Harta Sonoră a Sufletului s-a intitulat dublul recital, de harpă și violoncel, ținut pe 26 aprilie la Biserica Anglicană de Miruna și Radu Nagy. A fost gîndit ca o dublă călătorie: în istoria muzicii și în profunzimea sufletului, care se exprimă atât de direct prin muzică și pe care muzica îl influențează direct – nu degeaba se spune coardele sufletului!
Radu Nagy este absolvent al Conservator Porumbescuz Radu s-a perfecționat in Statele Unite. obtinind burse la Universitațile din Milwaukee Wisconsin şi Dekalb Illinois. I-a avut ca profesori pe Wolfgang Laufer şi Marc Johnson din cvartetele „Fine Arts Quartet” şi „Vemeer Quartet“. Laureat al concursurilor internaționale de la St. Petersburg, Londra şi South Bend, Indiana, a susținut concerte pe scenele importante ale lumii precum New York, Tokyo, Berlin, Paris, Buenos Aires.
În calitate de prim violoncel al Orchestrei „Arturo Toscanini” a colaborat cu dirijori ca Lorin Maazel, Zubin Mehta, Kurt Masur. Yuri Temirkanov, Georges Pretre, Riccardo Muti şi Vladimir Jurowski. Radu improvizează și compune muzică în cadrul teatrului pentru copii Morgenstern” din Berlin.
Miruna Nagy şi-a desăvârşit studiile de harpista la Lyon si München; concertánd apoi în cadrul fundaţiei fondate de Sir Yehudi Menuhin „Live Music Now”, in spitale şi cămine de persoane în vârstă în Germania. A avut şansa de a-şi extinde experienţa de muziciană, studiind terapia prin sunet cu harpista Uschi Laar la Institutul de harpă şi arta vindecării” din Bavaria.
Urmând pasiunea ei din copilărie, aceea de a scrie, a studiat scenaristica pentru film la Academia de film „DFFB” de la Berlin. Îmbină în mod artistic si interactiv elementul de „storytelling” cu muzica în lucrul ei cu copiii şi adulții. Miruna compune și crează muzică pentru meditații și ceremonii, cum ar fi suita „Journey into Infinity”.
De ce scriu asa de tarziu despre un concert care a avut loc chiar in vinerea de dinainte de Florii? Pur si simplu pentru ca acel concert nu s-a terminat dupa 2 ore, de fapt nu s-a terminat dupa ce urechile fizice nu au mai auzit muzica in direct si toti spectatorii au plecat din Biserica Anglicana.
Efectele concertului au reverberat mult timp dupa aceea, pe mai multe planuri. Dincolo de esteticul „a fost un concert de neuitat” exista puterea muzicii de a se aseza intr-un spatiu sacru (reprezentat de spatiul bisericii) si apoi de a reverbera de acolo in toate dimensiunile sufletului, care, dupa cum stim, sunt infinite. Fizic infinite, nu metaforic infinite.
Cateodata nu poti scrie cand esti in plina vibratie, asa cum nu poti sta la geam sa te uiti cum tu insuti treci strada.
Nu poti relata ce s-a petrecut pentru ca inca se petrece, nu poti relata ce se petrece deoarece nu stii ce se petrece. Atunci lasi muzica si vibratia sa se aseze, adica sa reverbereze.
Pana cand ceva te agrega si te impinge catre reflectare. O traire, aparent fara legatura directa… si totusi.
Poate unii dintre voi ar fi curioși sa știe exact despre ce trairi a fost vorba, dar sensul nu e asta. Trairile acestea sunt doar o forma psihic personalizata a unor „cutremure” sau „descarcari electrice” a caror amploare depaseste cu mult psihologicul. Iar ceea ce vreau sa subliniez eate chiar asta: muzica este un vehicul al sufletului – cu cat suntem mai constienti de asta si cu cat o intentionam mai mult, puterea ei de transformare este mai mare
Si iar nu spun aici vreo noutate absoluta – exact aceste lucruri au strabatut spatiul cultural, mentionate de exemplu de Platon, de orfici si de toti cei care i-au revizitat in timpurile moderne.
Printre care si Regina Maria si mentorii ei spirituali.
Am pomenit-o pe Regină pentru ca spiritul ei, asa cum mi s-a revelat la Pelisor si mai ales la Balcic, mi s-a parut a fi acasa in Biserica Anglicana, transformata in acea seara in sala de concert ad-hoc.
Desi in general aceasta confesiune nu incurajeaza reprezentarile si inchinarea la icoane, de jur imprejur erau cateva frumoase icoane ortodoxe (despre care am aflat mai tarziu ca au fost primite in dar si reprezentau sfintii importanti atat pentru spatiul ortodox de la noi cat si pentru spatiul britanic: de exemplu Sfântul Gheorghe purtatorul de biruință si Sfîntul Andrei, care este patron atât pentru Dobrogea cât și pentru Scotia.
In dreptul „scenei” se vedeau mesa si lumanarea aprinsa, semn ca Miruna si Radu Nagy deschisesera spatiul sacru dupa riturile samanice andine pe care le-au deprins si le predau la noi, ca fondatori al Scolii Medicina Samanica Inca.
Dar in aceasta seara nu venisera pentru al rit decat ritualul pur al muzicii, intr-un recital care, nimic mai nimerit chiar inainte de Florii, a reunit glasul omului ( reprezentat de violoncelul lui Radu Nagy) si glasul divinului ( reprezentat de harpa Mirunei Nagy). Gandit ca o incursiune in istoria muzicii, dar mai ales ca o aventura a sufletului, concertul a fost conceput ca o călătorie initiatica a eroului, erou reprezentat de fiecare dintre noi, in Sinele nostru, sau chiar de Iisus Omul si Iisus Dumnezeu (iar Carl Gustav Jung ne spune ca Sinele nostru si Iisus ajung sa fie tot una).
Cand concertul ajunsese la punctul cel mai dramatic, privirea mi s-a deschis roata si atunci am vazut tabloul catapetesmei din Biserica Anglicană – care reprezenta culmea Golgotei. Fusese, desigur, de la inceout acolo. Dar abia atunci am sesizat ce era.
Cand ne-a prezentat putin istoricul lacasului, reprezentantul Bisericii Anglicane nu vorbise despre decor si tablouri, ci despre istoricul comunitatii anglicane si bisericii ei din Bucurestj – iar destinul acestei biserici a.fost legat intr-adevar de eforturile si generozitatea Reginei Maria.
Inregistram faptele si decorurile numai trecator. La fel cum inregistra si telefonul sunete si imagini – pe cere le vedeti aici.
Insa sufletul avea traiectoria lui, urca aceasta Golgotă, alaturi de stramosii pe care Miruna chiar ii evocase explicit la inceputul concertului. Stramosii erau prezenti acolo, in fiecare dintre noi popoare diverse de strămoși isi amestecau sevele, ca niste copaci in padure.
Ne-am reasezat stramosii in suflete, ne-am mangaiat sufletele cu Luminile Orasului, si concertul s-a incheiat cu o parte din compoziția Mirunei, Journey into Infinity. Și nu stiu daca am apucat sa ii spun ceea ce observasem chiar data trecuta cand o vazusem la harpa – că atunci cand canta compozitiile proprii este literalmente alta decât atunci cand cântă un repertoriu invatat: sunetele captat o alta materiitate, imaterială.
In final stramosii au plecat acasa cu noi. Si-au reverberat pana ce le-am dat odihnă si lumină.
Nu e prea tarziu sa spun acum: Hristos a inviat!
