Anul trecut în toamnă am deschis seria unor studii și comunicări ce vor cristaliza experiența a 20 de ani de alergare – predominant urbană.
Așadar, amintirile antropologului ca alergător de cursă lungă sau ale alergătorului de cursă lungă ca antropolog
Ceea ce urmează aici este conținutul unei lucrări pe care în luna martie am numit-o răsunător: Psihoantropologia alergării ca barometru al statutului diferenței în mediul urban
Înainte de a intra în conținutul propriu-zis al comunicării, cred ca trebuie să fac niște precizări: alerg în mediul urban de peste 20 de ani – predominant pe străzi și trecător prin parcuri. De ce pe străzi? Pentru că aranjamentul urban al sectorului 2 nu-mi permite piste de alergare prin apropiere. În parcuri doar sporadic deoarece numai în zori parcurile oferă atmosfera propice alergării.
Cei care se simt ispitiți să încerce această formă de antropologie trebuie să știe că alergarea pe termen lung pe astfalt este un risc pentru articulații și nu trebuie niciodată minimalizat aspectul alegerii pantofilor de alergare potriviți. După cum nu trebuie minimalizat nici aspectul deprinderii pasului potrivit – promit aspecte tehnice într-un articol ulterior.
Acum încep cu rezumatul cercetării:
Ca alergător de cursă lungă, majoritatea sesiunilor mele de alergare au loc direct în oraș, în spații publice. Așa am devenit antropolog al alergării.
Alergătorul, ca antropolog, observă cum, de-a lungul anilor, obiceiurile de alergare descriu și prezic tendințele socio-culturale viitoare. Un alergător ar trebui să fie cel mai privilegiat observator al realităților sociale – deoarece fenomenologia experienței de alergare în spații impregnate social oferă acces la cel mai sincer limbaj al constructului social: gestionarea non-verbală a spațiului personal. Alergătorul nu este un observator pasiv, ci este o parte activă a rețelei sociale de gestionare a spațiului.
Pentru oamenii din oraș, alergătorul acționează în același timp ca „diferența” și „celălalt”. Cum tratează ei această diferență? Vor accepta, facilita, se vor opune sau vor aglutina această diferență?
Colectând date din propriul meu jurnal de alergare și de la colegii mei alergători, pot descrie acum o spirală a diferenței și incluziunii. Pentru corpusul psihosocial al orașului, această spirală – îndrăznesc să prezic – va culmina cu învățarea creativă a ceea ce este cu adevărat diferența și ce face ea asupra corpusului social. În acest articol, evidențiez condiția alergătorului ca diferență întrupată în oraș și urmăresc evoluția în spirală a statutului alergătorilor în oraș în acești ani, arătând schimbările post-pandemice.
Introducere & shortcut
În toamna anului 2025 dădeam publicității, într-o prezentare la Simpozionul de Antropologie Urbană de la București, raportul numit Orașul în fugă, o antropologie a alergării urbane – rezultatul unei cercetări de vreo 20 de ani, de când practic alergarea urbană. Urmăream atunci practica alergării urbane ca o modalitate de integrare multisenzorială în oraș și de integrare multisenzorială a orașului.
Lucrarea de față își propune să aprofundeze acest studiu – respectiv să aprofundeze interpretarea rezultatelor, urmărind să deceleze felul în care schimbările comportamentale observate prin practica antropologică pot fi citite ca indicatori ai unor mutații atitudinale la nivelul societății.
Avantajul de bază al alergătorului-antropolog este acela de a observa comportamente non-verbale și de a înregistra un limbaj social diferit de cel declarativ și, mai mult, diferit de cel codat prin norme. Este vorba despre modul în care oamenii se mișcă, se plasează în spațiu unii în raport cu alții.
În timp ce studiile fizice ale acestor aspecte implică dispozitive costisitoare și rareori aduc rezultate semnificative și demne de interpretat cu sens dar mai ales cu perspectivă, antropologul-alergător are șansa de a observa regularități și recurențe comportamentale, dintr-o postură care desigur nu are cum să nu influențeze cercetarea: alergătorul încarnează diferența, respectiv este acea prezență stradală care are o intenție total diferită de a restului trecătorilor. În traficul stradal el este în același timp prezent și absent.
Mărturiile sale, rezultatele observațiilor sale se consemnează antropologic – așa se face că pentru această cercetare am reunit mărturiile verbale sau scrise provenind din propriul jurnal, dar și de la alți alegători împătimiți, cu experiență în alergarea în context urban.
Aceste mărturii relevă cu adevărat o schimbare comportamentală majoră, care fără îndoială poate fi validată statistic și care poate fi pusă în evidență prin parcurgerea mai multor etape:
1 etapa prepandemică – alergătorul urban solitar prin parcuri și pe străzi, cu un nivel de echipare adesea minimal. Din punctul de vedere al alergătorului putem pune această etapă sub semnul unei experiențe terapeutice.
Cum spuneam, pe stradă, în contextul traficului urban, alergătorul încarnează diferența, iar drumul său este presărat cu obstacole – trecătorii se asigură de intenția lui, apoi îi întorc spatele și îl blochează.
Toleranța este și mai redusă față de femeile alergătoare, care încarnează un soi de dublă diferență – problemele curente legate de hărțuirea stradală, cu care orice femeie se confruntă în spațiul urban se amplifică atunci când este vorba despre o femeie alergătoare.
2 etapa pandemică – alergătorii aproape dispar de pe străzi – cei care continuă practica alergării sunt mai degrabă ocoliți de trecători
3 etapa postpandemică – era grupurilor de alergători sau era performativă.
Cluburile, grupurile, formațiunile iau conducerea și iau amploare. Nu este vorba despre cluburi sportive, ci adunări de amatori. Se practică masiv alergarea în grup, în general în parcuri și spații amenajate în special. Dacă grupurile aleargă pe stradă, ele sunt ocolite de ceilalți trecători pentru că formează o adevărată falangă.
Alergarea devine un exercițiu pentru sănătate care se bucură de mare popularitate, ca atare devine și un catch de marketing valoros. Echipamentele dedicate devin mai specializate, mai numeroase, mai scumpe.
Triggerii schimbării:
10% pandemie
90% schimbarea contextului social de semnificație a alergării urbane
O importanță decisivă revine evenimentelor mari de alergare stradală, care au crescut
Pe de o parte apetitul oamenilor pentru a alerga
Pe de altă parte toleranța non-alergătorilor pentru alergători
Factorul decisiv a fost probabil angrenarea mecanismului alergării corporate și prosociale – odată cu această schimbare intenția alergătorului nu mai pare profund egoistă, iar vitalitatea lui nu mai pare o insultă adusă obsesiei funcționale a majorității trecătorilor din peisajul urban.
Alergătorul poate fi portretizat și ca un ˝angajat-model care face eforturi pentru a îndeplini cerințele companiei – chiar dacă acestea țin de sport șl alergare˝ sau ca un ˝agent de fapte bune˝ în condițiile în care ONG-urile (după modelul occidental) folosesc sportivii amatori drept atractori de fonduri pentru cauze pro-sociale.
Alergătorul devine astfel un potențial ˝soldat la datorie˝ ieșind din hedonismul revoltător care îi făcea pe trecători să îi blocheze intențiile. Pe scurt alergătorii se bucură de mai mare toleranță din partea trecătorilor.
Dar shiftul comportamental despre care vorbeam nu are loc dintr-o dată, ci gradual, de-a lungul mai multor ani și mai ales el nu este definitiv și univoc. Iar una dintre condițiile de bază este trecerea de la izolat și individual la grup de alergători – practic reproducând în mic condițiile unei competiții stradale organizate. Toleranța apare desigur și pentru indivizi alergători, dar ea este expusă unor variabile.
Deși încarnează în continuare diferența față de trecătorul obișnuit, alergătorul este tolerat ca grup de diferențe, supus unor norme inteligibile – poate că ele nu sunt scrise sau formulate expres, dar sunt inteligibile.
Iată, deci, încă un exemplu că diferența devine mai tolerabilă pe măsură ce devine mai puțin diferență.
Totuși, acesta este numai un pas pe o spirală ascendentă a acceptării diferenței – ceea ce va conduce într-o etapă următoare la o creștere a toleranței pentru mobilitatea și autonomia celuilalt, într-un spațiu mental în care indivizii se recunosc unii pe alții și devin facilitatori unii pentru alții.
Toleranța pentru femeile alergătoare a parcurs o astfel de spirală ascendentă clară – diferențele comportamentale sunt marcante față de ceea ce puteam observa acum 15 ani.
În urmă cu 20 de ani o femeie care alerga în București – fie în parc, fie pe stradă – era o prezență mai degrabă exotică.
Referitor la aceste aspecte, literatura de specialitate abordează ideea de siguranță în general din perspectiva violenței de gen, într-un mod perfect legitim. În acest sens se poate constata că în București siguranța a crescut foarte mult, și acceptabilitatea de asemenea.
Modelul femeii care aleargă a început să fie atrăgător, demn de urmat. Dar atenție – toate acestea cu condiția ca ea să poate fi categorisită în grupul și conform regulilor care o fac previzibilă. Exemplu flagrant: o femeie care aleargă puțin e amuzantă/mindful/sănătoasă, dar o femeie care aleargă mult/bine e neliniștitoare – iar acesta este un factor care nu s-a schimbat în 20 de ani.
Desigur este vorba de nivelul amator, de femeia care aleargă pe stradă/în parc, nu este vorba despre marile sportive, care se bucură de toată aprecierea. Concluzia, comunicată chiar de un sportiv bărbat, a fost că femeile care aleargă puțin pot folosi spațiul public al unui parc, dar femeile care aleargă mult se vor simți mai confortabil pe stadion sau alergând distanțe mari pe un traseu lung și variat. Cercetarea este în curs.
Premise și metodă
Sunt de aproape 30 de ani psiholog și de aproape 20 de ani alergătoare. Antropologia alergării a venit firesc la intersecția acestor preocupări. În timp, pornind numai de la indicii senzoriale și comportamentale observate în practica alergării, am emis ipoteze legate de tendințe atitudinale societale. Mai mult, am putut identifica modificări de mentalitate pe care numai ulterior le-am văzut exprimate în societate.
Acuitatea specială a antropologului-alergător apare deoarece percepția ˝în fugă˝ este multisenzorială și sintetică, se bazează pe cel mai minimalizat, dar și cel mai vechi dintre simțuri, kinestezia, și are șansa de a cuprinde tendințe pe care analiza mentală le detectează mai greu.
Pornind de la ideea că prin alergare (ca mod de prezență dinamică – spre deosebire de mersul la pas și alte posibilități de propulsie urbană) ne schimbăm percepția despre mediul în care alergăm și ni se schimbă și modul în care concepem prezența noastră în mediu, am pus în evidență felul cum se modifică percepția pe care un cetățean o are despre orașul său (în speță București) pe măsură ce aleargă în el.
Majoritatea alergătorilor care au participat la cercetare au remarcat că pe măsură ce aleargă mai mult în orașul lor încep să îl perceapă ca fiind din ce în ce mai mic, mai clar, mai accesibil, mai familiar, mai prietenos. Sentimentul comunitar devine din ce în ce mai extins. Se ascute percepția referitoare la limbajul non-verbal al oamenilor și la modul lor de a poziționa în spațiu, de a gestiona spațiul, de a-și comunica intenția de mișcare.
Reciproc, un oraș în care sunt prezenți mulți alergători comunică fiecărui locuitor senzația de libertate, varietate, incluziune, siguranță – orașul în care se aleargă devine non-formal, primitor, iar fiecare cetățean. simte că are potențialul de a fi inclus.
Motivațiile unui alergător urban
Alergarea urbană este o primă alegere pentru iubitorii de natură care locuiesc într-un oraș. Spațiile naturale protejate de tipul parc, stadion, rezervație urbană sunt preferate de unii pentru că sunt adecvate pentru alergarea sportivă și adesea sunt amenajate ca atare (de cea mai mare importanță este înlocuirea pavajului pe bază de piatră și/sau beton cu suprafețe moi de timpul pământ, zgură, suprafețe sintetice speciale, mult mai protectoare cu articulațiile și sistemul locomotor al alergătorului).
Însă există alergători care pur și simplu preferă spațiile urbane sălbatice și imprevizibile liniștii unui parc.
În afară de spiritul aventuros al unora, există aici și o explicație ușor de înțeles: parcurile și cei care le frecventează de obicei au ceea ce alergătorii descriu ca un soi de energie stagnantă: oamenii din parcuri merg încet, intențiile lor nu sunt clare, traiectoriile lor de mers sunt imprevizibile și astfel ei devin o sursă de incertitudine pentru alergător.
Dimpotrivă, străzile – și oamenii care le populează – transmit dinamism – oamenii de pe străzi au intenții clare și traiectorii mai ușor previzibile.
Într-un parc majoritatea oamenilor rătăcesc fără țintă cu pași lenți și nehotărâți, pe străzi majoritatea oamenilor au un scop precis, o motivație și o determinare care fac ecou motivației și determinării alergătorului.
Stadioanele conferă confort maxim pentru performanța sportivă, dar pot fi percepute drept mediu claustrofob – ceea ce se aplică în special alergătorilor de mare anduranță, care-și propun ore întregi de alergare pe zi.
Fenomenologia alergării urbane
Percepție
Senzorial, în alergare sunt avantajate în general propriocepția și kinestezia, câteodată și simțul olfactiv, deoarece alergătorul stârnește curenți de aer.
Nota bene, simțurile enumerate mai sus sunt cele mai vechi simțuri, purtătoare ale celor mai vechi urme mnezice. Mersul la pas favorizează simțuri mai descriptive și mai influențate de procesul secundar și raționalizant – cum ar fi văzul și auzul.
Folosirea diferitelor device-uri inteligente care măsoară parametri precum viteza, ritmul cardiac, pulsul și alte asemenea oferă, desigur, alergătorului informații, oferindu-i pachete de date decodificate după algoritmi ficși, câteodată greu accesibili simțului comun, dar în același timp aceste deviceuri îl deconectează pe alergător de simțurile corpului, de propriocepție, de kinestezie, privilegiind sfera senzorială vizuală și sonoră, externalizând locusul controlului,
Mindfulness included
Inevitabil alergarea urbană seamănă mai mult cu o călătorie și mai puțin cu un exercițiu sportiv controlat si pe deplin măsurabil – inevitabil alergătorul întâlnește semafoare și numeroase obstacole, unele complet imprevizibile. Dacă alergătorii începători tind să le perceapă drept impedimente frustrante, cei mai experimentați le pot valorifica în calitate de ocazii pentru a respira, pentru a-și corecta postura, pentru a face stretching sau pur și simplu a observa mediul.
În experiența alergării urbane un grad oarecare de mindfulness este absolut obligatoriu – nu poți să alergi în oraș pe pilot automat (așa cum poți face pe stadion, pe o pistă amenajată, de exemplu), ci trebuie sa fii mental prezent deoarece inevitabil ești inundat cu stimuli senzoriali diverși, imprevizibili, potențial periculoși.
Totuși, dacă în timpul alergării ai menține o activitate cerebrală de alertă continuă, starea de oboseală s-ar instala rapid, uzura s-ar instala și ea vertiginos, după numai câteva astfel de alergări.
De aceea îmbinarea relaxării cu menținerea unui nivel de atenție optimă este imperios necesară. Mai ales dacă îți propui un traseu lung și un timp îndelungat de alergare ai nevoie de perioade în care stimularea senzorială să se reducă, în care opririle forțate să fie evitate și să se poată instala activitatea cerebrală de tip alfa, relaxare – de aceea alegerea itinerariului și a orelor de alergare este de maximă importanță. Așa se face că sunt mulți alergători urbani care abia așteaptă liniștea orașului noaptea.
Ecological intelligence
Ca să îți poți alege un itinerariu optim trebuie să iei în considerare o mulțime de factori, iar în acest proces ajungi inevitabil să fii la curent cu ritmurile comunității. Inevitabil vei afla mai multe despre ceea ce se întâmplă în oraș, despre clima orașului, despre cotele de trafic rutier și pietonal la anumite ore, despre cotele de poluare a aerului la anumite ore.
Inevitabil vei dobândi o rezistență mai mare la orice intemperii și inconveniente. Vei ajunge să știi la ce oră se întunecă și – foarte probabil – vei începe să te descurci mai bine pe întuneric deoarece îți dezvolți abilități de a valorifica inputuri de la mai mulți analizatori și nu te mai bazezi pur și simplu pe simțul vizual.
Vulnerabilitate versus agilitate
Alergătorul este prin definiție cea mai vulnerabilă ființă – de obicei este mai puțin gros îmbrăcat decât mai toată lumea, iar alergarea îl expune pericolelor reprezentate de obstacolele urbane. Însă vulnerabilitatea sa este dublată de puterea agilității. Ca atare, ca alergător înveți să nu te mai sperii de ploi și furtuni, nici de distanțe mari și, treptat, nici de potențiala ostilitate a semenilor.
Înveți să te strecori, să folosești ce îți spun toate simțurile, înveți să folosești toate portițele spațiale și temporale ale orașului. Capeți mai mare siguranță și reziliență – capacități care automat se extind la ansamblul personalității alergătorului. Acesta devine nu numai mai priceput, având o senzație mai bună, mai pozitivă, a propriei competențe, ci devine și mai tolerant cu semenii săi, mai empatic.
Menținând un echilibru optim între detașare și empatie, alergătorul dezvoltă un simț adecvat al ˝celuilalt˝. Alergătorul trebuie să învețe să decodeze rapid limbajul nonverbal al trecătorilor, pentru a-și construi culoarul. Nimeni nu îl învață asta la niciun curs, dar competența lui devine uimitoare.
Dincolo de informațiile pe care fiecare le poate obține – despre potențialul infracțional, despre animale în libertate etc – există o mulțime de indicii generale și personale pe care fiecare alergător în parte le dezvoltă în experiența proprie și le consideră ˝red flags˝ – semnale de alarmă (aici se deschide și un vast câmp al superstițiilor – care fără îndoială merită o cercetare dedicată – se află în pregătire).
Intenționalitate
Alergătorul are o condiție duală: este în același timp prezent în cetate și absent din cetate. Menținând un echilibru optim între detașare și empatie, alergătorul dezvoltă un simț adecvat al ˝celuilalt˝.
Alergând prin orașul în care trăiești și ai trăit, inevitabil ceea ce din exterior ar putea să treacă drept antrenament este de fapt o călătorie în memorie, pornind de la repere spațiale care alergătorului îi declanșează amintiri precise.
Așa se face că de multe ori alergătorii aleg trasee cu o țintă pe care o putem numi autentic terapeutică. Sunt trasee care le prilejuiesc introspecții și reorganizarea amintirilor – iar acesta nu este un exercițiu al imaginației, ci un act concret care folosește puterea de evocare mnezică a simțului proprioceptiv – cea mai veche și stabilă engramă.
În zilele noastre devine din ce în ce mai modern să se vorbească despre memoria globală și hiperexactă a fasciei. Totuși, este ceva ce alergătorul știe din experiență proprie. Prin acțiunea de a alerga, amintirile sunt evocate, apoi sunt procesate în starea de relaxare mentală cu activitate electrică cerebrală de tip alfa care însoțește alergarea de cursă lungă. Rezultatul acestui proces poate fi pur terapeutic, culminând cu rescrierea engramei.
Pe scurt, alergând ne rescriem activ amintirile. Unii o fac total inconștient, alții își propun intenționat acest lucru.
Antropologul alergător
Spre deosebire de un antropolog obișnuit, antropologul – profesionist sau amator – care aleargă:
1 își folosește toate simțurile – văz, auz, propriocepție, simț tactil, simț olfactiv
2 nu este un observator dezinteresat – el își dorește să continue să alerge, este un om cu un scop, chiar dacă acesta pare arbitrar și de neînțeles pentru ceilalți.
3 are privilegiul unei procesări speciale a informației ˝din fugă˝: percepțiile sale sunt obținute fără a se concentra neapărat pe obiect, ci sunt mai degrabă periferice, oferindu-i astfel acuitate și prospețime.
Alergătorul urban este desigur în oraș, dar în același timp este și în afara ritmului tipic al locuitorilor orașului, pentru că intenționalitatea sa se află în afara fluxului de intenționalitate al celorlalți cetățeni: el nu vrea decât să fugă.
Rezultatele cercetării
Având de-a face cu o cercetare longitudinală, am putut departaja mai multe etape cronologice ale raportului între alergătorul urban și mediul său urban, acestea urmând să releve o dinamică specială a modului profund în care locuitorii se raportează la un ˝celălalt˝ care reprezintă diferența. Valoarea deosebită a acestor concluzii este dată de faptul că rezultatele provin din comportamente genuine, imposibil de trucat, exprimate predominant non-verbal. Este vorba de un soi de infraconștient urban care se manifestă în raporturile spațiale care se instituie între indivizii locuitori ai aceluiași spațiu (în speță urban).
Prepandemie: modelul terapeutic al alergării
În urmă cu cca 10-15-20 de ani prototipul alergătorului urban era un alergător individual, care din motivele de fenomenologie a alergării expuse mai sus, avea ceea ce se numește în psihologia socială internal locus of control – pe scurt, era determinat de factori interni și se folosea de factori interni ca să gestioneze situațiile care se iveau.
Odată cu acest model alergătorul urban devine alergătorul observator care va dezvolta agile power și ceea ce în zilele noastre se numește reziliență.
Alergătorul urban solitar are locus of control intern, este perceput ca atare de ceilalți trecători și încarnează diferența față de ei: intenția și modul de deplasare ale alergătorului diferă de toate intențiile trecătorilor
Alergătorul este perceput ca egoistul absolut – un om care folosește spațiul urban numai și numai în interes propriu.
Ca atare el activează un model social antagonic – intenția sa se poate confrunta cu indiferență sau chiar blocaje din partea trecătorilor, prea puțin dispuși să-i faciliteze intenția. Drept răspuns, alergătorul va căuta culoare libere, își va dezvolta capacitatea de a prevedea sau chiar intui intențiile celorlalți, iar distanța sa socială va deveni din ce în ce mai mare.
Percepția asupra orașului
Majoritatea alergătorilor au remarcat că pe măsură ce aleargă mai mult în orașul lor încep să îl perceapă ca fiind din ce în ce mai mic, mai clar, mai accesibil, mai familiar, mai prietenos.
Harta orașului devine o hartă trăită și percepută, iar ceea ce urmează este desigur o îmbunătățire extraordinară a simțului orientării. Orice colț de oraș în care ai ajuns prin alergare capătă mental eticheta de ˝accesibil˝.
Apare și o ˝tendință expansionistă˝: te simți atras să încerci să alergi din ce în ce mai departe – ceea ce poate presupune pericole, dar prezența de spirit – mindfulness – antrenată în alergarea urbană poate constitui un factor de protecție solid.
Ca rezultantă, sentimentul comunitar devine din ce în ce mai extins.
Postpandemie: modelul performativ al alergăriii
Distanța socială a locuitorului urban, deja redusă prepandemie, s-a redus și mai mult, iar tratamentul care înainte era destinat alergătorului care încarnează diferența este acum aplicat pe scară largă oricui pare a fi ˝celălalt˝. În acest context, alergătorul devine numai unul dintre numeroasele exemple de diferențe.
Din ce în ce mai puține persoane au un comportament de facilitare a mobilității celorlalți și din ce în ce mai multe persoane au comportament provocator pasiv sau chiar ostil față de dorința de mobilitate a semenilor, ignorându-le spațiul propriu, autonomia, la limită chiar existența – în același timp în care evită confruntarea directă, arătând astfel că recunosc prezența și se tem de ea. Atunci când se pune problema de a da sau nu prioritate unui alergător, majoritatea non-alergătorilor preferă să nu o dea – evitând însă înfruntarea directă a privirii.
Sunt răspândiți ceea ce am numit provocatori pasivi: cei care observă alergătorul venind spre ei, dar preferă să se întoarcă cu spatele pentru ca alergătorul să-i ocolească. În general persoanele mai tinere tind să facă acest lucru, în special părinții tineri cu copii.
Facilitatorii – cei care observă traiectoria alergătorului și preferă să se abată puțin din drum ca să îi facă loc – sunt în general din generații mai în vârstă.
Acest tip de comportament relevă o mutație profundă la nivel pulsional, care merită o analiză specială, material pentru o lucrare ulterioară.
În condițiile comportamentelor descrise mai sus, statutul de alergător urban solitar devine din ce mai greu tolerabil, astfel încât de cca 5 ani s-a instalat ceea ce se poate numi era comunităților de alergători – grupuri mari, foarte solidare, care înfruntă cu mai mare curaj și succes fluxul urban.
Statutul de alergător solitar prin spațiul urban este pe cale de dispariție.
Aparent paradoxal, deoarece campaniile pro-alergare sunt din ce în ce mai numeroase și au din ce în ce mai mult succes.
Statistici oficiale ale Maratonului București ne arată o creștere masivă a numărului de alergători în oraș, stimulată de marile manifestări de alergare populară – care sunt incluzive și oferă fiecărui participant privilegiul de a alerga liber în inima orașului, acolo unde de obicei mobilitatea și modalitățile sale de manifestare sunt îngrădite.
Cu alte cuvinte, din ce în ce mai mulți locuitori ai orașului doresc să experimenteze mobilitatea și provocările ei, ceea ce fără îndoială că va conduce, într-o etapă următoare, la o creștere a toleranței pentru mobilitatea și autonomia celuilalt, într-un spațiu mental în care indivizii se recunosc unii pe alții și devin facilitatori unii pentru alții.
Deocamdată însă, ca reacție la modelul antagonic al alergării urbane, relevat prepandemic, apare postpandemic modelul performativ al alergării, în care alergătorii nu mai acționează individual ci se grupează după modelul maratoanelor – there in power in numbers!
Modelul performativ al alergării de amatori presupune:
Externalizarea locus of control (grupul înseamnă mereu raportare la coechipieri, conversație, coordonare)
Reducerea capacității de observație și autoobservație (deoarece atenția e îndreptată spre grupul de alergători în primul rând și abia apoi spre ceea ce se petrece în afară)
Dependență de grup
Limitarea aspectului terapeutic personal
Postpandemic, alergarea ca exercițiu pentru sănătate devine din ce în ce mai populară, dar din ce în ce mai puțin solitară. Este epoca grupurilor de alergare.
Campaniile realizate în special cu ocazia maratoanelor stradale au avut drept rezultat normalizarea acțiunii de a alerga pentru sănătate în scopuri prosociale – caritate sau reprezentare a unui grup. Alergarea corporate a devenit norma.
Ca atare modelul tip a devenit modelul alergătorului cu external locus of control.
Este un model axat pe performanța măsurabilă – se stabilesc borne de performanță, iar grupul devine facilitator pentru atingerea acestor borne de către fiecare din membri.
Sprijinul comunitar este acordat alergătorului în măsura în care acesta internalizează necesitatea performanței – atenție, aceasta nu este percepută ca necesitatea unui record absolut, în sens sportiv, ci în sensul autodepășirii, marcării unor borne concrete.
Semnul vizibil al acestei transformări este folosirea pe scară din ce în ce mai largă a device-urilor care
Izolează alergătorul de contextul său (căști care îi furnizează muzică pentru a-i ritma pașii sau podcasturi educative și utile care să îi ocupe mintea în timpul activității fizice și repetitive de alergare). Prin astfel de distrageri ale atenției se induce ideea că alergarea nu poate fi o activitate în sine satisfăcătoare sau interesantă pentru psihic.
Izolează alergătorul de propriile sale semnale corporale, care sunt mediate: nu îți simți pulsul, ci citești niște cifre pe ecranul ceasului inteligent – mental, știi că ele reprezintă valoarea pulsului, dar rareori le pui în legătură cu ceea ce simți concret atunci. Aceasta în timp ce o voce interpretează aceste date, arătând ce ar trebui să înțelegi din ele și mai ales cum ar trebui să reacționezi. Mai mult, aplicația monitorizează și dacă tu ai reacționat corespunzător.
În parcuri și în locurile amenajate apar grupurile mari de alergători care manifestă diferența, se teritorializează și se tribalizează. Atenția migrează de la individ la comunitate.
Modelul performativ se impune din dorința de a reduce adversitatea, iar ceea ce rezultă este în primul rând o reducere a diferenței – actuale și percepute.
Modelul performartiv și colectiv al alergării de amator face ca diferența să fie mai degrabă văzută și conștientizată decât din start respinsă.
Concluzie: alergarea, diferența și repetiția
Postpandemic, modelul alergării urbane a evoluat de la individual la colectiv, de la modelul personal terapeutic si social antagonist la un modelul performativ în care grupul alergătorilor este diferențiat și acceptat. Indivizii alergători sunt scutiți de adversitatea semenilor, dar își externalizează locus of control și devin mai puțin agili. Prin integrarea diferenței, pe termen scurt valoarea acesteia ca potențial uman evolutiv scade. Pe termen lung, este vorba despre o acceptare a diferenței ˝în spirală˝, ceea ce începe mereu cu reducerea diferenței.
Antropologia în alergare mi-a oferit un barometru direct, imediat și netrucat despre dinamica acceptării diferenței în ethosul metropolei post-comuniste București. Această cale a antropologiei în alergare mi-a oferit ocazia de a face observații asupra comportamentului non-verbal – ceea ce ea detectează nu sunt declarațiile care pot fi influențate de o ideologie sau alta, ci comportamentele direct ale orășenilor confruntați cu diferența încarnată de persoana și intențiile alergătorului.
Dinamica ultimilor 20 de ani mi-a arătat trecerea de la modelul terapeutic al alergătorului amator singuratic la modelul performativ al grupurilor de alergători. Ce ne spune această dinamică despre viziunea despre diferență?
În modelul terapeutic – modelul pe care l-am cunoscut în jur de 2006-2007 – alergătorul este un singuratic care se confruntă cu adversitatea orașului, neînțeles de cetățenii care nu au nicio intenție să îi facă loc și nu îi recunosc intenția (intenția de a alerga) ca fiind o intenție viabilă într-un oraș. Ca atare alergătorul – o ființă care prin natura sa are locusul de control în interior – nu are încotro decât să se comporte ca un cuceritor – de comunități, de spații urbane noi, dar și de medalii la cele câteva competiții de alergarea stradală care existau.
Ce-și dorește, ce visează acest alergător care încarnează diferența confruntată cu adversitarea și presiunea pentru conformitate? El visează, desigur, să fie lăsat să fugă, își dorește acceptarea diversității sale.
Între timp, marile competiții de alergare urbană progresează în marele oraș. Sportul devine din ce în ce mai popular și mai corporativ.
Apoi se întâmplă pandemia și ca o consecință imediată distanța noastră socială a scăzut. Modelul alergătorului singuratic și cuceritor de spații începe să piardă teren, deși alergarea ca sport în sine a devenit mult mai răspândită și acceptată.
Susținut de marile competiții de alergare stradală, după pandemie se impune modelul performativ al alergării urbane iar în acest model unitatea nu este alergătorul individual ci grupul de alergători. Uniți în grupuri, alergătorii nu mai au de confruntat adversitatea trecătorilor. Pentru alergătorul diin grup spațiul se îngustează – pentru el spațiul este locul său în grup.
Își pierde din agilitate și locusul controlului migrează în exterior. Este un model bazat pe conformitate – similar modelului social dominant. Însă alergarea în sine este o activitate din ce în ce mai comună și mai acceptată în oraș.
Putem emite predicția că acest lucru deja anunță acceptarea alergării ca mod de manifestare natural în oraș – este calea spre raportul firesc între trecători și ființa care încarnează diferența, alergătorul.
Comportamentul non-verbal de azi al oamenilor, felul în care ei se așează și se mișcă în spațiu poate deveni predictor pentru felul în care se vor comporta social social și pentru felul în care se vor exprima verbal mâine. Practica antropologiei alergării are privilegiul de a detecta rapid și direct astfel de evoluții , iar sarcina ei este să le interpreteze corect.
Percepția ˝în fugă˝ este multisenzorială și sintetică, se bazează pe cel mai minimalizat, dar și cel mai vechi dintre simțuri, kinestezia, și are șansa de a cuprinde tendințe pe care analiza mentală le detectează mai greu.
Așadar, alergarea nu avea cum să mă învețe viitorul, dar m-a învățat să-mi educ percepția astfel încât să pot face predicții.
Despre acestea voi detalia într-un articol următor
Deocamdata las aici calea spre primul articol din seria antropologiei în fugă: https://palindrom.eu/orasul-in-fuga-portretul-antropologului-ca-alergator/
Aceasta conferinta a fost prezentata in limba engleză în luna martie aici: https://univ-danubius.ro/news/conferinta-internationala-bridging-minds-and-societies-psychoanthropology-for-psychology-and-social-work-perspective-si-contributii-stiintifice
