O stagiune la Sala Radio e un Festival Enescu in forma continuata, mi-a spus entuziasmata o prietena dupa cel mai recent concert audiat aici.
În cadrul unui frumos proiect inițiat la acest început de an de ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO, vom avea șansa de a aplauda în 2025, pe scena Sălii Radio, câțiva mari violoniști născuți în România, care sunt extrem de apreciați în străinătate, în ipostaza de concert-maestru al unor celebre orchestre europene, dar și ca soliști.
Vineri, 21 februarie 2025 (19.00), invitatul Orchestrei Naționale Radio a fost cunoscutul violonist LIVIU PRUNARU, care s-a făcut remarcat pe plan internațional drept concert-maestru al uneia dintre cele mai bine cotate orchestre simfonice din lume: Royal Concertgebouw Amsterdam. Ca solist, a evoluat alături de ansambluri precum Concertgebouw Amsterdam, Royal Philharmonic Orchestra, Orchestra Națională a Belgiei, Orchestra Filarmonicii din Atena, Orchestra Mayo din Buenos Aires, Orchestra Simfonică din Mississippi ș.a.
De această dată, Liviu Prunaru a interpretat la București o partitură mai rar cântată în lume: Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră, semnat de compozitorul german MAX BRUCH. Liviu Prunaru a interpretat la București o partitură mai rar cântată în lume: Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră, semnat de compozitorul german MAX BRUCH – atat de rar interpretat încât unii muzicieni spun despre el că este un unicorn al lumii muzicale -credem în prezența lui, dar nu o știm, pentru că nu se cântă.
Totuși la București s-a cântat – iată încă o ocazie de a afirma că scena Sălii Radio a devenit încă o dată un centru al lumii muzicale internaționale. Creația a fost dedicată unui celebru violonist al vremii: Joseph Joachim, care a și interpretat solistic lucrarea la premiera de la Dusseldorf (31 mai 1891).
Evenimentul de la Sala Radio s-a derulat sub bagheta unui alt invitat special: dirijorul britanic CHRISTOPHER WARD, care este (din 2018) director muzical al Teatrului și Orchestrei Simfonice din Aachen (Germania). În calitate de dirijor invitat, a dirijat spectacole la Staatsoper Hamburg, Deutsche Oper am Rhein, Opera din Graz, Salzburger Landestheater, Teatrul Național din Praga, Teatrul Național Slovac, Teatrul din Bremen ș.a.
De asemenea, a dirijat premiere mondiale la Festivalul Internațional de Muzică „Primăvara de la Praga” (Prague Spring International Music Festival) și la Festivalul de Vară de la Bregenz, iar în 2019 a preluat, în scurt timp, premiera mondială a operei „Babylon” de Jörg Widmann, înlocuindu-l pe Daniel Barenboim la Staatsoper Unter den Linden, Berlin. La casele de discuri Naxos și Capriccio a înregistrat o serie de CD-uri foarte apreciate care au primit mai multe nominalizări la premiile Opus Klassik.
Seara s-a deschis cu Verdi – uvertura operei Forța destinului și s-a încheiat cu lucrarea lui Richard Strauss – Aus Italien. Ca multe alte creații din istoria muzicii, și aceasta din urmă a fost inspirată de o vacanță a compozitorului pe tărâm italian, în care acesta a transpus în muzică impresiile sale de călătorie din Roma, Bologna, Napoli, Sorrento, Salerno și Capri.
De la ordinea clasică la lumea sentimentală wagneriană, de la tragedie la continuumul wagnerian, de la destin la voiosia eternei reintoarceri, acest concert mi-a amintit mult de randurile pline de entuziasm scrise de Nietzsche despre muzica. Pe de o parte datorita unei foarte inspirate succesiuni de piese si pe de alta parte datorita artei precise, dar plina de rafinamente si fluiditati surprinzatoate a dirijorul Christopher Ward si desigur datorita jnterpretarii pline de suflet si har a violonistului Liviu Prunaru.
Verdi – omen din Italia
Muzica începe cu motivul „Soarta” al operei Forța Destinului.
Premiera Fortei Destinului de Verdi a avut loc la 22 noiembrie 1862, pe scena Teatrului Imperial Balşoi Kamenni din Sankt Petersburg, fiind foarte aplaudată de publicul rus. Facțiunea wagneristă a privit-o cu mare rezervă. După revizuiri ulterioare, spectacolele susţinute la Roma în 1863 (cu titlul Don Alvaro) şi la Madrid (în prezenţa ducelui de Rivas, autorul piesei) au fost continuate, la scurt timp, cu reprezentaţii la New York şi la Viena (1865), Buenos Aires (1866) şi Londra (1867).
După alte revizuiri şi adăugiri ale lui Antonio Ghislanzoni, Verdi şi-a prezentat această versiune – devenită partitura standard a operei – la Scala din Milano, pe 27 februarie 1869 Comandata de Teatrul de Opera din Sankt Petersburg opera “Forta Destinului” este celebra din cele mai nepotrivite motive: de-a lungul anilor diverse accidente, care mai de care mai stranii, s-au intamplat atunci cand vreun teatru a dorit sa monteze opera. Ligamente rupte, pierderi de voci si chiar cateva decese au facut ca “Forta Destinului” sa fie considerata blestemata (precum “Macbeth” in teatru) iar din acest motiv superstitiosul Luciano Pavarotti nu a interpretat niciodata rolul principal in aceasta opera.
Bruch – sentiment din Nord
Max Bruch (6 ianuarie 1838 – 2 octombrie 1920) a fost un compozitor, violonist, profesor și dirijor romantic german. După ce a studiat pentru scurt timp filozofia și arta la Bonn (1859), Bruch a avut o carieră lungă ca profesor, dirijor și compozitor, trecând printre posturi muzicale din Germania. Ca deviză a lui, pe piatra funerară a părinților săi, Margaretha Bruch a gravat ulterior „Muzica este limba lui Dumnezeu”.
Lucrările complexe și bine structurate ale lui Bruch în tradiția muzicală romantică germană l-au plasat în tabăra clasicismului romantic exemplificat de Johannes Brahms, mai degrabă decât în „Muzica nouă” opusă a lui Franz Liszt și Richard Wagner. Pe vremea lui, era cunoscut în primul rând ca compozitor coral și adesea, spre supărarea lui, a fost umbrit de prietenul său Brahms, care era mai popular și mai apreciat.
Astăzi, așa cum a fost și în timpul vieții sale, Concertul pentru vioară nr. 1 al lui Bruch, în sol minor, op. 26 (1866) este unul dintre cele mai populare concerte romantice pentru vioară. În vreme ce inițial Bruch a intenționat să-i dea numele de Fantezie, varianta finală a fost revizuită chiar de virtuozul german Joseph Joachim și a rămas în istoria muzicii sub numele de Concert. Concertul al treilea pentru vioară, pe care l-am ascultat la Sala Radio vineri, nu a atins niciodată acest nivel de celebritate.
Lucrarea lui Bruch numită Kol Nidrei, Op. 47, pentru violoncel și orchestră (subtitrată „Adagio pe melodii ebraice pentru violoncel și orchestră”) face ecou unui serviciu divin ashkenaz pentru sărbătoarea iudaică Yom Kippur. Aceasta i-a adus suspiciunea de ascendență evreiască. Deși nu există niciun argument în favoarea unei ascendențe iudaice a lui Max Bruch muzica sa a fost restricționată de regimul nazist în calitate de ˝muzică evreiască˝ între 1933 și 1945.
Violonistul LIVIU PRUNARU a obținut recunoașterea internațională la cele mai prestigioase concursuri internaționale de vioară din lume. A fost premiat, în 1997, cu medalia de aur la Concursul Internațional de vioară Dong-A din Coreea, este medaliat cu argint al Concursului internațional de vioară Indianapolis – SUA (1998), a obținut medalia de argint la Concursul Regina Elisabeta de la Bruxelles (1993), este medaliat cu aur la Rodolfo Lipizer International Violin Competition din Italia și medaliat cu aur la Concursul Internațional de vioară R. Molinari din Elveția, printre multe altele.
Și-a făcut debutul la New York, cu Juilliard Symphony la Lincoln Center, după ce a obținut marele premiu la Juilliard Mendelssohn Competition. De asemenea, în 1999, a câștigat marele premiu la E. Nakamichi Wieniawski Violin Concerto Competition, ceea ce a dus la spectacole cu Aspen Young Artists Orchestra.
Născut la Craiova, Liviu Prunaru a început studiul viorii la vârsta de 6 ani. Apoi, în 1990, a fost invitat de marele violonistul Alberto Lysy să studieze cu acesta la renumita Academie Menuhin din Gstaad, Elveția. Și-a finalizat studiile cu Dorothy DeLay în New York, unde a participat activ și la cursuri de măiestrie cu Itzhak Perlman.
În septembrie 2006, după 14 ani de activitate didactică la Academia Menuhin, Liviu Prunaru a devenit concertmaestru al Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam (poziție ocupată în perioada 2008-2024), ansamblu care a primit, în 2008, pentru prima dată, titlul de cea mai bună orchestră din lume.
În octombrie 2010, un alt moment important din cariera sa l-a reprezentat acceptarea poziției de director muzical al Academiei Internaționale de Muzică Menuhin din Elveția, constinuând astfel tradiția maeștrilor săi, Yehudi Menuhin și Alberto Lysy.
Pe lângă activitatea didactică și cea de concertmaestru, Liviu Prunaru are o activitate solistică foarte activă în Asia, America și Europa, susține numeroase recitaluri și înregistrează aproape în fiecare an. În România, participă la turneul extraordinar „Duelul viorilor” (Stradivari VS Guarneri), alături de violinistul Gabriel Croitoru și pianistul Horia Mihail.
Pe scena Sălii Radio, talmacita de vioara lui Liviu Prunaru, am auzit in fantezia a lui Bruch cantecul unui om de lume, puternic, carismatic, un conducător și-un binefăcător, un mare sentimental, sfâșietor de sentimental, din păcate cu desăvârșire singur în interiorul său.
Richard Strauss – un flux direct al fanteziei, Italia si sudul ca eliberare, ca o iluminare fara oprelisti si fara vina. Cum spuneam, voiosia eternei reintoarceri.
Aus Italien (Din Italia), Op. 16, este un poem sonor sau o simfonie cu program pentru orchestră de Richard Strauss, descrisă de compozitor drept „fantezie simfonică”. A fost finalizat în 1886 când Richard Strauss avea 22 de ani și, încurajat de Johannes Brahms, a călătorit vara în Italia, la Roma, Bologna, Napoli, Sorrento, Salerno și Capri. A început să schițeze lucrarea în timp ce era încă în călătorie.
Richard Strauss însuși descrie cum frumusețile naturale și evocările istorice ale Italiei au dat literalmente aripi fanteziei sale și au făcut să țâșnească muzica într-o succesiune firească și aproape fără efort.
Richard Strauss și-a numit lucrarea „Fantezie simfonică” și a dedicat-o mentorului său Hans von Bülow. Este singura lucrare a lui Richard Strauss pentru care el însuși a scris un program specific.
Strauss a încorporat melodia „Funiculì, Funiculà” în a patra mișcare a simfoniei, „Viața populară napolitană”, crezând că este un cântec popular tradițional italian, când era de fapt o piesă scrisă de Luigi Denza în 1880. Denza a intentat un proces împotriva lui Strauss și în cele din urmă a câștigat. Acest amănunt istoric pălește însă în fața modernității acestui gest de citare și mai ales în fața inspiratei intuiții de a incepe acest concert din belcanto italian si de a termina in spirala, cu aluzie la acelasi belcanto italian!
Află aici care sunt următoarele concerte de la Sala Radio de care îți vei aminti: https://salaradio.ro/
Eu mi-am amintit acum de acest fabulos concert: https://palindrom.eu/yinul-yangul-transformarile-sunetului-si-sufletului/
