12 mai OMV Bucharest Half Marathon 2024: a trecut de atunci o lună – și-o zi. Din nou sărbătoare, Înălțarea și Ziua Eroilor. Eu, eroul Ahile al fugii, am ajuns la viteza de scris a broaștei țestoase, după acea zi de pomină de 12 mai.
De atâtea ori i-am îndemnat pe cei care aleargă sau care vor să alerge să o facă pentru speranță, respectiv pentru Hospice Casa Speranței, care poate oferi oricui, în orice stare disperată s-ar afla, o gură de aer, o gură de apă, de viață, acea gură de viață de care are nevoie. Mai mult și mai adevărat, poate oferi întoarcerea speranței în umanitate.
Și încă pe atunci nu înțelegeam complet despre ce e vorba. Da, este despre empatie, despre caritate, despre demnitate, asta poți ști și intui. Poți simți, și asta nu e puțin. Și totuși nici nu e, de fapt. Oricum nu e totul.
Așa că și anul astami-am antrenat speranța chiar în Săptămâna Luminată, care a precedat Semimaratonul. Cu adevărat mai mult speranța mi-am antrenat-o, mărturisesc, deoarece viața mea nu avea acel minim grad de previzibilitate necesar pentru a face sport serios. Dar m-am bucurat de câteva alergări în natură, în pădure, unde sufletul se hrănește. Cumva Maratonul asta începuse deja și pusesem deja în funcțiune roata de energie și mișcare animată de respirația adâncă.
Așa că am pus în mișcare #saptamanaalergatorilorsperantei în favoarea Hospice Casa Speranței. Mi-am pregătit cursa, având în mine două persoane: una foarte realistă și detașată și un soi de ucenic-vrăjitor, o zana naivă care avea la dispoziție o vraja fragilă: dacă aș fi alergat bine toți cei 20 de km, purtând speranța prin toate colțurile de oraș și rătăcind necazul, poate aș fi adus mamei zile, sau luni, sau ani.
Ca prințesa Savitri din basmul copilăriei mele, care fugise mii de kilometri fără oprire, urmărind duhul care furase sufletul copilului ei. În basm, prințesa alerga purtând trupul rece al pruncului până ce și duhul s-a milostivit și i-a înapoiat sufletul și copilul s-a întors la viață. Poate îmi iese și mie asta, a spus Ahile, eroul din mine. Broască țestoasa din mine, maestru zen neconsacrat, ar fi clătinat din cap, dacă nu ar fi fost prea mult chiar și asta. Ea știa că de fapt lucrurile sunt foarte diferite în cazul meu.
Dimineață grea, dar m-am urnit și am ajuns la start. Țin minte că am văzut-o pe Mirela Nemțanu, m-a îmbrățișat, bucuroasă că sunt cu Team Hospice de nici nu mai știu de câți ani. Eu bucuroasă.
Apoi Ahile și Broască Țestoasa au pornit, au luat startul umăr la umăr – erau umărul meu stâng și umărul meu drept.
Cursa impecabilă, ca întotdeauna impecabil organizată. Puteai fi alergatorul hipertehnologic, digitalizat și gadgetizat sau, dimpotrivă, amatorul absolut și deopotrivă te simțeai bine.
Ahile și Broasca Țestoasă deopotrivă au fost netulburati. Respirat egal și adânc, aerul era mai degrabă răcoros, plăcut.
Am înregistrat însă și o performanță în toată acea dimineață: primul mare eveniment de alergare din București unde nu am zărit niciun fel de manifestare de ostilitate și nici de nerăbdare din partea niciunui bucureștean. Nimeni nu a fost deranjat de maraton, nici călătorii din tramvaiul ușor deviat și nici trecătorii care în alți ani se revoltau că trebuie să aștepte epuizarea convoiului de alergători ca să traverseze. Dimpotrivă, toți erau senini și foarte mulți aplaudau și încurajau.
Iar aceasta mi s-a părut a fi victoria deplină și decisivă a spiritului sportului de masă, încununarea eforturilor întreprinse de aproape 20 de ani de Bucharest Running Club. Evenimentele mari de alergare stradală au făcut din alergătorii care odinioară erau mai curând rătăciți o prezență obișnuită a marilor orașe. În aceste condiții pentru oricine este mult mai simplu să îmbrățișeze mișcarea, un stil de viață activ.
Ahile și Broască Țestoasă au continuat umăr la umăr. Am pus un pas înaintea celuilalt, am expirat după ce-am inspirat, am inspirat după ce-am expirat.
Am zis mereu că alergarea e rituală – și așa a fost cursa asta. Aproape nu am simțit cei 21 de km. Timp bunișor. Ahile și Broasca Țestoasă au trecut trimfal linia de sosire în aplauzele publicului (mulțumesc din inima, Dana!)
Ahile, umărul meu drept, și Broască Țestoasă, umărul meu stâng. Sau invers, depinde de unde te uiți. Filosofii toți, și-o mână de matematicieni alături de ei, s-au minunat ceva vreme de povestea asta antică.
Aristotel citează în Fizica, Cartea VI, capitolul 14, § 4 acest celebru paradox (considerat sofism) al lui Zenon: „Al doilea sofism al lui Zenon este cel numit Ahile. Constă în a spune că niciodată cel mai lent, când se află în mișcare, nu poate fi ajuns de cel mai rapid, în condițiile în care urmăritorul trebuie, oricum, să treacă prin punctul din care a plecat cel care fuge , și astfel cel mai lent va menține constant un anumit avans. » (sec. IV î.Hr.).
Pe urmă au zis și ei înțelepțește: depinde de unde te uiți. Dacă împarți drumul lui Ahile într-o infinitate de puncte, el nu va putea să se miște de pe loc. Deci nu împarți, doar treci. Înțelept este însă să știi că veșnicia și timpul sunt forme de agregare ale aceluiași.
Eu am fost atunci, în acel 12 mai (culmea, profețit, dar asta e cu totul altă poveste și nu cred că #vaurma), atunci am fost și Ahile și Broasca Țestoasă. Eroul și filosoful. Acțiunea și nonacțiunea. Taiji, mereu taiji, pentru că taiji e viu și poate fi și cu speranță, și cu viață, ba chiar cu sfâșiere. Nimic nu e în afara lui taiji.
Am dus flacăra – nu cea olimpică, cea din inima, am dus suflu sau suflet, am purtat speranțe. Mulțumesc în continuare tuturor văzuților și nevazutilor care au fost alături de mine – și îmi place să îmi imaginez cum au fost alături de fiecare alergător în parte. Ne-au susținut și ne-au dat aripi.
Îți mulțumesc ție, floare-albastră! Sunt recunoscătoare pentru oceanul de iubire!
Ritualul este atunci când nu-i vezi toate ramificațiile și sensurile, altminteri e tehnologie. Am văzut mai multe când am ajuns la capătul cursei, acasă.
A fost pentru mama, floare-albastră, cei mai frumoși ochi albaștri pe care nu-i va mai avea nimeni.
Țin fixată pe retină exact nuanța aceea de ochi pe care n-am mai văzut-o la nimeni vreodată. Doamne, ajută amintirii mele.
Mi-au trebuit niște zeci de ani să înțeleg că numai speranța oarbă în happy end e viciu: adevărată speranța e ceea ce nu are chip, dar ne ține în viață. E viața însăși, pentru că așa ducem viață mai departe. O ducem mai departe de viață chiar.
Mulțumesc organizatorilor Bucharest RUNNING CLUB care-au creat condițiile unei alergări perfecte în Bucureștiul parfumat de soc și trandafiri. Pe tine te iubesc nesfârșit, mama!
M-am întrebat cum va fi cursa viitoare, cum o să mă trezesc și cum o să merg la start. Și apoi la finish. Și pe urmă acasă. Ca atunci.
Simplu, voi face ca broasca țestoasă: pui un pas înaintea celuilalt, zicea tata – poate cel mai pasional dintre maeștrii zen pe care i-am cunoscut.
Așa, un pas înaintea celuilalt.
Ahile și Broasca Țestoasă vor împărți din nou tricoul verde al speranței, voi alerga din nou pentru Team Hospice Casa Speranței, acum că știu pe atâtea straturi ce e speranța. În mai puțin de-o luna, 10 km la ceas de seară… Detalii aici: https://bucuresti10km.ro/
Vă sunt în avans recunoscătoare vouă, trecătorilor care veți fi pe străzile Bucureștiului pe 29 iunie, la ceas de seară și îi veți privi cu un strop de simpatie pe frumoșii nebuni care fug – cu puțin noroc, chiar prin potop, ca anul trecut. Cu toții poartă o flacără mai mare sau mai mică, oricare dintre ei poate fi alergător al speranței. Urmăriți-i pe cei cu tricouri verzi din Team Hospice, poate faceți și o donație aici: https://www.hospice.ro/doneaza/
Donați oricum un gând bun și puțină răbdare, de ele se bucură și Ahile și Broasca Țestoasă!
Alte date despre OMV Bucharest HalfMarathon găsiți aici: https://palindrom.eu/omv-petrom-bucharest-half-marathon-la-editia-cu-numarul-13/
Pentru semimaratonul de anul viitor înscrierile sunt deschise deja: https://www.njuko.net/bucharest21k_2025/select_competition
