Orașul în fugă – o antropologie a alergării urbane – este rezultatul unei cercetări de vreo 20 de ani, de când practic alergarea urbană.
Cercetarea pe care o voi relata în cele ce urmează se referă la practica alergării urbane ca o modalitate de integrare multisenzorială în oraș și de integrare multisenzorială a orașului – aplicație pentru orașul București.
Sunt de aproape 30 de ani psiholog și de aproape 20 de ani alergătoare. Am adunat materiale pentru această cercetare zi cu zi și antrenament cu antrenament – acestea sunt formate din experiențele proprii, provenind literalmente de la toate simțurile și de la percepții integrate care de obicei nu au nume (sau au numai în poezie) la care se adaugă mici interviuri realizate cu confrați alergători și ei prin oraș.
Care sunt concluziile mele despre alergarea ca instrument pentru antropologul de oraș? Poate pentru un astfel de cercetător nu există instrument mai bun decât practica alergării – de altfel pentru niciun om reflexiv nu există instrument mai bun decât practica corpului.
În timp, pornind numai de la indicii senzoriale și comportamentale observate în practica alergării putem detecta tendințe atitudinale societale, modificări de mentalitate care se vor exprima ulterior.
Percepția ˝în fugă˝ este multisenzorială și sintetică, se bazează pe cel mai minimalizat, dar și cel mai vechi dintre simțuri, kinestezia, și are șansa de a cuprinde tendințe pe care analiza mentală le detectează mai greu.
Care sunt concluziile mele despre oraș prin intermediul alergării?
Alergătorul urban observă din experiență faptul că distanța socială – și așa foarte redusă în oraș – a devenit cu mult mai redusă post-pandemie.
Ce tendințe observăm acum? Două tendințe aparent polare.
1 Din ce în ce mai puține persoane au un comportament de facilitare a mobilității celorlalți și din ce în ce mai multe persoane au comportament provocator pasiv sau chiar ostil față de dorința de mobilitate a semenilor, ignorându-le spațiul propriu, autonomia.
2 Aceasta în același timp în care statistici oficiale ale Maratonului București ne arată o creștere masivă a numărului de alergători în oraș, stimulată de marile manifestări de alergare populară – care sunt incluzive și oferă fiecărui participant privilegiul de a alerga liber în inima orașului, acolo unde de obicei mobilitatea și modalitățile sale de manifestare sunt îngrădite.
Cu alte cuvinte, din ce în ce mai mulți locuitori ai orașului doresc să experimenteze mobilitatea și provocările ei, ceea ce va conduce într-o etapă următoare la o creștere a toleranței pentru mobilitatea și autonomia celuilalt, într-un spațiu mental în care indivizii se recunosc unii pe alții și devin facilitatori unii pentru alții.
Pornind de la ideea că prin alergare (ca mod de prezență dinamică – spre deosebire de mersul la pas și alte posibilități de propulsie urbană) ne schimbăm percepția despre mediul în care alergăm și modul în care concepem prezența noastră în mediu, am căutat să investighez cum se modifică percepția pe care un cetățean o are despre orașul său (în speță București) pe măsură ce aleargă în el. Ce află el nou despre oraș și pe ce căi? Și ce comunică el despre oraș celor care îl văd alergând?
Majoritatea au remarcat că pe măsură ce aleargă mai mult în orașul lor încep să îl perceapă ca fiind din ce în ce mai mic, mai clar, mai accesibil, mai familiar, mai prietenos. Sentimentul comunitar devine din ce în ce mai extins. Se ascute percepția referitoare la limbajul non-verbal al oamenilor și la modul lor de a poziționa în spațiu, de a gestiona spațiul, de a-și comunica intenția de mișcare. Reciproc, un oraș în care sunt prezenți mulți alergători comunică fiecărui locuitor senzația de libertate, varietate, incluziune, siguranță – orașul în care se aleargă devine non-formal, primitor, iar fiecare cetățean. simte că are potențialul de a fi inclus.
Detalii tehnice și logistice ale alergării urbane
De ce să alergi în oraș?
Desigur pentru că este cea mai la îndemână formă de mișcare pentru un rezident al orașului, inclusiv cea mai accesibilă în materie de costuri. Orice altceva cere rezervare, planificare, costuri financiare și restricții de timp.
De ce să nu alergi în oraș?
Pe termen lung pavajele de oraș pun în pericol articulațiile.
Gradul înalt de poluare a aerului afectează respirația.
Nu poți controla exact parametrii antrenamentului, pentru că intervin obstacole prevăzute (semafoare) și neprevăzute (trecători, incidente etc).
De ce aleargă oamenii în oraș?
Alergarea urbană este o primă alegere pentru iubitorii de natură care locuiesc într-un oraș. Spațiile naturale protejate de tipul parc, stadion, rezervație urbană sunt preferate de unii pentru că sunt adecvate pentru alergarea sportivă și adesea sunt amenajate ca atare (de cea mai mare importanță este înlocuirea pavajului pe bază de piatră și/sau beton cu suprafețe moi de timpul pământ, zgură, suprafețe sintetice speciale).
Însă există alergători care pur și simplu preferă spațiile urbane sălbatice și imprevizibile liniștii unui parc.
În afară de spiritul aventuros al unora, există aici și o explicație ușor de înțeles: parcurile și cei care le frecventează de obicei au ceea ce alergătorii descriu ca un soi de energie stagnantă: oamenii din parcuri merg încet, intențiile lor nu sunt clare, traiectoriile lor de mers sunt imprevizibile și astfel sunt o sursă de incertitudine pentru alergător.
Dimpotrivă, străzile – și oamenii care le populează – transmit dinamism – oamenii de pe străzi au intenții clare și traiectorii mai ușor previzibile.
Într-un parc majoritatea oamenilor rătăcesc fără țintă cu pași lenți și nehotărâți, pe străzi majoritatea oamenilor au un scop precis, o motivație și o determinare care fac ecou motivației și determinării alergătorului.
Mai mult, stadioanele pot fi percepute drept mediu claustrofob – ceea ce se aplică în special alergătorilor de mare anduranță, care-și propun ore întregi de alergare pe zi.
Fenomenologia experienței alergării în oraș: coordonate trăite și relatate
1 Inevitabil alergarea urbană seamănă mai mult cu o călătorie si mai puțin cu un exercitiu sportiv controlat si pe deplin masurabil – inevitabil alergătorul întâlnește semafoare și numeroase obstacole, unele complet imprevizibile. Dacă alergătorii începători tind să le perceapă drept impedimente frustrante, cei mai experimentați le pot valorifica în calitate de ocazii pentru a respira, a-și corecta postura, a face stretching sau pur și simplu a observa mediul.
2 În experiența alergării urbane un grad oarecare de mindfulness este absolut obligatoriu – nu poți sa alergi în oraș pe pilot automat (așa cum poți face pe stadion, pe o pistă amenajată, de exemplu), ci trebuie sa fii mental prezent deoarece inevitabil ești inundat cu stimuli senzoriali diverși, imprevizibili, potențial periculoși. Totuși, dacă în timpul alergării ai menține o activitate cerebrală de alertă continuă, starea de oboseală s-ar instala rapid, uzura s-ar instala și ea vertiginos, după numai câteva astfel de alergări. Îmbinarea relaxării cu menținerea unui nivel de atenție optimă este imperios necesară.
3 Alergarea urbană este trăită ca experiență fuzională cu mediul – spre deosebire de practici autocentrate, selfconscious, cum sunt mersul urban (în care cei mai mulți mărturisesc că sunt absorbiți de propriile gânduri sau preocupări) sau alergarea într-un mediu protejat, ca de exemplu pe stadion
De aceea, mai ales daca îți propui un traseu lung și un timp îndelungat de alergare ai nevoie de perioade în care stimularea senzorială să se reducă, în care opririle forțate să fie evitate și să se poată instala activitatea cerebrală de tip alfa, relaxare – de aceea alegerea itinerariului și a orelor de alergare este de maximă importanță. Sunt mulți alergători urbani care abia așteaptă liniștea orașului noaptea.
Ca să îți poți alege un itinerariu optim trebuie să iei în considerare o mulțime de factori, iar aceasta inevitabil te pune la curent cu ritmurile comunității. Inevitabil vei afla mai multe despre ceea ce se întâmplă în oraș, despre clima orașului, despre cotele de trafic rutier și pietonal la anumite ore, despre cotele de poluare a aerului la anumite ore. Inevitabil vei dobândi o rezistență mai mare la orice intemperii și inconveniente. Vei ajunge să știi la ce oră se întunecă și – foarte probabil – vei începe să te descurci mai bine pe întuneric deoarece îți dezvolți abilități de a valorifica inputuri de la mai mulți analizatori și nu te mai bazezi pur și simplu pe simțul vizual.
4 Alergătorul este prin definiție cea mai vulnerabilă ființă – de obicei este mai puțin gros îmbrăcat decât mai toată lumea, iar alergarea îl expune pericolelor reprezentate de obstacolele urbane. Însă vulnerabilitatea sa este dublată de puterea agilității.
Ca atare, ca alergător înveți să nu te mai sperii de ploi și furtuni, nici de distanțe mari și, treptat, nici de potențiala ostilitate a semenilor. Înveți să te strecori, să folosești ce îți spun toate simțurile, înveți să folosești toate portițele spațiale și temporale ale orașului. Capeți mai mare siguranță și reziliență – capacități care automat se extind la ansamblul personalității alergătorului. Acesta devine nu numai mai priceput, având o senzație mai bună, mai pozitivă, a propriei competențe, ci devine și mai tolerant cu semenii săi, mai empatic.
Menținând un echilibru optim între detașare și empatie, alergătorul dezvoltă un simț adecvat al ˝celuilalt˝. Alergătorul trebuie să învețe să decodeze rapid limbajul nonverbal al trecătorilor, pentru a-și construi culoarul. Nimeni nu îl învață asta la niciun curs, dar competența lui devine uimitoare.
Și reciproc, pe măsură ce orașul vede din ce în ce mai mulți alergători, gradul de acceptabilitate față de aceștia crește.
5 Experiența unui alergător și mai ales a unei alergătoare într-un oraș este condiționată bazal de senzația de siguranță pe care i-o comunică respectivul oraș sau zonă de oraș. Pe bună dreptate, există extrem de puține persoane dispuse să alerge în zone care nu le inspiră încredere. Dincolo de informațiile pe care fiecare le poate obține – despre potențialul infracțional, despre animale în libertate etc – există o mulțime de indicii generale și personale pe care fiecare alergător în parte le dezvoltă în experiența proprie și le consideră ˝red flags˝ – semnale de alarmă. Reciproc, trecătorilor printr-o anumită zonă prezența alergătorilor le semnalează faptul că este o zonă sigură.
6 Viteza creează o experiență lapidară – practic te forțează să extragi esențialul din fiecare moment trăit al orașului, integrând rapid stimuli vizuali, auditivi, olfactivi, proprioceptivi, tactili, evaluați din perspectiva scopului de a alerga în continuare în siguranță. Se înregistrează rapid și cu precizie intervenția unor stimulări senzoriale neobișnuite și pregnante – iar harta lor se reține deoarece simțul kinestezic este activat.
7 Senzorial, în alergare în general propriocepția și kinestezia sunt avantajate, câteodată și simțul olfactiv deoarece alergătorul stârnește curenți de aer.
Nota bene, simțurile enumerate mai sus sunt cele mai vechi simțuri, purtătoare ale celor mai vechi urme mnezice. Mersul la pas favorizează simțuri mai descriptive și mai influențate de procesul secundar și raționalizant – cum ar fi văzul și auzul.
8 Folosirea diferitelor device-uri inteligente care măsoară parametri precum viteza, ritmul cardiac, pulsul și alte asemenea desigur informează alergătorul, oferindu-i date formale, decodificate după algoritmi ficși, dar în același timp ele îl deconectează de simțurile corpului, de propriocepție, de kinestezie, privilegiind sfera senzorială vizuală și sonoră, externalizând locusul controlului, făcând experiența din ce în ce mai selfconscious.
Un alergător care își verifică mereu pulsul, viteza, care se raportează la obiective de performanță fixate conform unui algoritm rațional devine din ce în ce mai conștient de sine în calitate de subiect și obiect al alergării – implicit depărtându-se de starea de observator ai potențialităților mediului – inclusiv raportat la propria prezență în mediu.
9 Alergătorul are o condiție duală: este în același timp prezent în cetate și absent din cetate. Menținând un echilibru optim între detașare și empatie, alergătorul dezvoltă un simț adecvat al ˝celuilalt˝. Alergătorul trebuie să învețe să decodeze rapid limbajul nonverbal al trecătorilor, pentru a-și construi culoarul. Nimeni nu îl învață asta la niciun curs, dar competența lui devine uimitoare.
Și reciproc, pe măsură ce orașul vede din ce în ce mai mulți alergători, gradul de acceptabilitate față de aceștia crește.
10 Alergând prin orașul în care trăiești și ai trăit, inevitabil ceea ce din exterior ar putea să treacă drept antrenament este de fapt o călătorie în memorie, pornind de la repere spațiale care declanșează amintiri precise. De multe ori alergătorii aleg trasee cu o țintă pe care o putem numi autentic terapeutică.
Sunt trasee care le prilejuiesc introspecții și reorganizarea amintirilor – iar acesta nu este un exercițiu al imaginației, ci un act concret care folosește puterea de evocare mnezică a simțului proprioceptiv – cea mai veche și stabilă engramă. Devine din ce în ce mai modern să se vorbească despre memoria globală și hiperexactă a fasciei. Este ceva ce alergătorul știe din experiență proprie. Prin acțiunea de a alerga, amintirile sunt evocate, apoi sunt procesate în starea de relaxare mentală cu activitate electrică cerebrală de tip alfa care însoțește alergarea de cursă lungă.
Rezultatul poate fi terapeutic, culminând cu rescrierea engramei. Pe scurt, alergând ne rescriem activ amintirile. Unii o fac total inconștient, alții își propun intenționat acest lucru.
Obiectivele cercetării
Lucrarea de față urmărește practica alergării urbane ca o modalitate de integrare multisenzorială în oraș și de integrare multisenzorială a orașului în contextul hărții despre sine și lume a fiecăruia – aplicație pentru orașul București.
Am pornit de la ideea că prin obiceiul de a alerga (ca mod de prezență dinamică – spre deosebire de mersul la pas și alte posibilități de propulsie urbană) ne schimbăm
1 percepția despre mediul în care alergăm și
2 modul în care concepem prezența noastră în mediu
Am căutat să investighez cum se modifică percepția pe care un cetățean o are despre orașul său (în speță București) pe măsură ce aleargă în el. Ce află el nou despre oraș și pe ce căi?
Și, mai mult, ce ar putea să comunice el, ca ˝prezență alergătoare˝ despre oraș celor care îl văd alergând?
Metodă și literatura de specialitate
Principalele surse de informare sunt reprezentate de amintiri și observații dintr-un jurnal ce cuprinde 20 de ani de alergare urbană, la care se adaugă o anchetă printre alergători din București.
Întrebările anchetei:
Cât și cum alergi în oraș? De ce în oraș și pe unde?
De când?
Ce ai aflat despre oraș numai alergând prin oraș – și nu te-ai fi gândit la aceste aspecte dacă nu alergai?
Ce ai aflat despre oameni alergând prin oraș? Îi simți mai degrabă suportivi sau mai degrabă ostili? Tind să îți facă loc sau dimpotrivă?
Ce a modificat practica alergării urbane în felul tău de a percepe și a te raporta la oraș și locuitorii săi?
Alergi cu căști în oraș?
Mostre de răspuns
Alerg de obicei de trei-patru ori pe săptămână, dimineața devreme când orașul e încă liniștit. Îmi place momentul acela înainte de agitația zilei, când străzile sunt aproape goale și totul pare mai simplu. Dacă sunt zile mai agitate si stresante prefer să ies la alergat seara pentru a mă deconecta emoțional și a mă pregăti pt ziua următoare. (C.S)
Îmi place să explorez mereu alte zone, să mai descopăr un colț de oraș pe care altfel l-aș fi trecut cu vederea. (C.S.)
E reconfortant să vezi cum se trezește orașul și să-l vezi de fiecare dată diferit. Nu există două alergări la fel. (D:D:)
Am descoperit un oraș diferit de cel pe care îl trăim din mașină și în agitația de zi cu zi. (C.S)
Alergarea îți oferă o perspectivă mai umană și mai apropiată, un alt ritm în care îl percepi. (S:L.)
Alergarea m-a făcut mai atent la cum ne influențăm unii pe alții prin gesturi mici și la cât de important e spațiul public bine gândit. (C.S.)
De-a lungul anilor în care am alergat în oraș, am remarcat că fiecare om trăiește în bula lui, rareori percepând ce se întâmplă în jurul lor! (S.L.)
Condițiile cercetării
Spre deosebire de un antropolog obișnuit, antropologul – profesionist sau amator – care aleargă:
1 își folosește toate simțurile – văz, auz, propriocepție, simț tactil, simț olfactiv
2 nu este un observator dezinteresat – el își dorește să continue să alerge, este un om cu un scop, chiar dacă acesta pare arbitrar și de neînțeles pentru ceilalți. Ar putea fi cuprinsă o întreaga antropologie a alergării numai în rezistența de care s-a lovit în unele medii de alergători prima campanie publicitară lansată în primul an al Maratonului București. Campania era construită în jurul întrebării: De ce fugi? Întrebarea rămâne valabilă și acum – iar actualitatea ei reflectă întocmai capacitatea străzii de a înțelege diferența – încarnată în persoana – pentru unii de neînțeles – a omului care fuge.
Exact din aceste două puncte de vedere a devenit foarte dificil să fie scrisă o antropologie completă a orașului în fugă.
În primul rând pentru că este relativ dificil de gândit și de realizat un dispozitiv de cercetare care să urmărească riguros și direct toate aceste zone senzoriale.
În al doilea rând pentru că majoritatea celor care au reflectat antropologic la actul alergării au devenit aproape inevitabil seduși de una sau alta dintre intențiile alergării, astfel că au urmărit fenomenul din perspectiva intereselor lor directe – avem deci mai multe studii despre femeile alergând în oraș, comunități de alergători, tehnica alergării, trasee preferate, accesibilitate etc.
3 În același timp există și o a treia trăsătură a alergătorului urban care face din el observatorul ideal: percepțiile sale sunt obținute fără a se concentra neapărat pe obiect, ci sunt mai degrabă periferice, oferindu-i astfel acuitate și prospețime. Alergătorul urban este desigur în oraș, dar în același timp este și în afara ritmului tipic al locuitorilor orașului, pentru că inttenționalitatea sa se află în afara fluxului de intenționalitate al celorlalți cetățeni: el nu vrea decât să fugă.
Date din literatură despre antropologia alergării
Antropologia urbană examinează modul în care alergarea este o activitate culturală și socială modelată de mediul urban, influențând modul în care oamenii interacționează cu orașul și între ei. Domeniile cheie de studiu includ diferențele de gen în alergare, femeile modificând adesea traseele pe baza preocupărilor legate de siguranță, și modul în care alergarea oferă o modalitate unică de a percepe și de a se conecta cu spațiile urbane prin experiențe senzoriale. Practica este explorată și prin prisma structurilor sociale, cum ar fi grupurile de alergare, care promovează un sentiment de apartenență și identitate, și integrarea alergării în planificarea urbană și designul spațiului public.
Experiențe de gen și siguranță
• Femeile alergătoare se confruntă adesea cu preocupări mai mari legate de siguranță, ceea ce le determină să evite zonele izolate și să favorizeze traseele cu mai mulți oameni, acest factor influențându-le inevitabil alegerea locului și momentului în care să alerge.
• Acest lucru poate duce la favorizarea de către femei a unor designuri urbane cu o activitate pietonală ridicată și care prioritizează accesul pietonilor la spațiile verzi.
• Cercetarea utilizează date din aplicații precum Strava pentru a analiza aceste diferențe de gen în comportamentul de alergare urbană.
Percepția și conexiunea cu locul
• Alergarea poate fi privită ca o activitate care promovează o conexiune profund senzorială cu mediul înconjurător, deoarece alergătorii sunt foarte atenți la suprafețe, pante și alte detalii senzoriale.
• Această percepție sporită este o parte cheie a modului în care alergătorii interacționează cu mediul și îl înțeleg.
• Unele cercetări folosesc chiar practica alergării ca o formă de colectare a datelor etnografice pentru a explora experiența trăită a spațiilor urbane.
Aspecte sociale și comunitare
• Grupurile de alergare urbane oferă interacțiune socială, membrii experimentând adesea un sentiment de apartenență, adaptare și formare a identității în cadrul grupului.
• Cultura unui grup de alergare, organizarea și atmosfera acestuia pot consolida legăturile comunitare și pot încuraja participarea continuă.
Perspective pentru planificare urbană
• Integrarea pistelor și spațiilor de alergare în designul urban este un aspect important al planificării urbane.
• Planificatorii iau în considerare modul în care să proiecteze orașele pentru a fi mai „prietenoase cu alergarea” prin crearea de rute sigure și bine întreținute.
Date din fenomenologia alergării – rezumate comprehensiv de S. V. Kannykin (2022)
1. Ca practică socială obișnuită, alergarea urbană în grup în Europa a apărut în Evul Mediu, ca parte a evenimentelor festive. Formarea și dezvoltarea sa au fost facilitate atât de factori externi (îngustimea frecventă a străzilor orașului pentru cicliști, absența stadioanelor, transmiterea informațiilor către cetățeni prin intermediul alergătorilor – poștași și heralzi, însoțitori alergători ai nobilimii urbane), cât și de factori interni, legați de caracteristicile socio-culturale ale stilului de viață urban: independența relativă față de tradițiile patriarhale, atitudinea ironică față de valorile dominante, varietatea formelor de activitate și agrement.
2. Masificarea alergării urbane se realizează în anii 20-30, în secolul al XX-lea, datorită în principal funcțiilor propagandistice ale culturii fizice și sportului. Din a doua jumătate a secolului al XX-lea, alergarea stradală a fost practicată pe scară largă de către cetățeni în scopuri de sănătate și este considerată un instrument de dezvoltare personală.
3. Popularitatea crescândă a alergării a dus la un nou fenomen al culturii urbane – maratoanele de masă, care sunt un stimulent esențial al activității de alergare – și în același timp un barometru al nivelului de popularitate și accesibilitate a alergării într-un anumit mediu.
Din punct de vedere existențial, maratonul stradal poate fi considerat o modalitate de „însușire” a spațiului urban alienat și adesea ostil. În experiența unui maraton urban sunt cuprinse intrarea într-o stare limită pentru a autoclarificare și autodezvoltare, pregătirea alergătorilor pentru activitate într-un mediu urban extrem de competitiv. Un maraton urban oferă completitudinea experienței corporale și emoționale a orașului, care este de neatins în afara alergării.
6. Practicile de alergare în masă pot realiza transformări urbane semnificative. Alergătorii conectează teritorii urbane uneori rigid divizate de bariere etnice, de proprietate, ideologice și de altă natură într-un singur spațiu social, realizează o transformare festivă a orașului, aduce o contribuție semnificativă la dezvoltarea economiei, atrăgând numeroși turiști și sponsori ai curselor, contribuie la gentrificarea teritoriilor și la brandingul orașului.
7. Habitusul alergării urbane moderne ca practică socială poate fi reprezentat prin următoarele dispoziții: solidaritate, stil de viață sănătos, emanciparea femeilor, socializare, implicarea în mișcarea ecologistă.
Rezultate ale cercetării
Percepția asupra orașului
Majoritatea alergătorilor au remarcat că pe măsură ce aleargă mai mult în orașul lor încep să îl perceapă ca fiind din ce în ce mai mic, mai clar, mai accesibil, mai familiar, mai prietenos.
Harta orașului devine o hartă trăită și percepută, iar ceea ce urmează este desigur o îmbunătățire extraordinară a simțului orientării. Orice colț de oraș în care ai ajuns prin alergare capătă mental eticheta de ˝accesibil˝.
Apare și o ˝tendință expansionistă˝: te simți atras să încerci să alergi din ce în ce mai departe – ceea ce poate presupune pericole, dar prezența de spirit – mindfulness – antrenată în alergarea urbană poate constitui un factor de protecție solid.
Sentimentul comunitar devine din ce în ce mai extins.
Percepția asupra oamenilor din oraș
La alergători, pe măsură ce experiența lor este mai îndelungată, se ascute percepția referitoare la limbajul non-verbal al oamenilor și la modul lor de a poziționa în spațiu și a gestiona spațiul. Alergătorii urbani au o intuiție mai precisă despre intenționalitatea de mișcare a oamenilor.
Evoluția în timp a obiceiurilor de alergare urbană în București:
1 Solitară
2 În tandem
3 În grup – conversații, socializare, emulație – ultimii cinci ani au înregistrat o creștere exponențială a comunităților de alergători, din ce în ce mai mari și mai active atât în parcuri cât și pe străzi.
Toleranța față de femeile care aleargă și oraș și față de performanța femeilor a crescut exponențial în ultimii 15 ani în București.
În urmă cu 20 de ani o femeie care aleargă în București – fie în parc, fie pe stradă – era o prezență mai degrabă exotică. Referitor la aceste aspecte, ideea de siguranță este abordată în general din perspectiva violenței de gen, într-un mod perfect legitim – se poate constata că în București siguranța a crescut foarte mult, și acceptabilitatea de asemenea. M-a interesat însă să urmăresc și alți parametri:
1 atitudinile femeilor non-alergătoare
2 atitudinea femeilor și bărbaților non-alergători față de performanța în alergare a unui amator din parc sau de pe stradă
Și aici acceptabilitatea a crescut foarte mult – modelul femeii care aleargă a început să fie atrăgător. Dacă acum 20 de ani, ca femeie alergătoare, eram întâmpinată de semene sedentare dintr-un parc al capitalei cu întrebarea tipică: Tu de ce mai alergi, ca doar ești slabă? în prezent ele mă opresc rugându-mă să le dau sfaturi despre cum să alerge.
Aceste evoluții se explică prin faptul că popularitatea alergarii a crescut exponential in ultimii 20 ani:
datorita maratoanelor stradale unde companiile îsi îndeamna angajatii sa faca parte dintr-p echipa.
datorită campaniilor media și social media care înfățișează exercițiul fizic ca o sursă de sănătate, popularitate și atractivitate
Un aspect mai delicat este atitudinea față de performanță gender-biased: acum 20 de ani a face o tură de parc era ceva ce atrăgea din partea trecătorilor câteva ironii și uneori chiar câteva priviri admirative. Când însă alergătoarea ajungea la tura numărul 7, bărbații deveneau neliniștiți și remarcele aruncate deveneau mult mai ostile.
Cu alte cuvinte: o femei care aleargă puțin e amuzantă, o femeie care aleargă mult e neliniștitoare. Iar acest aspect nu a înregistrat o evoluție în această perioadă, conform estimărilor pe care le-am putut face. Desigur este vorba de amator, de femeia de pe stradă, nu despre marile sportive, care se bucură de toată aprecierea.
Concluzia, comunicată chiar de un sportiv bărbat, a fost că femeile care aleargă puțin pot folosi spațiul public al unui parc, dar femeile care aleargă mult se vor simți mai confortabil pe stadion sau alergând distanțe mari pe un traseu lung și variat. Cercetarea este în curs.
Evoluții în timp ale raporturilor sociale observate din alergare
Alergătorul urban observă din experiență faptul că distanța socială – și așa foarte redusă în oraș – a devenit cu mult mai redusă post-pandemie.
Din ce în ce mai puține persoane au un comportament de facilitare a mobilității celorlalți și din ce în ce mai multe persoane au comportament provocator pasiv sau chiar ostil față de dorința de mobilitate a semenilor, ignorându-le spațiul propriu, autonomia, la limită chiar existența – în același timp în care evită confruntarea directă, arătând astfel că recunosc prezența și se tem de ea.
Atunci când se pune problema de a da sau nu prioritate unui alergător, majoritatea non-alergătorilor preferă să nu o dea – evitând însă înfruntarea directă a privirii.
Există ceea ce am numit provocatorii pasivi: cei care observă alergătorul venind spre ei, dar preferă să se întoarcă cu spatele pentru ca alergătorul să-i ocolească. În general persoanele mai tinere tind să facă acest lucru, în special părinții tineri cu copii.
Facilitatorii – cei care observă traiectoria alergătorului și preferă să se abată puțin din drum ca să îi facă loc – sunt în general din generații mai în vârstă.
O cercetare ulterioară va urmări mai exact aceste aspecte – ipoteza pe care o facem acum este că acest raport este o reflectare a atitudinii față de concurența socială. Lupta pentru culoarul de alergare este un pandant al luptei pentru culoarul în viață – iar generațiile se raportează specific.
În aceste condiții, statutul de alergător urban solitar devine din ce mai greu tolerabilă, astfel încât de cca 5 ani s-a instalat ceea ce se poate numi era comunităților de alergători – grupuri mari, foarte solidare, care înfruntă cu mai mare curaj și succes fluxul urban.
Concluzii și perspective
În timp, pornind numai de la indicii senzoriale și comportamentale observate în practica alergării putem detecta tendințe atitudinale societale, modificări de mentalitate care se vor exprima ulterior. Comportamentul non-verbal de azi al oamenilor, felul în care ei se așează și se mișcă în spațiu poate deveni predictor pentru felul în care se vor comporta social și în care se vor exprima verbal mâine. Practica antropologiei alergării are privilegiul de a detecta rapid și direct astfel de evoluții , iar sarcina ei este să le interpreteze corect.
Percepția ˝în fugă˝ este multisenzorială și sintetică, se bazează pe cel mai minimalizat, dar și cel mai vechi dintre simțuri, kinestezia, și are șansa de a cuprinde tendințe pe care analiza mentală le detectează mai greu.
Un oraș în care sunt prezenți mulți alergători comunică fiecărui locuitor senzația de dinamism, libertate, varietate, incluziune, siguranță – orașul în care se aleargă devine non-formal, primitor, iar fiecare cetățean. simte că are potențialul de a fi inclus.
Deschidere pentru o cercetare ulterioară, care se poate efectua printr-o simplă anchetă: cum se modifică percepția trecătorilor non-alergători despre orașul în care se aleargă?
Statistici oficiale ale Maratonului București ne arată o creștere masivă a numărului de alergători în oraș, stimulată de marile manifestări de alergare populară – care sunt incluzive și oferă fiecărui participant privilegiul de a alerga liber în inima orașului, acolo unde de obicei mobilitatea și modalitățile sale de manifestare sunt îngrădite.
În jurul maratoanelor a crescut și suportul din partea non-participanților – sau, se poate spune mai corect că a scăzut ostilitatea – fenomen manifestat marcant abia în ultimii 2 ani. Totuși ritmul de creștere a numărului de participanți este mult superior ritmului de creștere a manifestărilor suportive din partea non-participanților.
Cu alte cuvinte, din ce în ce mai mulți locuitori ai orașului doresc să experimenteze mobilitatea în alergare și provocările ei, ceea ce putem anticipa că va conduce într-o etapă următoare la o creștere a toleranței pentru mobilitatea și autonomia celuilalt, într-un spațiu mental în care indivizii se recunosc unii pe alții și devin facilitatori unii pentru alții.
Bibliografie
Apostolos Anagnostopoulos – Modelling runnable cities for a future city-living strategy – https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S2352146523005963
Anthony Famiglietti – The Art of Urban Running – 2007 – https://www.runnersworld.com/advanced/a20788625/the-art-of-urban-running/
Kannykin, S.V. (2022). Urban running practices, their determinants, transformations and influences. Sociodynamics, 5, 50–70. https://doi.org/10.25136/2409-7144.2022.5.38037
Larsen, Jonas: Sensuous Ethnographies of Running. Comparing running with walking in The Routledge International Handbook of Sensory Ethnography, 2023
Murakami, Haruki – Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă – Polirom, 2009
S Radford, K Davidson – The Spatial Geographies of Women Urban Runners – Urban Policy and Research | Published : 2025: https://findanexpert.unimelb.edu.au/scholarlywork/1941557-the-spatial-geographies-of-women-urban-runners
R. Shipway – Health and the running body – notes from an Ethnography
https://eprints.bournemouth.ac.uk/22108/1/Running%20Health%20Brian%20entry.pdf
Simone Tulumello – Ethnography on the run / 4: running as ethnography?
Despre experiențele mele de alergare urbană am mai scris aici: https://palindrom.eu/12-mai-omv-bucharest-half-marathon-2024-ziua-cand-am-fost-ahile-si-broasca-testoasa-si-am-aflat-despre-speranta/
