În seară de aprilie, la răscruce de vânturi, de gânduri și de anotimpuri, am plecat spre Biserica Anglicană de unde așteptam ritualul miraculos care ne va aduce în sfârșit primăvara. Miruna Nagy și Radu Nagy anunțaseră că vor fi Vocile primăverii și zău că pe micul viscol stârnit în aprilie numai acolo lângă biserică am mai auzit mierlele cântând – au cântat de-a lungul întregului concert, chiar și după ce se întunecase bine afară, de parcă fuseseră chemate de muzicienii dinăuntrul bisericii, ca să-i acompanieze.
Am așteptat cu mare nerăbdare concertul, ca o imagine în oglindă a concertului pe care-l avuseseră anul trecut în același timp și loc.
Am scris despre el aici: https://palindrom.eu/repere-din-harta-sonora-a-sufletului-ecourile-tarzii-ale-unui-concert-cu-miruna-si-radu-nagy/
Pentru mine – și pentru cei doi muzicieni – acest concert era foarte încărcat de emoții, dar și strămoși. Ziceam anul trecut că harpa mi-a sunat ca vocea cerului și violoncelul ca vocea omului – mulțumesc, Radu, pentru aducere-aminte.
Acum aș zice: vocile cerului și vocile omului. Pentru că, la fel cum omul are mereu o voce secundă, o umbră sau o lumină care-l acompaniază care mai mult cu el decât el însuși, tot la fel auzim și vocile și-n instrumentul muzical. Vocile. Mai multe.
Am auzit așadar vocile secunde ale harpei și violoncelului și m-au umplut de mirare, ca în copilărie când mai descopeream câte-un instrument prin orchestră, unul pe care nu-l mai văzusem sau auzisem vreodată. Pe atunci pentru mine nimic nu era mai frumos decât un spectacol de balet – cred că am văzut Spărgătorul de nuci de vreo mie și cinci sute de ori – mi-am amintit chiar aseară datorită încântătoarei inserții ceaikovskiene în programul concertului.
Dar la începutul fiecărui spectacol de balet adoram să mă strecor în față și să mă proptesc, în poantele imaginare ale pantofiorilor de lac, drept la bara fosei orchestrei. Ascultam muzicenii repetând sau pur și simplu acordându-și instrumentele. Ciuleam urechea la acel haos sonor ca să prind sunete inedite. Deși nu cântasem niciodată la nimic, dezvoltasem un sentiment al previzibilului și imprevizibilului sonor, asupra căruia nu m-am aplecat prea mult atunci – ca toți copiii, eram convinsă că toată lumea percepe așa.
Cred că numai în aceste concerte hiper-camerale aș zice, cum sunt cele cântate de Miruna și Radu Nagy la Biserica Anglicană. am putut auzi cu atâta acuitate nuanțele sonore, punțile și dialogurile care leagă între ele vocile muzicale, razele de lumină, cele 10 000 de rezonanțe care ne leagă de cele 10 000 de lucruri. Vedeam practic aerul cum se curba și lumina se intensifica sau diminua odată cu rezonanțele sonore.
Începând chiar cu Pas de deux de Ceaikovski, dialogul între violoncel și harpă a început să lege – nu două fire, așa cum te-ai fi așteptat – ci câte două fascicule de fire, evoluând într-o țesătură intricată de fețe, dimensiuni, intensități.
Punctul lor culminant a fost fără îndoială Cântarea (Cantique) a Nadiei Boulanger, un cântec despre infinitatea iubirii care face atât de caduce atât păcatele și regretele
Miruna ne-a citit versurile – o poezie de Maurice Maeterlinck
A toute âme qui pleure
A tout péché qui passe
J’ouvre au sein des étoiles
Mes mains pleines de grâces.
Il n’est péché qui vive
Quand l’amour a parlé
Il n’est âme qui meure
Quand l’amour a pleuré
Et și l’amour s’égare
Aux sentiers d’ici-bas
Ses larmes me retrouvent
Et ne s’égarent pas.
Dacă am ști cât de mult ne iubește Dumnezeu, nu am mai avea nicio grijă în viață. Dacă ne-am iubi unii pe alții așa cum am vrea să ne iubească pe noi Dumnezeu, am fi în rai deja. De nu, cu răbdare, Dumnezeu construiește Raiul pentru fiecare suflet care plânge.
Pe când concertul continua, după acel punct culminant care a fost Cantiqua Nadiei Boulanger, am început să deslușesc ritul de primăvară: ritul îmbrățișării pământului și despărțirii de el, pentru anotimpul soarelui.
Dacă e să ne mișcăm, dacă e trăim pe acest pământ, avem de abandonat umbre și regrete, avem de construit încrederea în iubire. Avem de părăsit măruntaiele ocrotitoare ale pământului pentru a ne expune aerului și soarelui, uscăciunii, vaporizării – sau poate florii și căderii florii.
E doar o călătorie.
Iar pentru ea, cu o Ceres, noi, toate sufletele, suntem datoare! Suntem datoare să ieșim din lumea subpământeană și sigură și să pășim sau să plutim în arșita de soare, unde intensitatea se măsoară altfel. Acesta e ritul primăverii – e ritul încolțirii și niciodată nu poți ști cu precizie în avans cât de ușor sau cât de greu va să fie.
Astfel a cântat întâi violoncelul în Cant dels ocells de P. Casals și apoi harpa Baroque Flamenco, care a stârnit ropote de aplauze.
Chiar am avut șansa să surprind chipul transfigurat al Mirunei pe când cânta – dar cu siguranță ochii fiecăruia din cei ce erau acolo au văzut-o dansând un flamenco, harpa fiind orchestra ei toată!
Vocea harpei și-a violoncelului și-au împlinit misiunea, au încheiat cu misterioasa călătorie în infinit, o piesă de o frumusețe aparte, atât de inefabilă încât numai Miruna ar putea vreodată să ne povestească totul despre ea și geneza ei.
Piesa i-a fost revelată Mirunei și a fost transpusă în instrument cu ajutorul lui Radu. Și de câte ori i-am auzit cântând fie și un fragment din piesa asta am spus același lucru:
1 e cea mai captivantă (de aceea spun că e misterioasă)
2 face exact ce spune: te răpește de acolo de pe scaunul tău, din hainele tale de bal sau din pantofii care te strâng, ba chiar din gândul secund și vinovat al ședinței de mâine, și când inevitabil – deocamdată – revii înapoi, toate acestea devin mici, căci sufletul tău a devenit mare.
Aflați aici mai multe despre ea: https://music.amazon.co.uk/artists/B0C66DJ4RM/miruna-nagy
Mulțumesc muzicienilor care au adus aceste clipe magice!
Radu Nagy – violoncel
Absolvent al Conservatorului C. Porumbescu” Radu s-a perfecţionat în Statele Unite, obțînând burse la universități din Milwaukee gi Dekalb Laureat al concursurilor internaţionale de la Belgrad, St. Petersburg, Londra și South Bend. Indiana, a susţinut concerte pe scenele importante ale lumii precum New York, ‘Tokyo, Berlin, Paris Buenos Aires.
Radu improvizează și compune muzică în cadrul teatrului pentru copii ,Morgenstern” de la Berlin, iar la București susține împreună cu Miruna atelierele creative muzicale pentru copii în colaborare cu ARCUB
Miruna Nagy – harpă
Miruna și-a desăvârsit studiile de harpistă la Lyon și München, concertând apoi în cadrul fundaţiei fondate de Sir Yehudi Menuhin ,Live Music Now”, în spitale și cămine de persoane în vârstă în Germania. A studiat terapia prin sunet cu harpista Ușchi Laar la ,Institutul de harpă și arta vindecării” din Bavaria şi scenaristica pentru film la Academia de film „DFFB” de la Berlin. Susţine împreună cu Radu ateliere creative muzicale pentru copii inedite.
Biserica Anglicană din București
În 1900, terenul pe care se află acum Biserica a fost donat Coroanei Britanice pentru construirea Bisericii Anglicane ,The Church of the Resurrection”, care a fost construită în 1914. Regina Maria a frecventat regulat slujbele acestui lăcas de cult. A fost singura clădire a Bisericii Anglicane din blocul țărilor estice care a rămas deschisă în perioadei comuniste.
Astăzi, când lumea per ansamblu se află în schimbări, Biserica Învierii rămâne un exemplu vizibil de continuitate, combinând tradiția cu dezvoltarea ecumenică, o congregație diversă, și angajamentul nestrămutat de a sluji lumii moderne.
Intreținerea să este dependentă strict de donațiile membrilor congregației și de evenimentele pe care le găzduieste.
anglicanbucharestevents@gmail.com
www.anglicanchurchbucharest.org
