Ramona Horvath desenează pe clape harta maestrului ei Jancy Kőrössy, cel care a pus bazele jazzului românesc
Data de 15 octombrie 2026 mi-o rezervasem de mult în calendar, de când Ramona Horvath m-a sunat și mi-a povestit că va veni de la Paris în țară, că pregătește un concert cu totul special la București, primul din seria de concerte-omagiu pentru maestrul ei Jancy Kőrössy.
Mi-am promis că voi fi neapărat acolo. Pe de o parte impresionată de gestul ei de a onora memoria maestrului ei de jazz, pe de altă parte din curiozitate pură. ˝Știai că Janczy este cel care a adus jazzul în România? Încă din anii 1940?˝ Nu știam. ˝Toți ˝marii˝ jazzului românesc au fost discipolii lui. Janczy a fost profesorul meu, eu cred că am fost ultima lui elevă. Aș vrea să îi aduc un omagiu și să îl fac cunoscut printr-o serie de concerte˝.
Ramona mi-a povestit despre el cu atâta entuziasm și emoție încât pur și simplu nu puteam lipsi. Așa se face că în seara de 15 octombrie mă așezam în primul rând la Sala ARCUB – mulțumesc, Mihai Stan și Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură – și am fost complet fermecată, mai ales că puteam vedea expresiile muzicienilor și le puteam urmări privirile, ceea ce se traduce printr-o privire directă în laboratorul de creație al jazzului, muzica ce respiră prin improvizație!
Ramona – absolut magnetică, muzica uimitoare, am avut senzația că asist la unul dintre acele concerte efervescente care au definit istoria jazzului.
Acompaniată de contrabasistul Nicolas Rageau , bateristul Gabi Matei si trompetistul Tűskő Salomon, Ramona a declanșat jazzul în sala Arcub. Poate ar trebui să spun „a rostogolit jazzul” pentru că am avut tot timpul concertului senzația care trebuie să fi animat primele cluburi de la noi, unde Jancy – JFK (Janos Francisc KÖRÖSSY) – aducea jazzul ca formă de libertate personală și muzicală, inseparabil de joc, dans și chiar folclor.
Pe clapele Ramonei, care unesc pe cerc virtuzitatea, emoția, pasiunea, forța și inteligența, ritmat la cel mai cool hot contrabas de Nicolas Rageau și punctat la baterie de Gabi Matei, colorat în mai multe intervenții de trompetistul Salamon Tűzkő, jazzul exploda de bucurie și sevă. De jazz!
Cantabil, armonic și plin de trăire, rotund și sentimental cât trebuie, concertul a cuprins compoziții de JANCY KÖRÖSSY și o compoziție de pe ultimul album al Ramonei. Fiecare piesă cu tâlcul ei, fiecare purtând gânduri și evocând oameni cu o putere de transmitere care m-a fascinat total. Vedeam jazzul născându-se din felul extrem de viu și atent în care se ascultau muzicienii unul pe altul: exact acea poftă de muzică și de viață care este esența jazzului!
Ulterior am stat cu Ramona la o cafea și am întrebat-o despre istoria acestei muzici uimitoare.
Ramona, de unde și cum a venit ideea acestor concerte omagiale Jancy Kőrössy?
Faptul că sunt 100 de ani de la nașterea lui mi s-a părut că e un moment cu adevărat de marcat. M-am gândit că trebuie să punctez cumva acest moment, mai ales că timpul trece, generațiile se mai schimbă și memoria se pierde. După ce Jancy a plecat din România la finele anilor 60, el a a fost complet scos din istorie până după Revoluție, când a revenit un pic. Dar atunci oamenii care își mai aminteau de el erau deja și ei o anumită vârstă. Între timp ei mai mai dispar, apar noile generații și este important să se știe de unde a pornit jazzul la noi. De aceea mi s-a părut foarte natural și firesc demersul.
Compozițiile pe care le-ai cântat sunt extraordinar de frumoase, am avut o revelație. Mai ales cele care aveau niște accente folclorice. Rareori am văzut pe cineva să integreze atât de bine muzica tradițională românească în jazz.
Jancy a fost prima persoană care s-a interesat de asta. A fost un fel de Bela Bartok al jazz-ului, pentru că s-a interesat de bogăția folclorului – românesc și maghiar – și a vrut să le integreze în limbajul jazzului. În anii 1940 acest pas era cu adevărat revoluționar.
În fond însă, aceasta este chiar esența jazzului, el așa s-a născut, din influențe etnice de peste tot.
Da, jazzul a integrat cu bucurie tot, muzica din insule, din Caraibe, din Europa, foarte mult din Scoția. O mulțime de influențe.
Mi-a plăcut enorm faptul că Jancy a transpus Enescu în jazz.
Așa este. La fel, a fost prima persoană care s-a uitat cu un alt ochi la muzica clasică și a încercat cumva să o adopte. I-a scris Aurei Urziceanu o parafrază nemaipomenită pe care i-a făcut-o târziu, orchestrată de către Richard Oschanitzky. Aura a mers cu ea la un concurs în Belgia la vremea respectivă.
Cum spuneam, toate lucrurile astea mi se pare foarte importante pentru tineri și chiar și pentru marele public: pe de-o parte, pentru contribuția lui la muzică, la muzica românească, la felul în care jazzul a fost introdus la noi în țară la vremea aia și, pe de altă parte, la faptul că a fost primul muzician de jazz din România cu o carieră recunoscută internațional început în anii 1940. Imaginați-vă ce putea înseamna acest lucru între anii 1940 și 1960, când nu știam nici ce face vecinul de pe o stradă, nu ne știam unii pe alții, nimeni nu ieșea din țară și cu atât mai mult în domeniul acesta.
Totuși în aceste condiții el a reușit să se facă cunoscut și această realizare mi-a dat mie baza proiectului. Am vrut să trasez drumul, traiectoria lui Jancy, să marchez diferite punctele importante ale carierei lui în fiecare oraș, din țări diferite. De exemplu, în Cehia el a scos primele discuri – este incredibil faptul că primele lui discuri nu au fost scoase în România, ci în alte țări: Ungaria și Cehia.
Așa se explică – măcar parțial – faptul că nu știm aproape nimic despre el. A avut vreun disc în România?
Da – primul disc scos la Electrecord în genul jazz a fost sub numele lui – în anii 1960. Însă la finele anilor 1960 el a plecat – a fugit, practic – din România și a devenit persona non grata. A fost șters din toate antologiile pe care le-au făcut ulterior, din dicționarele de muzică ușoară și jazz. A dispărut și părea că n-a existat niciodată această persoană în România. Cum să știe toți oamenii de acum de el dacă el a fost șters? Ceea ce mi-am propus eu este un gest de reabilitare a lui și de refacere a istoriei.
Ce a făcut Jancy Kőrössy în America?
A cântat, a cântat continuu, ca orice artist. Pe lângă arta sa și geniul său, era înzestrat și cu o personalitate mai complicată și complexă, plus o viață de familie foarte învolburată. Bărbat și artist, cum se spune.
Da, la bărbați așa se spune. Dacă e o femeie, se spune altfel, chiar dacă este artistă.
Cam așa. Jancy Kőrössy a avut o viață învolburată cu multe căsătorii: prima lui soție a fost o prințesă greacă din familia Calimachi, apoi a venit mama primului său copil, apoi mama celorlalti doi copii – și s-ar putea să pierd eu din vedere una sau chiar două soții. Deci, o viață plină. Așadar, în America, întâi de toate a cântat, iar în al doilea ar trebui să se ocupe puțin și de cele două familii, deja compuse cu copii. Ca atare acolo a cântat foarte, foarte mult, a făcut foarte multe concerte în universitate, deci a avut și o latură cumva pedagogică.
Pe el l-au adus în America doi dintre cei mai cunoscuți impresari la vremea respectivă: Norman Grant, impresarul Ellei Fitzgerald și al lui Oscar Peterson, și Willis Conover, un mare jurnalist care avea cea mai importantă emisiune de jazz din lume la vremea respectivă, Jazz Hour la Vocea Americii. Acești doi oameni care călătoreau la vremurile respective și veneau din când în când în Europa și participau la diverse festivaluri de jazz, la un moment dat l-au întâlnit în Praga pe Jancy Kőrössy.
Nu auziseră niciun pianist în Europa care să cânte muzică de jazz așa ca el – așa au declarat. Și atunci s-au decis să îl ajute să ajungă în America, de unde vine jazzul.
Acum îți spun ce nu ți-am mai zis: când te-am auzit în concert pe 15 octombrie, exact senzația asta am avut-o și eu: nu am mai auzit pe cineva să cânte jazz la pian așa ca tine. Nu cântă lumea așa ca tine. Se vede și formația ta clasică, dar mai ales o poftă de a cânta dublată de curiozitatea, atenția maximă, răbdarea și interesul de a-i asculta viu pe cei care cântă pe scenă cu tine.
Și îți mai spun ceva: din câte am observat, elevii care au reușit să asimileze spiritul maestrului transmit celor din jur exact acea senzație pe care au perceput-o ca definitorie pentru maestrul lor. Este fix ceea ce îmi confirmi acum! Astfel că îmi pot imagina acum exact ce au perceput impresarii americani atunci când l-au văzut pe Jancy Kőrössy la pian!
Cert este că ei au făcut toate eforturile necesare ca să îl aducă pe Jancy în America – și asta durat câțiva ani! Din acel moment viața lui a fost exact așa cum vezi în filmele de spionaj. I-au aranjat un avion de Crucea Roșie care a plecat din Germania, deci au fost niște conversații în secret în care el trebuia să părăsească țara, să ajungă cumva în Germania la o anumită dată. El a ajuns singur acolo cu un contract fantomă, iar familia lui nu era, desigur, acolo cu el, rămăsese în România și a trebuit să-i tragă granița cineva – ca în filme! Așa au ajus în America la finele anilor 1960.
Unde a stat în America?
La început a stat foarte puțin la New York, după care el și-a dorit să stea într-un loc cu o climă dulce, unde este soare, unde să pot să se plimbe și copilul să crească în liniște (eu pot să-l înțeleg foarte bine, doar stau în Parisul gri și sunt avidă de soare!). Așa că Jancy s-a mutat în Atlanta, Georgia – un loc legendar pentru jazz – unde a rămas. Cânta însă peste tot prin America, dar și a continuat să facă niște concerte foarte importante în Mexic, unde avea niște impresari foarte buni.
Numele lui a ajuns foarte departe – chiar în Japonia. Și astăzi prieteni care știu cine a fost el pentru mine și eu pentru el îmi primit poze din tot felul de magazine de viniluri în Japonia, unde discurile cu Jancy sunt rarități căutate, dar încă disponibile. Japonezii știu foarte bine cine este și întotdeauna s-au interesat să-i cumpere discurile. Japonezii sunt foarte esteți și ei când se interesează de ceva, vor până în măduva oaselor să știe toate amănuntele.
În America Jancy a cântat în câteva festivaluri, dar mai mult în cluburi. Avea familia cu el și ducea o viață ceva mai așezată decât viața extraordinar de efervescentă pe care o avusese în Europa, unde făcea câte 5-6 turnee pe an, în Cehia, în Polonia, în Rusia, în România. Era o vedetă națională, primele înregistrări la televiziunea națională cu jazz au fost cu el, la fel și primele emisiuni ale lui Alexandru Bocăneț, ale lui Valeriu Lazarov, tot cu el au fost. Era un răsfățat al lumii mondene și a showbiz-ului de atunci.
În America a trebuit să se mai ancoreze un pic. În societatea americană, foarte liberală, ceea ce contează în primul rând sunt banii, cât și cum câștigi, cum câștigi, e important să fii constant. Și în America Jancy a înregistat câteva discuri bune și a avut foarte multe colaborări cu mari, mari, mari muzicieni de jazz.
S-a mai plimbat un pic în Europa, în Elveția, în Franța, Ungaria unde mai avea rude. A înregistrat câteva discuri foarte bune pentru Radioul Național de la Budapesta și câteva emisiuni la televiziune.
Tu cum l-ai întâlnit pe Jancy Kőrössy?
Ne-am întâlnit în Germania – el revenise în Europa pentru o serie de concerte în Ungaria și în Germania. Atunci eu terminasem Conservatorul – la începutul anilor 2000 – și m-am dus la el recomandată de familia lui Vladimir Cosma, celebrul compozitor de muzică de film din Franța.
Tatăl lui Vladimir Cosma fusese șeful orchestrei Electrecord, prieten bun cu Janczy, pe atunci pianistul și aranjorul acestei orchestre – se cunoșteau deci foarte bine. Vladimir Cosma a fost unul dintre primii elevi ai lui Jancy, crescuse cumva sub ochii lui. Așa că Vladimir, văzând că, deși făceam muzică clasică, eram atât de eclectică, avem gusturi diferite, îmi plăcea fantezia și improvizația, mi-a spus: pentru tine Jancy ar fi cel mai potrivit ca să te canalizeze pe ceva. Acum e în Germania, îl putem suna și să-l rugăm să te asculte.
Cum cântai atunci?
Cred că aveam o manieră mai haotică, neorganizată de improvizație. Improvizam foarte mult, dar într-o manieră foarte haotică. Mi-era foarte frică de el, pentru că eu am crescut într-o familie de muzicieni, am fost la o școală de muzică, am făcut conservatorul, toți prietenii mei de la mic la mare sunt toți în muzică și toți știam că era unul, Jancy Korossy, care e ca o legendă și era un fel de balaur-geniu. Toată lumea știa că era foarte bun și că era un vizionar – dar în același timp o persoană foarte dificilă. Nu te puneai cu el!
Așa că iată-mă în drum spre Janczy sperând că poate cumva va fi mai îngăduitor cu mine acum, totuși trecuseră ani mulți de la poveștile astea pe care le auzisem… Poate de la ani, poate de la altceva, cert este că a fost foarte blând cu mine. Am început să iau lecții cu el – și pe măsură ce înaintam mai scotea și biciul. Foarte isteț și înțelept din partea lui ca a început cu blândețe, pentru că altfel nu aș fi stat!
Eu cred că te-a plăcut foarte mult și a vrut să stai.
Poate. Cert este că a fost foarte diplomat la început, m-a luat cu binișorul și am petrecut săptămâni și săptămâni în care am ascultat foarte multă muzică. Îi sunt enorm de recunoscătoare și mă simt foarte norocoasă pentru că mi-a dat ocazia să intru în această muzică și să primesc acest gen total, complet, prin cea mai frumoasă metodă, aceea de absorbție. Jazzul nu este un gen care se învață la școală – sigur, poți să iei o sumedenie de informații de la școală, dar nu poți lua esența.
Nina Simone spunea că jazzul este a state of mind, a state of life. Este și un fel de a fi. Nu e numai un lucru pe care îl înveți, un algoritm. Esențial este să-l simți într-un anumit fel. E o stare de spirit. Trebuie să fii jazz în viața ta, în felul cum vezi tu lumea, raporturile tale cu oamenii, în felul cum vezi tu o piesă, cum o înțelegi, cum o simți, cum te îmbraci, cum existi, cum ești.
Asta se vede foarte tare la tine.
Asta nu poți să o înveți într-o școală. Înveți foarte multe alte lucruri: înveți gamele, poți să înveți o istorie a jazzului, poți să ai niște informații foarte bine structurate pe care să le asimilezi într-un mod foarte rapid. Din punctul ăsta de vedere, cred că școliile fac foarte bine și mă bucur că avem acum și la București o clasă de jazz. Mă bucur că avem o scenă de jazz foarte bună și foarte activă, avem și big band-ul care a înflorit foarte mult și toate sunt foarte active, inclusiv pe rețele.
Sunt elemente foarte bune care ajută foarte mult. Dar în sine jazzul se transmite. Eu am stat lângă Jancy și el mi-a dat tot ceea ce nu pot să exprim prin cuvinte. Stând zi de zi cu el, întrebându-l, așa a apărut transmiterea. Îmi aduc aminte, într-o zi el a făcut un aranjament, armoniza o piesă foarte simplă și eu eram foarte mirată de frumusețea și de bogăția armoniilor lui și l-am întrebat: cum ai făcut aici? Așteptam un răspuns chiar ca la școală, tehnic, algoritmic: pornești de la gradul ăsta, de la gama asta, faci acordul ăsta, faci așa și așa.
În loc de asta, mi-a zis: ˝Draga mea, uite aici – toate clapele sunt aici! Cum să nu fac eu ușor? Dumnezeu este aici, totul este iubire!˝ Eu însă atunci așteptam ceva mai concret – mi-au trebuit ani să înțeleg mesajul lui, care era mult mai profund și-mi spunea că atunci când iubești ceva, te dedici, stai mult timp, petreci mult timp, cauți soluții, îți dezvolți urechea, îți dezvolți gustul, asculți pe alții și te inspiri de la alții. În fond, când ai toate astea, cele 88 de clape sunt acolo iar tu doar le asamblezi.
Ei bine, tot ce mi-ai povestit până acum, mi s-a părut că se referă la tine.
Asta este un compliment enorm.
Așa te-am văzut făcând joi la concert: ascultai, simțeai, te bucurai de prezență și muzica se rostogolea firesc de pe clape. Totul părea atât de ușor și de minunat! Și mai cred ceva: da, când ești aproape de maestru și urmărești ce face, absorbi ceva din spiritul jazzului, dar acest spirit nu se va așeza în tine dacă în tine nu se află deja rădăcina acelui lucru. O rădăcină care este numai a ta.
Asta-i adevărat.
Cumva maestrul îți activează, îți aduce aminte și te lasă să exprimi ceea ce de fapt tu aveai, știai nelămurit, dar nu exprimai pentru că nu știai cum.
Da, așa este. Sensibilitatea trebuie pe undeva să o ai în tine. Probabil te naști cu ea. Eu cred foarte mult în talent. Dar cred și că avem nevoie de foarte, multă educație, în special în zilele noastre. Cred că trebuie să educăm urechea către frumos, către muzică bună, astfel încât tocmai să putem alege ce vrem, nu să ni se dea orice și să credem că este orice. Ca să îți formezi singur gusturile și să știi ce e bine, ce îți place, ai nevoie de informație și educație. Iar muzica în zilele noastre duce lipsă.
În ultimii 10 ani lucrurile au evoluat cu o viteză incredibilă, te poți face cunoscut pe rețelele de socializare, e foarte bine, dar pentru muzică nu ajunge. Câți din cei 20.000 de followers sunt atât de interesați să vină să te și vadă, să-și plătească un bilet la concert? Problemele sunt foarte complexe. Câteodată primești un like sau un follow numai pentru o postare simpatică, dar nu trebuie să confundăm asta cu meritul muzical.
Câteodată superficialitatea merge și mai departe, chiar până în sala de concert, în care mulți înregistrează și asta ține loc și de receptare, de înțelegere, de trăire. Numai că nu sunt deloc echivalente. Muzica este în momentul trăit complet. De aceea e important să ieșim, să vedem artiștii live – muzicieni, actori. Aici e fluxul de energie și aici se întâmplă arta.
Câteodată constatăm singuri cum medierea sugrumă experiența artistică: ești entuziasmat de o experiență artistică și îți exprimi plăcerea începând să înregistrezi. Iar în momentul în care începi să înregistrezi, plăcerea începe să scadă. Îți subminezi propria plăcere.
De aceea e bine să ducem copiii cât mai devreme la spectacole – să înțeleagă acest tip de dinamici. Și, mai pragmatic, să știe codul unui spectacol: de exemplu că în spectacolele de jazz, sunt solo-uri, iar când a terminat unul de cântat un muzician, toată lumea aplaudă. Dar la muzica clasică, dimpotrivă, nu aplaudăm decât la final.
Povestește-mi puțin despre traseul Jancy Kőrössy pe care l-ai pregătit
Prin acest proiect al meu mi-am dorit să refac pașii lui prin lume. Începusem acest proiect acum un an și jumătate și aveam de gând să încep la Cluj, orașul lui natal, apoi să continui cu primul mare concert pe care l-a avut la Târgu Mureș, apoi să urmăresc drumul lui spre București, prin Brașov.
La București i-a venit pe undeva consacrarea, atunci când a devenit pianist principal și aranjor al orchestrei Electrecord. De altfel, toate discurile scoase la vremea respectivă de Electrecord, cu toți artiștii de muzică ușoară, au aranjamentele semnate de el.
Apoi urma să ducem mai departe turneul tot pe urmele lui Jancy Kőrössy, în Cehia, Budapesta, Polonia etc. Dar anul acesta, în vară, toate planurile s-au năruit. O mare parte din finanțare ar fi trebuit să vină de la AFCN și nu am obținut-o. Contestația a picat și ea – înclin să cred că tocmai pentru că tinerii din comisii nu îl cunosc destul. Exact pentru asta făceam festivalul…
Oricum, a trebui să reconfigurăm tot, pentru că aveam parteneriate cu foarte multe săli și cu foarte mulți alți operatori din străinătate. Am avut vreo două săptămâni de deznădejde. Pe urmă mi-am dat seama că avem numai două variante: fie anulăm tot – exact în acest an centenar Jancy Kőrössy – fie facem cum spun francezii: încercăm să salvăm câteva mobile de la inundație!
Am salvat deci câteva canapele și fotolii, respectiv concertul de la București – asta datorită Institutului Maghiar, care ne-a integrat în festivalul lor de jazz și, mai mult decât atât, au declarat anul acesta Ediție omagială Korossy 100 – care a culminat cu concertul nostru. Însă restul de concerte din țară au fost anulate.
De la București mergem direct la concertul la Budapesta, pe care îl fac exclusiv pe banii mei, de la onorariile muzicienilor la cazare. Bilete nu vindem pentru că făcusem deja aranjamente ca pentru AFCN, unde condiția principală este să nu fie cu bilete.
Apoi urmează concertul de la Praga și apoi cel de la Paris, de pe 3 noiembrie, susținut un pic de către Institutul Maghiar din Paris, pentru că e un concept interesant, cu o mică conferință înaintea concertului, care va da exact ceea ce avem nevoie, o serie de informații pentru public. Și pentru București erau prevăzute conferințe și workshopuri cu tineri, urma să vorbesc despre Jancy Kőrössy și despre importanța lui, despre muzica lui.
Atât am reușit eu să salvez pentru anul ăsta. Dar încă sper ca spre sfârșitul anului sau anul viitor să găsesc fondurile necesare ca să fac mai multe. Mi-ar plăcea să reușesc ceea ce deja îmi propusesem pentru anul acesta: în fiecare oraș să cântăm în altă formație, cu muzicieni locali – în felul acesta din ce în ce mai mulți muzicieni ar învăța muzica lui Janczy. Mi-ar plăcea la un moment dat să intrăm cu muzica lui într-un Big Band sau într-o orchestră de cameră, cu un aranjament al pieselor lor sub forma unor orchestre cu corzi.
Ca ultimă elevă a sa, eu sunt moștenitoarea lui muzicală, am acces la o serie de piese în prima audiție, compoziții ale lui Jancy care n-au fost niciodată cântate, la tot ce a scris în ultima parte a vieții lui, dar și la compoziții din anii 1940, din perioada lui americană, compoziții inspirate din muzica clasică, altele din folclor.
Cum vezi arta făcută de sau cu AI?
Nu e simplu de luptat cu AI. Când apare o tehnologie, pare o soluție miraculoasă, ne îndrăgostim repede de mirajul ei. Dar nu cred în frumusețea unei muzici făcută automatic de un robot, chiar dacă ia din înregistrări muzicale anumite elemente pe care le va asambla.
Nimic pe lume nu cred că poate înlocui un muzician, o muziciană, un artist de orice gen. Sufletul pe care acesta și-l pune, în felul în care îl pune acum, pe moment, nimic nu poate înlocui așa ceva.
Însă este foarte multă muzică de genul ăsta aruncată pe toate canalele, ceea ce creează confuzie. Nu discut aspectul etic, dar, după părerea mea, nu ar trebui să fie aruncată pe canale. Nici cu disclaimer, nici fără disclaimer. Nu există niciun motiv pentru care trebuie să compună muzică cu AI. Să zicem însă că trecem pe asta, deoarece deja s-a petrecut. Dacă ascultăm superficial, putem cădea în confuzii.
Principalul lucru este să ajungi în sală – atunci când dă de muzica vie, oricine simte deosebirea.
Acum câtva timp eram într-un club, într-un bar în Paris. Au pus o muzică, suna cam ca Nat King Cole, dar nu era el. Am întrebat pe patron: ce muzică e asta? Ce ascultați? Foarte veseli și plini de bucurie, mi-au spus: da, îți dai seama, ce fantastic, e un fel de Nat King, sună ca el, dar nu e el. E compus de AI pornind de la muzica lui Nat King Cole. Și voi găsiți că asta e bine? am întrebat. De ce facem asta, da? Dacă vrei Nat King Cole, ai discurile lui, dacă nu, poți asculta pe altcineva.
De ce să vrei un robot care îl parodiază pe Nat King???? Cred că e un proces care va trebui un pic defrișat, pentru că dacă lăsăm lucrurile la voia întâmplării, vor fi foarte multe confuzii și foarte neplăceri. Artiștii care sunt în viață, activi, s-au confruntat deja cu asemenea probleme: au aflat că există canale de IA cu numele lor, deci le-au luat identitate, numele și reprocesează muzica lor, apoi o publică tot cu numele lor. În Statele Unite deja există plângeri penale pentru asta.
Dar la început muzicienii au fost uluiți și realmente nu știau cui să se adreseze. Au aflat că deja există avocați specializați în acest tip de conflicte.
Mi se pare extrem de grav și mi se pare că problema are o singură rădăcină. De ce se poate face asta? De ce facem asta? De ce îi dai unui om un astfel de soft?
E o bună întrebare. Mai ales că, dacă ar fi să pui cuiva ceva la dispoziție, nu e nimic mai bogat și multiplu instructiv decât a învăța să cânți la un instrument muzical. Iar dacă înveți sau ai învățat deja să cânți la un instrument este puțin probabil să te mai încânte ce face un robot cu un soft care asamblează informație muzicală.
Aflați mai multe despre Ramona de aici: https://www.ramonahorvath.com/
Am scris despre unul dintre discurile ei noi: https://palindrom.eu/absinthe-de-ramona-horvath-transforma-clipele/
