Când am auzit pentru prima dată koanul asta cu sound of one hand clapping, mă gândeam că e „ceva de ordinul paradoxului” , al trării paradoxului. Și fără îndoială este. Numai că nu l-am trăit așa până acum.
Azi 5 ianuarie, devenit deja 6, am început ziua cu gândul la cu totul alt koan, cel despre „înainte de iluminare speli vasele, după iluminare speli vasele”. Dar nu i-am dat glas.
Circumstanțele zilei m-au făcut să iau săbiile în mână și merg spre locul faptei, exact locul în care spiritul m-a chemat dintr-o tufă, acum peste zece ani. Nu era neapărat ceamai potrivită zi și oră, nu am stat prea ult pe gânduri ca să găsesc cele mai potrivite haine, nici cele mai bune arme, mai degrabă eram precum cavalerul Konrad din poveste. Dar nici că-mi păsa prea mult. Nu mă pregătisem adecvat, nu studiasem, nu recapitulasem nimic, așa cum visam să fac. Numai în nopțile trecute, într-un acces de febră, mă întrebasem dacă sabia mea mai poate tuna ca pe vremuri.
Chiar când am coborât din bloc precara mea husă de săbii s-a rupt și mi-am dat seama că trebuie să le car în mână. So be it – doar fantazasem cât de mult îmi va plăcea să le simt iar în spate!
Loc perfect am găsit, dar nu ne scăldăm mereu în aceeași tufă.
Pur și simplu am exersat. Și de la început am auzit sabia tunând ca pe vremuri. The sound of one hand clapping. În sfărișt am înțeles ce a vrut să spună.
Sunetul acesta născut din spiralarea energiei marca începutul revenirii. Concretizarea revenirii. Momentul în care acel punct de yang în interiorul yinului începe creșterea sa spre punctul în care va fi o mare de yang, în care punctul de yin va crește către a fi din nou o mare de yin.
The sound of one hand clapping este acest sunet inevitabil marțial al parteneriatului. Dacă ai o mână, cealaltă va veni contra ei. Odată ce ai făcut o acțiune stânești contrariul ei. Odată ce tu ai bătut cu o palmă, universul se va lovi de ea.
The sound of one hand clapping este momentul. Unii ar spune momentul potrivit, dar e în zadar. Toate momentele sunt potrivite. Nimic nu a făcut acest momentu mai potrivit decât altele. Numai alegerea. În acest moment a fost făcută alegerea. Momentul nu ar fi existat fără alegere, iar alegerea nu ar fi existat fără moment. De aceea one hand is clapping.
Nietzche ar fi zis „dar eu o vreau așs” „amor fati” sau „eterna reîntoarcere” – ceea ce un chinez ar fi considerat fără îndoială fastidios, cel puțin la fel de fastidios cum ni se pare nouă studiul taiji -ului și altor arte marțiale.
Alegerea a fost potrivită acum. Dar emoția exista și există și acum, după ce one hand has already clapped. Neliniște combinată cu liniștea întoarcerii acasă la stirpea celor ce au învățat lupta rătăcind. Artele noastre pe care le numim „din munții Wudang” nu provin practic de nicăieri , sunt nemuritoare pentru că vin de la nemuritori și nemuritori suntem întrecâtva fiecare dintre noi, cei ce le vehiculăm. Ne recunoaștem unii pe alții după afinitatea cu dragonii de apă denumiți săbii. Așa am ajuns și eu în clan. Dragoni de apă, noi nu suntem așezați de fapt nicăieri, iar „tradiția” nu ne descrie. Taoluurile noastre sunt reinventate cu fiecare practicant și fiecare generație, Noi suntem la maximum atenți atât cu interiorul cât și cu exteriorul. Nu stăm nici în mănăstire și nici nu dăinuim în peșteri, de aceea „tradițiile” noastre sunt scurte și nu sunt bine stabilite. Ceea ce îi putem învăța pe discipolii noștri este mai degrabă o atitudine, lupta, felul în care se repartizează atenția și intenția. Suntem fericiți dacă prindem fereastra temporală potrivită și putem învăța de la maeștri potriviți câteva tehnici bune, pe care le putem simți și deci dezvolta. Adesea am fost nevoiți să ne pierdem în lume și adesea și în noi, am uitat și ne-am adus aminte. Spre deosebire de mănăstirile ordonate ale budiștilor care chiar au stat în Shaolin, noi am fost mereu gata de ducă și nicăieri de găsit. Deghizați în războinici, în boxeri, în maimuțe, în circari, în funcționari de stat, în slujbași mărunți, concubine, inflluenceri.
Îmi aminteam de asta pe când am pornit circuitul reamintirii exact acolo unde pornise atunci, mai bine de zece ani: de la sabie, pe care o purtam aproape fără noimă atunci. Pe măsură ce soarele curgea spre apus, în culorile de miere ale acestei ultime zile de primăvară din iarnă, am simțit iar cum curge prin mine mătasea și cinabrul, cum lumea prinde noimă. Înregistram și notam că săbiile s-au dezechilibrat, oare ce se paote face, oare cum se făcea aici… dar nimic nu tulbura cu adevărat liniștea și noima. Știind în același timp că noima e chiar secunda asta. Acum când scriu știu deja că ceea ce voi face în acest nou ciclu va fi cu siguramță diferit de ceea ce am făcut în ciclul precedent.
Și mi-am mai amintit și că ceea ce la noi a ajuns sub numele de koan nu este decât o poveste misterială chinezească pusă în scenă în budismul japonez. Așa că, întocmai ca și proverbiala maimuță, este probabil ca tocmai să fi scris un s0net de Shakespeare bătând cu un deget la mașina de scris. Pănă la sonetul următor, the sound of one hand clapping!
