery Gergiev, Bernard Haitink, Antonio Pappano, Riccardo Chailly, Kirill Petrenko, Gianandrea Noseda și Myung-Whun Chung.
Drumul său artistic l-a condus și spre domeniul dirijatului. Și-a făcut debutul ca dirijor al Orchestrei Simfonice din București și, de atunci, a dirijat Orchestra Filarmonică Regală din Liège și Orchestra Simfonică din Karlovy Vary – Cehia.
Este profesor de vioară la Institutul de Muzică și Pedagogie din Namur (Belgia) și susține în mod regulat cursuri de măiestrie în Europa și Asia. De asemenea, este frecvent invitat să facă parte din juriul unor concursuri internaționale prestigioase de vioară, precum „Jascha Heifetz”, „Ysaye Music Competition” și „Il Piccolo Violino Magico”. În plus, George Tudorache este director artistic al concursului „Arthur Grumiaux” din Bruxelles și al concursului „Ion Voicu” din București.
Concertul lui Ceaikovski trece drept una dintre cele mai dificile piese scrise pentru vioară – de două ori dificilă de fapt: în primul rând ca tehnică instrumentistică și apoi dificilă sentimental. Dacă e să adoptăm pentru scurtă vreme obiceiul psihanalitic de a umbla prin biografii, aflăm că Ceaikovski a compus acest concert ca întreprindere de recompunere a aparatului său psihic după o dezamăgire și o depresie majoră trăite după divorț. Avem de-a face cu un proces de vindecare sentimentală prin cultivarea nostalgiei.
Cum s-a văzut acest efect din sală? Și cum s-a auzit? Ca o captare perfectă, ca o invitație de a respira în cadența notelor, ca o conectare simțită activ și fizic la ritmul intern al muzicii. Tânărul violonist a fost aplaudat la scenă deschisă pentru o interpretare excepțională.
După pauză avea să urmeze ceea ce m-a frapat prin a fi cea mai ciudată piesă din istoria muzicii. Dincolo chiar de povestea chinezească tenebroasă – repovestită de scriitorul maghiar Melchior Lengyel în 1916 și folosită drept temă pentru lucrarea sa de Bela Bartok. Pantomima Mandarinul Miraculos a avut premiera în 1926 în Germania și a fost imediat interzisă pe motive de moravuri. Apoi Bartok a transformat pantomima în suita concertistică, forma în care o găsim azi.
Sub bagheta lui GERGELY MADARAS suita concertistică s-a transformat la loc în pantomimă, în sensul în care mișcările profund pulsionale ale lucrării au devenit vizibile și recognoscibile. Aceasta fără să pozitiveze nimic, fără să demonstreze, ci dimpotrivă, lăsând ce e stihial și necunoscut să ne confrunte urechile și toate simțurile.
Photo: Marco Borggreve
GERGELY MADARAS este director muzical pentru Orchestre Philharmonique Royal de Liège din 2019 și, anterior, a fost director muzical al Orchestrei Dijon-Bourgogne și dirijor principal al Orchestrei Simfonice Savaria.
În calitate de dirijor invitat, a avut recent colaborări cu London Philharmonic Orchestra, Budapest Festival Orchestra, NHK Symphony Tokyo, Tonhalle-Orchester Zürich, Orchestre Philharmonique de Radio France, City of Birmingham Symphony Orchestra, BBC Symphony and Philharmonic, Oslo Philharmonic, Orchestre Philharmonique de Monte-Carlo, Hallé, Orchestre National du Capitole de Toulouse, Orchestra della Svizzera Italiana, Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI, Tokyo Metropolitan Symphony Orchestra și Sao Paulo State Symphony.
În stagiunea 2024-25, se află pentru prima oară la pupitrul unor ansambluri ca Orchestra Gürzenich din Köln, Filarmonica Radio din Olanda, Filarmonica „George Enescu”, Filarmonica din Zagreb și Orchestra Națională Radio (România).
Activitatea sa se bazează pe repertoriul clasic și romantic, dar dirijorul menține și o relație strânsă cu muzica nouă. A colaborat cu importanți compozitori ca George Benjamin, Péter Eötvös, György Kurtág, Tristan Murail, Luca Francesconi, Philippe Boesmans și Pierre Boulez, pentru care a fost dirijor-asistent la Lucerne Festival Academy între 2011-2013.
Născut la Budapesta în 1984, Gergely a început să studieze muzica populară la vârsta de cinci ani, cu ultima generație de muzicieni țigani și țărani maghiari autentici. A continuat să studieze apoi flautul clasic, vioara și compoziția, absolvind facultatea de flaut a Academiei Liszt din Budapesta, precum și facultatea de dirijat a Universității de Muzică și Artele Spectacolului din Viena.
Poate că aceste rădăcini să zicem sălbatice ale artei sale i-au permis să aprofundeze teme neliniștitoare, vechi, dar puternice și mereu enigmatice.
Sub bagheta lui înțelegem pe deplin de ce Mandarinul miraculos vorbește despre persistența dorinței și ne putem transpune în fiecare din etapele acestei drame stranii – așa cum sunt de cele mai multe ori poveștile chinezești.
Așadar, după o introducere orchestrală care înfățișează haosul marelui oraș, acțiunea începe în cameră celor trei vagabonzi. Ei se caută bani prin buzunare și sertare, dar nu găsesc nimic. Atunci ei o pun pe fată să stea lângă fereastră și să atragă bărbații care trec în cameră.
Fata începe un dans erotic și primul care este atras e un bătrân crai, care face gesturi romantice din secolul trecut. Fata întreabă: „Ai bani?” El răspunde: „Cine are nevoie de bani? Tot ce contează este dragostea.” El începe să o urmărească pe fată, devenind din ce în ce mai insistent – până când vagabonzii îl prind și îl aruncă afară.
Fata se întoarce la fereastră și reîncepe dansul erotic. De data aceasta, atrage un tânăr timid, care nici el nu are bani. În schimb începe să danseze cu fata. Dansul devine din ce în ce mai pasional; vagabonzii se sesizează îl aruncă și pe el afară.
Fata se duce din nou la fereastră și își începe dansul. Vagabonzii și fata văd o figură bizară pe stradă, apoi aud pași urcând scările. Vagabonzii se ascund. În prag se oprește mandarinul (un chinez bogat). Vagabonzii o îndeamnă pe fată să-l atragă mai aproape.
Ea începe un alt dans erotic, iar pasiunea mandarinului crește. Deodată, el sare în sus și o îmbrățișează pe fată. Se zbat și ea scapă; el începe să o urmărească. Vagabonzii sar pe el, îl jefuiesc și încearcă să-l sufoce sub perne și pături. Cu toate acestea, el continuă să se holbeze la fată. Îl înjunghie de trei ori cu un cuțit ruginit; mandarinul pare a fi pe punctul de a cădea, dar se aruncă din nou asupra fetei. Vagabonzii îl apucă din nou și îl spânzură de lampă. Lampa cade, cufundând camera în întuneric, iar corpul mandarinului începe să lumineze albastru-verzui.
Vagabonzii și fata sunt îngroziți. Deodată, fata știe ce trebuie să facă. Le spune vagabonzilor să-l elibereze pe mandarin; așa fac. Atunci el se repede din nou asupra fetei, dar de data aceasta ea îi cedează. Odată ce dorința mandarinului este împlinită, rănile sale încep să sângereze și acesta moare.
Așadar, trecând de la roata energetică a dansurilor românești la balanța sentimentală a lui Ceaikovski și mai ales la demonstrația vie și neliniștitoare a persistenței dorinței dincolo de viață chiar, interiorul nostru se cutremură și tresare atins fiind de ceea ce ne mișcă pe toți și este uitat de toți: acel motor vital care este dorința profundă, resimțită imperativ, neînțeleasă și de multe ori uitată. Suntem implicați, suntem activați de muzica aceasta – prin ea ființa își aduce aminte de ea însăși.
Este o temă ambițioasă care vorbește direct surselor energetice care ne țin în viață, de aceea se simte fizic, te angajează fizic.
În același timp este o temă foarte actuală, tratată cu ambiția, forța și ingenuitatea europenilor care descopereau acest gen de abordare acum vreo sută de ani. Dacă tot ce a ținut de abordarea ei în cuvinte a fost dezactivat în calitate de motor al lumii, prin convertirea în literatură sau psihanaliză, abordarea muzicală are incontestabilul avantaj de a fi protejată de sabotajul cuvintelor și are privilegiul de a fi neînvinsă și în felul acesta la fel de proaspătă azi ca și acum 100 de ani.
Aflați de aici mai multe despre următoarele concerte la Sala Radio: https://salaradio.ro/program-concerte-aprilie-iunie-2025/
Citiți aici despre un concert anterior din seria celor dedicate marilor violoniști români concert-maeștri în orchestrele internaționale: https://palindrom.eu/semne-si-simtiri-un-concert-memorabil-la-sala-radio/
