Judecând după entuziasmul cu care este așteptată în toată lumea pe 6 martie, noua carte scrisă de Gabriel Garcia Marquez ar fi putut să se numească: Ne vedem în martie!
Dar se numește de fapt Ne vedem în august! și va apărea și la noi, la Editura Rao, fix pe 6 martie. Marele columbian se pare că a scris-o în urmă cu vreo 20 de ani, dar până acum nu ajuns să fie publicată. O situație în sine romanescă – așa că pornind de aici am ajuns să reflectez la arborele genealogic al fantasmei, hrănit de seva ploilor din Macondo.
Așadar, am tresăltat când am primit anunțul de la editura RAO: pe 6 martie va vedea lumina tiparului simultan în mai toată lumea noul roman al lui Gabriel Garcia Marquez: Ne vedem în august!
Ediția românească, în traducerea reputatei Tudora Șandru-Mehedinți va porni către public exact pe 6 martie, odată cu toate versiunile traduse, din toate țările.
O puteți deja precomanda aici:
https://www.raobooks.com/product/precomanda-ne-vedem-in-august/
Deși Gabriel Garcia Marquez a murit în 2014, deși credeam că deja am citit tot ceea ce el a scris, iată că un manuscris recent descoperit ne umple din nou de entuziasmul așteptării. Fără îndoială, va fi una dintre cele mai așteptate apariții editoriale ale anului 2024, la nivel mondial.
Iată ce au comunicat editorii:
Se pare că García Márquez a scris această carte cu 10 ani înainte să se stingă din viață. Cartea nu a fost publicată la vremea aceea, fiindcă autorul nu considera că a adus-o la forma perfectă, așa că dorința i-a fost respectată. Astăzi, la aproape 10 ani de la moartea scriitorului, noi – fiii lui și editorii – am recitit textul și am fost uimiți atât de calitatea scrierii, cât și de frumusețea poveștii. Este emoționant să citești acest nou roman nu numai datorită stilului inconfundabil al lui García Márquez, ci și datorită poveștii în sine.
Romanul Ne vedem în august redă povestea unei femei de vârstă mijlocie, care are o nouă aventură amoroasă în luna august a fiecărui an, când călătorește pe insula unde este îngropată mama ei. Această femeie are o căsnicie fericită și nu ar avea niciun motiv să fugă de soțul său în căutarea unor noi aventuri, însă își dorește cu orice preț să trăiască astfel. Romanul este un minunat imn închinat libertății femeilor, o explorare a feminității, a sexualității, a dorinței. El reprezintă finalul apoteotic pentru opera lui Gabo. Este incredibil cum acest roman atât de modern, scris cu aproape 20 de ani în urmă, intră în legătură cu dezbaterile feministe de astăzi.
Ne vedem în august este un roman scurt, editat de Cristóbal Pera, care respectă întocmai limbajul lui Gabo (după cum știți, Pera a fost editor și pentru antologia El Escándalo del siglo). Romanul va fi prezentat și pus în context împreună cu două texte scurte: unul scris de editor, iar celălalt de Rodrigo și Gonzalo García Barcha, fiii autorului.
De ce am tresărit de bucurie? Pentru că ne e dor de Gabo, de scriitura lui plină de poezie, de intrigile sale complexe, de pasiunea lui de a povesti. Evident, mi-am amintit de revelația pe care mi-a produs-o prima carte a lui pe care am citit-o: Un veac de singurătate.
O bogăție narativă, o lume care trăia, palpita, respira, o lume care mă privea plină de corespondențe și sensuri. Iar pe baza acestor corespondențe și implicații scrisesem în vremea aceea – să fie, da, peste 20 de ani de atunci, cam de când a fost scrisă și cartea aceasta Ne vedem în august – o lucrare psihologică inedită și interesantă. Făceam acolo arborele genealogic și pulsional al familiei Buendia din Macondo, folosind metoda lui Leopold Szondi. Scrisesem lucrarea de mână pe foi de hârtie A4, care acum trebuie să fie cu siguranță îngălbenite. O prezentasem la grupul de inițiativă pentru studiile szondiene de la noi – nu am mai păstrat multe legături cu grupul, dar țin minte cât de mult mă uimiseră și pe mine conexiunile intense pulsionale, afinitățile, repetițiile, complementaritățile între ramurile numitului arbore genealogic, pe care le putusem decela aproape în joacă.
Mi-am dorit desigur să regăsesc lucrarea, parcă să zic că o și revăzusem recent, dar a fost imposibil să dau de ea, deși am avut suficientă nostalgie să păstrez tot ce era scris pe hârtie. Am suspinat în secret pentru cât de accesibilă ar fi fost dacă era scrisă electronic – dar pe vremea aceea aproape nimeni nu scria electronic și nu trimitea lucrările pe internet.
Aș putea să o refac, încet, dacă aș reciti Veacul de singurătate și mă pregăteam să fac chiar acest lucru atunci când m-a frapat felul în care reîntâlnirea cu această fabuloasă narațiune mi-a revelat dintr-o lovitură condiția noastră, a muritorilor de acum, raportul nostru deformat cu trecutul, dezvrăjirea postmodernă și antinarativă, antropologizarea, psihologizarea și dezvrăjirea magicului însuși, obsesia de a ne transfera conflictele în trecut, de a-l explica și a-l demonta transformând întâmplările în traume, de a ne aplatiza arborele genealogic al fantasmelor. Toate acestea dublate fiind de nostalgia imensului arbore din Macondo, ale cărui rădăcini merg departe în inima lumii, dincolo de timp și generații, purtând mesaje ancestrale de pretutindeni și ducându-le în colțuri precis localizate ale akashei, ca și cum ar fi un soi de internet organico-magic, perfect paralel și opus, imaginea în oglinda răsturnată a internetului nostru aseptic din siliciu.
De ce spun asta?
Pentru că lumea și noi arătam cu totul altfel pe dinăuntru și pe dinafară acum 20 și ceva de ani, pe când Gabo scria această carte, puțin înainte ca uitarea și confuzia demenței să măture și arbore și ordini genealogice și de oricare alt fel, acum 20 și ceva de ani, pe când eu puneam în evidență bogăția pulsională, mesajele ancestrale scrise și descifrate de generațiile din Macondo.
Acum 20 și ceva de ani, nouă, iubitorilor de literatură, lumea magică ne era încă deschisă, narațiunea ne era organică și nu creativă, ne ordonam strămoșii în țesătura memoriei după mesajele lăsate de ei, fără a-i întâmpina cu laserul, aspiratorul sau cauterul de traume. Încă citeam cu aviditate și cărțile încă ni se deschideau. Scriam mânați de fantasme și nu de „topice“ mai mult sau mai puțin corecte politic. Fantasmele ne animau și nu ne închideau în circuite previzibile, deși probabil și chiar inevitabil ele repetau scenarii pulsionale străvechi.
Cumva, mesajul pe care l-am primit acum câteva zile când am aflat că s-a găsit și se va publica această carte a ajuns la noi ca un mesaj de întoarcere într-un timp al narațiunii pe care îl consideram pierdut pentru lectura de azi. Da, vom citi o carte ultra-nouă care de fapt este veche. Da, ne vom întoarce acasă fără să ne mai reproșăm că suntem „prizonieri ai trecutului“. Da, avem poftă de poveste și de povestași. Da, avem poftă de sens și senzații deopotrivă – și nu despărțite! Avem poftă de rădăcini – și de noi.
În cinstea momentului, am deschis ediția nouă, strălucitoare a Veacului de Singurătate de la Editura Rao și iată aici fragmentul unde am deschis:
Úrsula a fost nevoită să facă un mare efort ca să-şi ţină făgăduiala de a muri când avea să stea ploaia. Străfulgerările ei de luciditate, atât de rare cât ţinuse ploaia, deveniseră mai dese din august, când a început să sufle vântul arid care pârjolea tufele de trandafiri şi încremenea smârcurile, și care în cele din urmă a răspândit peste Macondo praful arzător ce s-a așternut pentru totdeauna pe acoperişurile de tablă ruginite şi pe migdalii centenari.
Așadar, ne vedem în august, prieteni, cum spune cartea. Recitind acum Veacul de Singurătate, mi se pare atât de grăitor faptul că un om care a căzut în uitare și confuzie în ultimii săi 10 ani a fost cel care a scris atât de mult despre formele indicibile ale memoriei – despre care era vorba și în arborele meu genealogic pulsional.
Oare ce are să ne spună nouă asta? Arborele genealogic și labirintul generalului, memoria extremă și uitarea rătăcitoare nu sunt ele două fațete ale aceleiași monede? Oare câte mai avem de descoperit dacă citim și punem întrebări în loc de a citi în chei care au deja răspunsul? Dacă scriem întrebându-ne, în loc să scriem de parcă am avea deja cheia și am folosi paginile rămase numai pentru a o ascunde?
Oare ce ne va rezerva această nouă carte veche? Pentru unii va fi evenimentul anului, pentru alții va fi revelație, unii o vor citi ca pe o mondenitate, alți mondeni vor fi dezamăgiți, iar în fine cei mai tradiționaliști dintre mondeni vor spune că nu e destul de „autentică“. Eu știu sigur că o voi citi ca pe un mesaj din scorbura arborelui genealogic cu rădăcini în Macondo și ramuri în Akasha, și așa ceva nu este de ratat!
