Visul și interpretarea lui face casă bună cu muzica. Nu numai că intrepretarea viselor s-a născut pe terenul Vienei imersate în muzică, ci, dimpotrivă, interpretările profunzimilor au putut prinde rădăcini numai pe solul fertil al numitei Viene.
Dar la aceste lucruri m-am gândit numai după ce instrumentele tăcuseră, iar acum se cuvine să relatez povestea de acolo de unde a pornit, anume când instrumentele răsunau.
Cum te transportă muzica în cu totul altă parte a sufletului? m-am trezit întrebându-mă stând ăn Sala Radio vineri 13 decembrie, după ce deja prima parte din concertul pentru vioară de Beethoven mă furase din starea mea de până atunci și mă dusese într-un soi de dedublare cât se poate de atrăgătoare și cât se poate de personală.
Și totuși eram mai acolo prezentă și ancorată. Muzica acționează prin prezență emoțională și alimentează prezența emoțională.
Ceea ce auzeam, unicul concert scris pentru vioară de Beethoven, era o operă scrisă la comandă pentru un mare virtuoz și copil-minune al viorii, contemporan cu Beethoven, pe numele lui Franz Clement.
Lucrând la o comandă de la violonistul și dirijorul Franz Clement (1780-1842), care avea să fie și solistul principal în concertul benefic în propria sa onoare, Beethoven a finalizat lucrarea în numai câteva săptămâni în ultima parte a anului 1806. Beethoven îl cunoscuse pe Clement în 1794 când a participat la un spectacol al copilului-minune de 14 ani la Viena.
Beethoven a fost impresionat, a profețit că Clement „va atinge cel mai mare obiectiv posibil pentru un artist de aici de pe pământ”. Clement a devenit concertmaster la Theater and der Wien, iar Beethoven i-a încredințat misiunea de a dirija premiera simfoniei sale Eroica la un concert de binefacere pe 7 aprilie 1805.
Aparent, Clement era cunoscut pentru capacitatea sa extraordinară de a cânta piese complexe din memorie, după ce le-a văzut doar pentru scurt timp. Această abilitate specială trebuie să fi fost foarte utilă pe 23 decembrie 1806, când a cântat ca solist la premiera Concertului pentru vioară Beethoven.
Compozitorul a lucrat la piesă până cu puțin timp înainte de spectacol, iar Clement a cântat concertul la prima vedere și din memorie. O altă caracteristică neobișnuită a acestei premiere a fost faptul că concertul a fost cîntat în două jumătăți. Prima mișcare a fost dată înainte de antract, iar odată ce spectacolul a fost reluat, Clement a distrat mulțimea „cântând o sonată pe o coardă sau cu vioara ținută cu susul în jos”.
După această etapă de spectacol, mai degrabă de entertainment, cum am spune acum, și paralelă cu firul concertului, au fost date ultimele două mişcări ale concertului de Beethoven. Lucrarea nu a fost bine primită și a dispărut aproape imediat.
Un critic a scris: „În ceea ce privește concertul lui Beethoven, opinia tuturor cunoscătorilor este aceeași: deși recunosc că acesta conține unele lucruri frumoase, ei sunt de acord că continuitatea adesea pare a fi complet întreruptă și că repetițiile nesfârșite ale câtorva. pasajele banale ar putea duce cu ușurință la oboseală. Se spune că Beethoven ar trebui să-și folosească mai bine talentele, desigur, mari…”.
Vedem de aici că setea de perfecțiune a lui Beethoven l-a făcut să întârzie livrarea mai mult decât ar fi fost permis, apoi setea de perfecțiune a lui Clement l-a făcut să dilueze compoziția și să-i rateze miza romantică și dramatică. La fel ca un actor care în loc să vadă sensul piesei se plânge că autorul nu i-a dat lui toate replicile și în replicile pe care i le-a dat totuși nu se afla decât un procent redus de cuvinte cu r care i-ar fi permis să facă ce știe el mai bine, anume să graseize.
Abia peste 38 de ani piesa va fi reluată de Felix Mendelssohn Bartholdy, care a dirijat-o exemplar, cu un solist de numai 12 ani Joseph Joachim. Concertul și-a câștigat un loc permanent în repertoriu abia în 1844, când Joseph Joachim, în vârstă de doisprezece ani, a interpretat opera sub conducerea lui Felix Mendelssohn la Londra. Atunci criticii au putut scrie complet altceva: „Cerințele tehnice considerabile ale concertului servesc întotdeauna scopului expresiei și principiilor designului simfonic; virtuozitatea strălucită și acrobația violonistă sunt secundare.”
Față de obișnuiții virtuozi ai viorii, care se confruntă cu partitura lui Beethoven, trecând drept cea mai solicitantă și mai lungă probă de măiestrie pentru un as al viorii, Alexandru Tomescu are o maturitate proprie și o maturitate cu Stradivariusul său. Nu mai demonstrează, ci pune la lucru emoția. Așa te captează și te duce dincolo de realitatea concretă în care îndeobște activezi și crezi că te afli.
Cu câteva săptămâni înainte, în interviul pe care mi l-a acordat exact despre aceste lucruri mi-a vorbit: https://palindrom.eu/alexandru-tomescu-muzica-este-emotie/
După o carieră bogată realizată în Europa și în lume, presărată cu succese în săli precum Théâtre des Champs Elysées – Paris, Carnegie Hall – New York sau Metropolitan Arts Centre – Tokio, sub bagheta unor dirijori de renume precum Valery Gergiev, Kurt Masur sau Christoph Eschenbach, ALEXANDRU TOMESCU a revenit în România, unde s-a implicat în organizarea unor turnee naţionale de muzică clasică, realizate exclusiv din fonduri private.
A devenit protagonistul unor evenimente–pilot în lumea muzicală românească: a cântat pe Stradivarius într-o staţie de metrou, pentru a dovedi că există o însemnată receptivitate pentru muzica de calitate; a cântat într-o pădure pentru a milita împotriva exploatării iraţionale a domeniului forestier. A cântat în faţa unei case în ruine, pentru a stopa distrugerea clădirilor aflate în Patrimoniul Naţional. A cântat cu scopul adunării de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România sau pentru protezarea auditivă a copiilor cu deficienţe de auz.
Este printre primii artişti care şi-a făcut o misiune clară din a purta mesajul muzicii clasice în oraşe româneşti în care nu există filarmonici.
Solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România, Alexandru Tomescu nu se rezumă doar la a cânta în faţa publicului său, ci cultivă un dialog intens cu acesta, fie de pe scenă, explicând ce cântă, fie prin interviurile pe care le acordă la televiziunile şi radiourile de specialitate şi nu numai. Fie că vocea se aude la Radio România Muzical sau la Radio Guerrilla, fie că vorbele sale sunt tipărite în Dilema Veche sau în revista Viva!, el explică ce înseamnă să fii artist în România secolului XXI și ce surse îi hrănesc inspiraţia.
Angajamentul pe care şi l-a asumat în momentul în care a primit în folosință vioara Stradivarius Elder-Voicu, în 2007, a fost acela de a familiariza un număr cât mai mare de români cu sunetul splendidului instrument, misiune îndeplinită în primul rând prin turneele sale naționale.
Cu respirația secretă dintre sunete, muzica producea acel tip de transă pe care o pot asemăna cu vraja care-i cuprinsese pe copiii din Hamelin. Dar realitatea e încă mai paradoxală decât fantezia distopică a fluierașului din Hamelin. Realitatea paradoxală a spectatorilor care au umplut sala Radio vineri este că pentru a atinge numitul transcendent zis și transă ei trebuie să fie complet și pe deplin prezenți în muzica de acolo.
În cea mai nuanțată și mai dramatică formă în care l-am auzit vreodată, Alexandru Tomescu a creat din vioara sa un personaj atât de viu și a dat un contur atât de organic virtuozității, încât cu adevărat a transformat vioara în voce umană, în vocea eroului.
La granița între clasic și romantic, concertul pentru vioară de Beethoven nu trebuie să fie citit doar ca probă de virtuozitate, ci maI ales ca aventură a eroului, atât de captivantă și de plină de tensiune dramatică încât, cu totul fermecați, am rămas în aceeași stare și după minunatul adagio de Bach oferit de Alexandru Țomescu la bis și ne întrebam cu toții ce mai poate urma.
Partea a doua, dansurile simfonice ale lui Rachmaninov mi s-au revelat drept o continuare absolut firească, dar complet neașteptată, a poemului eroic pentru vioară al lui Beethoven. Asta pentru că am luat foarte în serios denumirea de ¨dansuri˝ – chiar dacă mulți cunoscători nu țin neapărat să se gândească la această muzică drept suport coregrafic. E drept că nici eu nu am luat-o drept suport pentru o coregrafie concretă, ci mai degrabă ca pe un suport al dansului despre care vorbește Nietzsche.
Dansurile cuprind în trei mișcări. Primul ne poartă în ritmurile agitate ale baletului rusesc; al doilea este în tempo de vals; finalul este sub forma unei urmăriri.
Gesturile de dansatoare ale Katharinei Wincor au condus cu grație și fermitate orchestra într-o aventură a modernității care privește de fapt același dramatism eroic, alimentată fiind în plus de toate angoasele și propulsiile muzicale ale noului secol.
Ultima creație majoră a lui Rachmaninov, Dansuri Simfonice este și singura concepută în întregime în Statele Unite (unde compozitorul se stabilise după exilul forțat din Rusia, impus de situația politică). Partitura a fost interpretată pentru prima oară în ianuarie 1941, de către Philadelphia Orchestra, în prezența compozitorului.
Katharina Wincor a atras atenția internațională ca dirijor asistent al cunoscutei orchestre americane Dallas Symphony Orchestra și, ulterior, a colaborat cu ansambluri ca Deutsches Symphonie-Orchester Berlin, Seattle Symphony, Vancouver Symphony, North Carolina Symphony. Este laureată a Premiului Neeme Järvi la Festivalul Gstaad Menuhin (în 2017), festival fondat de marele violonist Yehudi Menuhin în stațiunea alpină Gstaad din Elveția.
În stagiunea 2023-2024, KATHARINA WINCOR a revenit la pupitrul ansamblurilor Museumsorchester Frankfurt, Dresdner Philharmonie, Cincinnati Symphony, Klangforum Wien etc. Alte debuturi orchestrale includ WDR Sinfonieorchester, Staatsorchester Darmstadt, BBC Symphony, Sarasota Orchestra, Queensland Symphony, Yomiuri Nippon Symphony.
Printre cele mai importante momente recente din cariera sa se numără colaborări, ca dirijor invitat, cu ansambluri precum Deutsches Symphonie-Orchester Berlin, Bruckner Orchester Linz, Grazer Philharmoniker, Seattle Symphony, Detroit Symphony, Vancouver Symphony, Naples Philharmonic, North Carolina Symphony și Utah Symphony.
În 2020, a fost premiată la Concursul Mahler din Bamberg și a fost invitată la masterclassul Ammodo al Orchestrei Regale Concertgebouw – Amsterdam cu Iván Fischer, care ulterior a adus-o ca asistentă pentru mai multe proiecte derulate cu Budapest Festival Orchestra.
După ce a crescut în Austria Superioară, Katharina Wincor a studiat dirijatul la Universitatea de Muzică și Artă Interpretativă Viena și la Universitatea de Arte din Zurich. A participat la cursuri de măiestrie cu Riccardo Muti, Jaap van Zweden, Robert Spano și David Zinman.
Revenind la magniifica seară de vineri: din altă epocă, pe un alt plan artistic, dansurile au acționat ca partea a doua a unui vis, care reia pe alt plan ceea ce comunicase prima parte a visului.
În analiza freudiană a viselor apare adesea menționat fenomenul celui de-al doilea vis dintr-o noapte.
Visul „al doilea” sau „a doua parte a visului” care se înfățișează după ce înregistrezi că te-ai trezit din primul vis. Această parte a doua se revelează ca o re-visare a conținuturilor latente care au dat naștere primului vis, dar o re-visare sub o formă (sau conținut manifest) adesea total diferit în aparență.
Analizei i se revelează însă că o re-prelucrare secundă a conținutul latent al viselor, care completează, reia, propune din nou și/sau reașază în profunzime ceea ce revelase prima parte.
Ca să continuăm comparația, dacă în concertul pentru vioara de Beethoven aveam de-a face cu toate abisurile condiției eroului, dansurile lui Rachmaninov care au urmat reiau dramatismul la nivel de orchestră iar drama capătă detașarea reparatoare a dansului. În dans nimeni nu e singur și la modul absolut eroi nu sunt, ci suntem mișcați de cea mai veche formă de memorie, care antrenează cu ea neamuri întregi de străbuni.
Eroul e numai o formă a sufletului lumii și prin însăși această revelație își găsește și forță și alinare.
În 2023 Dansurile Simfonice ale lui Rachmaninov au reprezentat cea mai cântată piesă simfonică în toată lumea.
Care este actualitatea lui Rachmaninov – în afară de simpla aritmetică spunându-ne că în 2023 s-au împlinit 150 de ani de la nașterea sa? În afară de faptul notat de critici că este ˝o capodoperă a orchestrației, cu efecte spectaculoase care dau la fel de multă pielea de găină interpreților, cât și ascultătorilor˝?
Îndrăznesc să le bănuiesc o actualitate anunțată, o autobiografie la o răscruce a istoriei, un alt fel de istorie a eroului, o reluare și o aducere în actualitatea secolului a dramei eroului romantic.
