Ne vedem in August deschide, dincolo de controversele literare, asupra misterelor sufletului și in ultima instanță asupra temelor marquesiene dintotdeauna: memoria, uitarea, pietatea, ritualul și magia, senzualitatea. Se citește cu sufletul la gură și este o provocare pentru toți cei care preferă să-și pună întrebări în loc să fie hrăniți cu răspunsuri.
Când Editura Rao m-a anunțat că va publica, odată cu întreaga lume, ultimul roman scris de Gabriel Garcia Márquez si rămas până acum „in sertar“ inima mi-a bătut de bucuria așteptării. Am așteptat cartea de atunci cu sufletul la gură, ca pe un imn sau un edificiu părăsit al memoriei.
De ce? Simplu, pentru că și eu, ca și toată lumea, ne întrebam dacă ne va mai plăcea acum această carte, pe care iubitul nostru, veneratul și idolatrizatul García Márquez a scris-o cu 10 ani înainte să se stingă din viață, exact in vremea in care ordinea sa psihică era amenințată de demență, in care amintirile și simțul organizării începeau deja să fie devorate de acel insidios ingredient al uitării care s-a numit prozaic si clinic „Alzheimer“.
Cartea nu a fost publicată la vremea aceea, fiindcă autorul nu considera că a adus-o la forma perfectă, așa că dorința i-a fost respectată. Apoi fiii săi, la ani buni după moartea tatălui, au recitit-o și au decis că merită totuși publicată. Au apelat la editorul Cristobal Pera, care lucrase cu Garcia Márquez in ultima perioadă a vieții sale și care cunoștea deja această scriere, romanul a fost redactat și, iată, urma să fie tipărit acum, in 2024, și avea să vadă lumina pe 6 martie, ca și Gabriel Garcia Márquez insuși,.
„Memoria extremă și uitarea rătăcitoare nu sunt ele două fațete ale aceleiași monede? Oare câte mai avem de descoperit dacă citim și punem întrebări în loc de a citi în chei care au deja răspunsul? Dacă scriem întrebându-ne, în loc să scriem de parcă am avea deja cheia și am folosi paginile rămase numai pentru a o ascunde?
Oare ce ne va rezerva această nouă carte veche? Pentru unii va fi evenimentul anului, pentru alții va fi revelație, unii o vor citi ca pe o mondenitate, alți mondeni vor fi dezamăgiți, iar în fine cei mai tradiționaliști dintre mondeni vor spune că nu e destul de „autentică“. Eu știu sigur că o voi citi ca pe un mesaj din scorbura arborelui genealogic cu rădăcini în Macondo și ramuri în Akasha, și așa ceva nu este de ratat!“
Acestea le scriam pe 14 februarie 2024 – iata aici intregul articol: https://palindrom.eu/ne-vedem-in-august-de-ce-asteptam-cu-entuziasm-noul-roman-vechi-a-lui-gabriel-garcia-marquez/
De când am primit-o, am iubit cartea insasi, este o editie superba si o frumoasa traducere de Tudora Sandru-Mehedinți. M-a prins, am devorat-o intr-o noapte, este mai curând o nuvelă mai lungă, sau ceea ce aș numi „o nucă de roman“ – un roman in nuce, cu tot ce-i trebuie ca intriga, personaje și deznodământ, dar din care lipsesc acele ramuri laterale strâns intrețesute care au făcut din Veacul de singurătate, de exemplu, acel arbore stufos narativ și genealogic pe care il admiram cu toții acum.
Se intelege de ce este așa, mi-am zis, Gabu nu mai avea timp de ramificații. Știa că nu mai are timp – și imi imaginez cum simțea că teritoriul de memorie in care el poate activa voluntar devenea din ce in ce mai restrâns, in timp ce vaste zone ale nimănui se intindeau acolo unde cândva se inaltau arbori seculari. Înspăimântătoare și atrăgătoare, sub cortinele lor gri, ca niște peisaje unde nu mai fusese, dar care erau totuși in el, aceste zone ale nimănui amenințau să paraziteze structura romanescă, așa că Gabu a păstrat cea mai esențializată schiță.
Spun asta pentru că am văzut ca așa stau lucrurile la persoanele care urmează să dezvolte Alzheimer: ele trăiesc cu diverse grade de trezie devenirea propriei minți, câteodată iau și comunică decizii de viață foarte importante.
De ce a făcut deci Gabu acest efort? El nu scria „creativ“ deci nu putem spune „de dragul ideii de a mai scrie o carte“ – alături, sau in loc de asta, e mai legitim să spunem că a fost chemat cu siguranță de ceva din interiorul său, a dezvoltat o poveste in primul rând pentru el insuși.
O descoperim atunci când citim cartea și mărturisesc că nu mă așteptam să am o confirmare atât de puternică a bănuielii cu care am pornit la drum, și anume că aceasta va fi o carte despre memorie.
Aparent este vorba însa despre o femeie de o anumită vârstă și niște escapade extra-conjugale, un marketing-catch foarte bun pentru cei care au fost gata să facă din Garcia Márquez un soi de portavoce pentru narațiunea femeii eliberate. Editorul Cristobal Pera, in postfața lui, amintește de intenția autorului de a scrie o serie de ficțiuni in jurul ideii de dragoste la vârsta a treia – și ceva mă face să bănuiesc că poate editorul a avut inițiativa de a reduce puțin vârsta protagonistei, pentru a face povestea mai acceptabilă.
Așadar, Ana Magdalena Bach este numele ei – da, eroina poartă numele soției celebrului Johann Sebastian, despre care s-a demonstrat că este o compozitoare deosebită ea insasi, și nu a fost numai copistă, așa cum s-a spus foarte multă vreme.
Ana Magdalena Bach a lui Márquez însa nu compune, dar face parte dintr-o familie de muzicieni bărbați: tatăl, soțul și fiul ei sunt compozitori și instrumentiști de renume. Femeile din familie însă nu: mama ei a murit, „de boală grea“, la 59 de ani, Ana Magdalena e profesoară de muzică, iar fiica ei se călugărește.
„Ne vedem in august“ este un mesaj intre Ana Magdalena și mama ei defunctă. Cu nimeni altcineva nu-și dădea intalnire Ana Magdalena in august, menit in fiecare an unui ritual de rememorare.
Ana Magdalena obișnuia ca in fiecare an să facă o călătorie lungă, singură, pentru a merge o zi pe insula unde era ingropată mama ei, ca să-i pună pe mormânt un buchet de gladiole. La un moment dat are o aventură pe insulă, de neinteles și pentru ea insași, care-și iubea soțul și viața cu el. Este o aventură de o noapte, care se va repeta in anul următor, cu alt bărbat… și asa mai departe. In anul in care implinește vârsta mamei când a murit, Ana Magdalena se teme de același destin – apoi are o revelație care ii arată că in ultimii ani nu a facut altceva decât să repete acest destin. Atunci Ana Magdalena intreprinde o acțiune menită să intrerupă acest ciclu – intr-un ultim capitol fulminant despre care insusi Gabriel Garcia Márquez notează (pe facsimilul publicat) că este cel mai bun.
Așadar, o poveste care trăiește și care lasă o impresie puternică. Literatii vor rămâne, după ce au inchis cartea, la o discutie despre cât de marquesian e romanul acesta scurt, dacă era oportună publicarea unui opus care nu reprezintă intocmai „realismul magic“ al autorului. Pentru că da, aproape că nu avem nimic magic aici – aparent.
Mie insă magic mi se pare actul prin care Ana Magdalena intrerupe ciclul, își dezgroapă mama, o privește in față și practic se privește ca intr-o oglindă. Apoi ii aduce oasele in casa unde locuiește cu soțul. E ritualul prin care ea se opune compulsiunii destinale la repetiție și se opune morții. Ca și cum ar fi fost sortită ca in anul acela să moară ea insăși, și aflând de ce și temându-se de asta, ea anulează ceea ce ea vedea drept cauză sau prilej. Este actul care pune capăt memoriei ca gest, ca punere in act – unii ar spune „ca non-memorie“. Acesta ar fi o pantă a interpretării – iar astfel de gesturi au mereu mai multe pante, adesea opuse, așa cum știu toți cei care au studiat ritualul.
Aici avem si realism și magie și îndraznesc să avansez ideea că despre această turnură a lucrurilor va spune ulterior autorul: Cartea asta nu e bună. Trebuie distrusă.
Ana Magdalena este insuși autorul, iar drama actelor ei compulsive ca acte de memorie este chiar drama memoriei lui Gabu care-și părăsește eroul. Ana Magdalena este eul său ca imagine răsturnată: este femeie și nu este cu adevărat creatoare, dar este actele și compulsiunile ei funcționează ca memorie.
Cu mâna Anei Magdalena Bach, magicianul Gabriel Garcia Márquez in labirintul memoriei sale încearcă un ultim ritual pentru a păstra controlul asupra morții. Sau o ultimă scamatorie – ideea de scamatorie sau prestitigitație apare recurent in carte.
Probabil el nu vede de la inceput cartea ca ritual, ba prima oară o vede chiar ca pe o scriere literară, un manuscris ok – în ediția RAO vedem și facsimilul cu ok-ul scris de mâna autorului. Apoi poate un moment de awakening ii revelează alte implicatii și cu acestea nu este de acord – sunt detalii pe care poate că nu le vom ști niciodată.
Ritualul nu i-a asigurat lui Gabu controlul, ci accesul in acele zone ale nimănui care ii asaltau mintea, Inspăimântătoare și atrăgătoare, sub cortinele lor gri. Zone de unde nu ne întoarcem să facem relatări, ci eventual alte ritualuri și acte.
Sunt fiii lui Gabriel Garcia Márquez mai degrabă in căutarea senzaționalului și banilor și exploatează numele tatălui printr-o scriere pe care ar fi trebuit să o distrugă dacă ar fi ținut seama de porunca tatălui?
Foarte mulți se vor opri la această interpretare. Nu este locul aici pentru a evalua dacă ea este corectă și nici nu este relevant pentru ceea ce aș fi vrut să spun, anume că este imperios necesar să citiți cartea dacă vreți să vă formați o părere despre ea și mai ales dacă vă plac misterele, in special misterele sufletului omenesc.
Gasiti cartea aici: https://www.raobooks.com/product/precomanda-ne-vedem-in-august/
