Ion Țuculescu într-o expoziție retrospectivă este un eveniment în sine. Expoziția de la actuala ediție Art Safari este de două ori un eveniment, datorită îngrijirii cu totul speciale a lui Erwin Kessler, care face un studiu artistic și istoric de mare finețe.
Cea mai intensă experiență-revelație a actualei ediții Art safari este fără îndoială cea prilejuită de sărbătoarea vizuală Țuculescu, în același timp un studiu pătrunzător asupra destinului istoric al artistului și misticului în inevitabila lume a schimbului de imagini.
Țuculescu a fost pictor prin vocație, cercetător al naturii prin alegere, mistic prin definiție. Greu de categorisit și de vârât în sertare istorico-ideologice, faima lui a avut pe rând mult de pierdut și mult de câștigat de pe seama lor.
Ca să înțelegeți mai bine aceste aspecte, citiți textele curatoriale și ascultați cu atenție la cască ceea ce povestește Erwin Kessler în fiecare sală. Deschideți însă ochii și inima ca să prindeți firele adânci și intricate (este absolut justificat să le spunem stringuri) care îl duc pe misticul Țuculescu mereu spre miezurile lumii.
Apariția lui Tuculescu ține de efervescența culturală fără precedent a perioadei interbelice, care a făcut posibil ca Mircea Eliade să fie un istoric proeminent al religiilor și un redutabil romancier,
Lucian Blaga un filosof major și un poet de prim ordin sau Dan Barbilian să fie un matematician de frunte, dublat de poetul simbolist Ion Barbu.
Toți au avut, însă, un singur instrument de lucru: scrisul. Doar la Tuculescu apare distanța maximă – cea dintre eprubete și pensule, dintre microscop si paletă.
Este distanța aparent insurmontabilă dintre stiinţa experimentală, raţională, de laborator – biologia – și iraţionalismul dezlănțuit al expresiei plastice subiective, al mitului și al arhetipului.
Ceilalţi deschizători de drumuri moderne, Brâncuși sau Enescu, au fost profesionisti cu studii în domeniul de interes al fiecăruia. Spre deosebire de ei, Tuculescu a fost un artist amator. In timp ce textele sale stiinţifice erau publicate în străinătate, arta sa era boicotată inițial de colegi artiști profesioniști, pe criterii tehnice – nu avea studii de specialitate! -, iar apoi de regimul comunist, pe criterii ideologice – nu era un artist figurativ, realist-socialist, ci un formalist, un abstract atras de mister si de eresuri folclorice.
Pictura lui Tuculescu a fost cunoscută doar unor (deloc puțini) inițiaţi, de la Gala Galaction și Tudor Vianu la Sergiu Celibidache și Nichita Stănescu.
Destinul operei lui Tuculescu s-a schimbat postum, în 1965, odată cu reorientarea politică a țări. Emancipat de imperialismul sovietic, regimul comunist din România a deschis două șantiere ideologice noi, complementare, desprinse de proletcultism: deschiderea internaționalistă spre cultura occidentală modernă si forarea în tradiţia locală, naţională, perenă. Ca un făcut, la răscrucea dintre aceste două direcții contrastante se impunea un singur nume: Ion Tuculescu, om de știință progresist și geniu creator însurubat subiectiv în folclorul naţional.
Nu e de mirare că, la nivel cultural, Ion Tuculescu a fost numit, tacit, sef al celor două șantiere reunite. Tuculescu a devenit numele noului mit prometeic românesc.
În 1966, la Bienala de la Veneţia,România expune 80 de lucrări de Tuculescu. Din acel moment, opera sa este prezentată de regimul comunist pretutindeni, de la Washington la Paris și de la Londra la Oslo, expoziția fiind itinerată internaţional până în 1972.
De la un pictor extrem de talentat, elev al lui Eustatiu Stoenescu, până la soldatul răscolit de măruntaiele războiului, apoi la cercetătorul la microscop al vieții ascunse în nămolul negru al Techirghiolului, la mandarinul miraculos care răstoarnă lumea, la exploratorul ars de soare al câmpurilor unde pândește Fata Morgana, la tatăl care spune povești fantastice și pictează povești fauve pentru fetița lui și în final la misticul care deschide mii de porți în fiecare lucru, traseul lui Țuculescu fascinează total. Și mai ales senzorial.
De curând, la sfârșitul anului trecut, aflându-mă într-o cameră a Muzeului de Artă din Craiova, o cameră mică, unde de pe fiecare perete te priveau, enigmatice, fauve și foarte dominante vizual, numai picturi de Țuculescu, am avut revelația efectului dinamic al acestei acumulări. O experiență în sine, văd și acum picturile, cu ochii minții.
Citiți aici detalii despre expoziția de la Craiova: https://palindrom.eu/citybreak-in-iarna-la-craiova/
Acum la Art Safari, experiența este amplificată pe mai multe paliere. O prezență vizuală extremă care nu copleșește, ci dinamizează. Acolo unde unii caută încă simboluri și sapă sertare și-n aur pur, Țuculescu vede adânc de tot mișcarea lumii, un flux greu de stăpânit, dar atrăgător de pictat.
Cercetător adevărat, independent de mai orice, Țuculescu nu e extatic, ci dinamic. Nu e paranoic-critic cum este Dali, deși este obsedat de ochii ce te privesc atunci când privești orice în lume, ci este vital și circular. Nu e rob nici simbolului, nici tradiției, nici naturii, nici fantasmei proprii.
Deși medic, din pictura lui Tuculescu lipsește referirea explicită la boli, la răni și la suferințe omenești. Dar există o pleiadă de referiri, explicite sau sublimate, la biologie, zoologie și etnografie, la cercetare Și la efectele acesteia asupra viziunii artistice.
Relevanţa experimentelor pentru arta sa este izbitoare: tablourile lui Tuculescu sunt similare cu vietățile naturii sau cu cele de pe lamela unui microscop. Organismele formale par încrustate in solul mustos de pastă al tablourilor, aşa cum gângănile foșgãie în solul gras al pădurilor sau in reactivul colorat. Fiecare tablou este ca un colț de natură în care palpită intens forme si colonii de vietuitoare cromatice.
Pictorul pare că inventează aceste specii formale pentru delectarea ochiului nostru, dar, totodată, le studiază, ca preocupare a intelectului propriu. Formaţia sa ştiinţifică, pentru care era tipică studierea comunităților de organisme similare, i-a deschis apetitul şi înţelegerea comportamentelor de grup, a repetiției morfologice și a serialismului, care este definitoriu ca structură creatoare pentru neo-avangarda postbelică. Ochii, florile stilizate, fluturi, virgulele, toate formele care se repetă sistematic la Tuculescu, încă din anii 50, reprezintă prima formă de manifestare în arta autohtonă a unei tipologii serialiste a semnelor și a structurilor simbolice.
Aprofundarea motivelor folclorice în tablourile lui Tuculescu este derivată dintr-o viziune scientistă similară el a forat conștient si asumat către tradiție și arhetipuri etnografice, către totemic și spiritualitate. Etnografia l-a pasionat: nu doar că a fost un colecţionar de artà populara avizat, dar a căutat structuri formale recurente dincolo de folclorul autohton – la Muzeul Antipa a studiat ‘diverse culturi extra-europene, a fost impresionat de si a pictat măsti africane, mongole, figuri mexicane etc.
Tuculescu nu a fost, precum artiștii interbelici ai ,,specificului national” (Sirato sau Ressu), un adept exclusivist al folclorului romanesc. El a ajuns prin cercetare la folclorul Olteniei natale pe care I-a emulat – nu a pornit de la acesta și nu s-a oprit la el, prin simplă repetiție.
După 1945, sub influența motivelor folclorice vegetale din covoarele oltenești pe care le colectiona, tușa lui Tuculescu devine mai împăstată și mai suculentă cromatic, rotunjită şi rafinat curbată, dintr-o singură trăsătură de penel, precum muguri, bobocii și florile unduitoare, in nuanțe schimbătoare, care înspicau tesăturile oltenești. Pestrițe și migdalate, aceste tușe, extrase din profunzimea concomitent tehnică și spirituală a etnografiei oltenești, manifestă fluxul și legănarea infinită a naturii, a vieţii, a firii,
Acest tratament plastic de profunzime va fi definitoriu pentru Tuculescu în fazele sale ulterioare, cea simbolică si totemică, căci el este cel care face ca ,,porţiunile viu colorate să jubileze, să joace o sârbă”, cum ar spune pictorul – ,,0 sârbă de culori”. De aceea, arta dlui Tuculescu am putea-o denumi un neo-primitivism românesc ce poartă pecetea unei coborâri în imaginaţia și în sensibilitatea poporului nostru, a unei reluări de contact cu elementele naturale, în mod direct si înainte de a se fi ajuns la stilizarea populară sau la construcția cultă.” (Petru Comarnescu)
Țuculescu e mereu călător prin imagini, pe măsură ce le creează. E greu de ținut pasul cu el. Paradoxal, noi, trăitorii unei lumi total înghițite de imagine, avem șansa de a ține mai bine pasul cu el și chiar de a învăța de la el. Iată provocarea: putem învăța de la Țuculescu despre arta singularității?
Detalii despre expozițiile Art Safari din această ediție aflați aici: https://palindrom.eu/noul-sezon-art-safari-corespondente/
Și desigur pe site-ul oficial Art Safari: http://www.artsafari.ro
