Când spui SoNoRo, deja de 19 ani spui premiere, inovație, creativitate, neașteptat, experiment, corespondențe muzicale inedite.
De data aceasta, orchestrând o experiență multisenzorială și imersivă, SoNoRo a ales să ne dea tuturor o idee despre ce înseamnă sinestezia, respectiv coalizarea mai multor simțuri într-o percepție artistică unică, mereu dinamică.
Cum își dorește să explice Palindromul de câte ori are ocazia, experiențele noastre sunt cu mult mai mult decât ceea ce reușim să clasificăm cu rațiunea, iar unul din (poate puținele) aspecte cu adevărat interesante ale lumii mega-tehnice care înmugurește în societățile noastre este că ea tinde mereu spre experiențe cât mai complete, cu informații suprapuse.
În acest sens se înscrie și experimentul L’heure bleue – o experiență imersivă la Muzeul MINA, pus în operă în patru concerte.
Tehnic, se întâmplă așa: muzicienii cântă live (Răzvan Popovici la violă, Diana Ketler la pian). Spectatorii stau pe scaune în mijlocul camerei tapetate cu oglinzi. De jur împrejur, în timp ce se derulează muzică, pe pereți se derulează imagini. Succesiunea și compoziția imaginilor sunt gândite și create (de Ion Cotenescu, pornind de la secvențe de imagini din picturi de Hokusai, Cézanne, El Greco, Munch și Van Gogh) pentru a sublinia ceea ce se cântă, pentru a amplifica experiența și starea trasată de muzică. În același timp intră în acțiune o orgă de parfumuri – arome menite să participe și ele la sublinierea experienței.
Regia și compoziția imaginilor și parfumurilor nu sunt impresioniste, ci sunt rodul unor savante cercetări în neuroștiințe – deci acestea sunt menite să acționeze exact și precis asupra aparatului nostru psihic, care în felul acesta va gusta din plin inspirațiile orei albastre, ceasul crepuscular care urmează imediat momentului în care soarele cade, dar nu este încă noapte. Prin tradiție, este ceasul nălucilor, fantasmelor, visării, artei și ideilor mărețe – iar lucrarea neuroștiințifică este menită să confirme acest lucru făcându-l sensibil tuturor participanților.
Studiile de neuroimagistică au demonstrat că expunerea la stimuli complecși și imprevizibili conduce la o activare diversificată a rețelelor neuronale, implicând regiuni precum cortexul prefrontal, cortexul parietal și zone ale sistemului limbic. Această activare extinsă este asociată cu o experiență perceptuală mai bogată, o atenție susținută și o formare mai puternică a amintirilor.
Din echipa de consultanță științifică au făcut parte: conf. univ dr. Dragoș Cîrneci – Universitatea București, CInetic, Institutul Central de Cercetare Ştiinţifică al Universităţii „Spiru Haret”; asistent univ. dr. Robert Zgarbură, medic specialist psihiatru; Florin Sebastian Piscociu – masterand în neuropsihologie clinică la Tilburg University; Léa Chibany – doctorandă în neuroștiință clinică și cognitivă la L’université de Bordeaux și Michelangelo Tani – doctorand în neuroștiință cognitivă la Sapienza Università di Roma. Citiți mai multe aici: https://palindrom.eu/sonoro-in-sinestezie-o-experienta-imersiva/
Acum iată puțină teorie, direct de la echipa științifică:
Neuroestetica este o ramură a neuroștiințelor care studiază bazele biologice ale experienței estetice și artistice. Aceasta explorează modul în care creierul nostru percepe, procesează și răspunde la stimuli considerați frumoși sau plăcuți din punct de vedere estetic,
Studiile din neuroestetică au relevat că experiența estetică implică multiple regiuni cerebrale, inclusiv cele asociate cu procesarea vizuală, emoțională și cognitivă
Atunci când stimulii auditivi și vizuali sunt prezentați simultan și în mod coerent, creierul nostru îi integrează într-o experiență perceptuală unitară. Acest proces implică activarea sincronizată a mai multor regiuni cerebrale, inclusiv cortexul auditiv, cortexul vizual și zone integrative precum sulcusul temporal superior (STS). Studiile de neuroimagistică au arătat că atunci când sunetele și imaginile sunt bine sincronizate se produce o activare crescută în
aceste regiuni, precum și în zonele asociate cu atenția și procesarea emoțională, cum ar fi cortexul prefrontal și sistemul limbic. Această integrare îmbunătățită duce la o procesare mai eficientă a informațiilor și poate intensifica experiența emoțională și cognitivă a spectatorului
Introducerea componenței olfactive va contribui la consolidarea memoriilor și îi va ajuta pe spectatori să-și amintească mai viu experiența concertului.
În întreaga experiență vom introduce scurte momente de stimuli neașteptați (vizuali, auditivi și olfactivi) care nu vor perturba fluxul general al experienței, ci vor crea „puncte de exclamație” cognitive. Drept consecință, atenția și capacitatea de concentrare vor fi îmbunătățite, iar experiența de ascultare va dobândi profunzimi noi și inedite.
Fie datorită efectului asupra muzicienilor înșiși, fie datorită efectului percepției multisenzoriale, ceea ce mi-a devenit imediat limpede a fost că percepția muzicală este amplificată.
Pe scurt, muzica nu a sunat niciodată mai bine și mai armonios. Avem un sentiment de fluiditate datorită temei și muzicii alese – aici meritul aparține muzicienilor, care au creat această temă pentru SoNoRo Conac de anul acesta – ceea ce m-a inspirat foarte mult și am scris aici: https://palindrom.eu/sonoro-canta-ora-albastra-la-conac-adica-ceasul-cand-traiesc-mai-multe-fiinte-decat-traiesc-in-alte-ceasuri/
Speculând, mă întreb cum ar fi putut arăta un astfel de tratament al informației muzicale în cazul unui concert dodecafonic.
Aș adăuga, tot datorită temei și muzicii, că este vorba despre o fluiditate pur onirică – trăirea aduce cu anumite trăiri din vise și poate tocmai de aceea devine repede fascinantă.
De data asta am fost fascinată mai ales de siluetele și figurile umane – ceea ce este oarecum surprinzător, deoarece în general prefer culorile și peisajele abstracte în care pot introduce propria fantasmatică.
Aici însă transformările figurilor umane au fost clou-ul perceptiv care a menținut atenția în showul vizual pentru un introvert ca mine. De obicei la un concert atenția mea părăsește relativ repede lumea sălii de concert: las din ea numai muzica și apoi în interior desfășor un parcurs fantasmatic complex, care cuprinde sinestezie, dar mai ales o sineidolie, în care simțuri, idei și intuiții se desfășoară într-o armonie proprie.
Numesc asta a călători în muzică, deoarece muzica este declanșatorul acestei stări speciale, care probabil ar fi la început alpha, dacă ar fi să monitorizăm undele cerebrale, dar câteodată alunecă spre dimensiuni care probabil ar prezenta activitate cerebrală specifică visului.
Probabil de aceea am și fost atrasă de transformarea figurilor umane și de indiciile tridimensionale – sunt clouri perceptive de vis care se aseamănă cu felul în care percep eu de obicei muzica.
A fi în vis, dar în visul altcuiva – de aici comparația foarte potrivită făcută de Răzvan Popovici cu Alice în Țara Minunilor.
Mărturisesc că exact asta mi-am propus la începutul concertului: să nu mai las atenția să-mi coboare adânc în interior, așa cum obișnuiam, ci să păstrez toată atenția acolo, în sala plină de imagini colorate.
Am ținut să urmez indicațiile date de Răzvan Popovici la începutul spectacolului și am renunțat la orice idee de a fotografia și filma în timpul concertului. M-am străduit să folosesc mintea pentru a menține percepția deschisă spre exterior și să nu mă las pradă reveriei pe care obișnuiesc să o asociez cu muzica : ultimul obiectiv atins în procent de vreo 80%.
Pentru un introvert aceasta este o sarcina destul de grea – și probabil că majoritatea melomanilor sunt introverți. Câteodată obișnuiam să judec piesele muzicale și interpretările lor după capacitatea lor de a mă plonja în această stare profundă pe care din lipsa de alt termen potrivit aș numi-o transă.
De data asta starea a apărut dar era obiectivată. Not-me blue trance.
Era diferită de transele muzicale tipice, în sensul că se asocia cu un soi de entuziasm al corpului dorindu-și să angreneze și alte simțuri, poate mișcarea. Eram pe cale de a mă întoarce la percepția mea muzicală din copilărie, în care muzica nu se poate separa de mișcare și dans. Așa că visez la o astfel de experiență care să includă și corpul, proprioceptia și kinetoceptia.
Ar putea exista o experiență asemănătoare dacă am avea de-a face cu o muzică înregistrată? Poate numai dacă ar fi muzică înregistrată cu muzicieni imersati și ei în același spațiu, în fața unor spectatori. Deoarece nu e nicio îndoială că această experiență are efecte inclusiv asupra muzicienilor.
La un moment dat am avut fantasma unei peșteri de tip platonic, în care oamenii viitorului rațional încep să perceapă ce va fi fost sufletul pe care oamenii secolelor trecute îl trăiau în mod natural. Și pentru asta folosesc cel mai bun vehicul care există, muzica. M-am simțit imersată cu adevărat într-o lume a viitorului și în felul acesta am realizat cât de necesar este ca de pe acum să elaborăm astfel de vehicule de acces la ceea ce avem mai de preț: interiorul nostru.
Arta muzicală, secretul profund al muzicienilor este capacitatea lor de a accesa acel punct în care frumusețea trece de nivelul percepției, trece de nivelul afectului, trece de nivelul ideii și ne aduce la acel nivel zero al multiversului pe care filosofia clasică îl numește creație.
Un muzician creează în măsură în care poate să te facă pe tine, muritorule, creator.
Tot ceea ce te ajută să te apropii de acest nivel pentru a veni în întâmpinarea muzicii îți este de folos, deci sperăm în extinderea cercetării asupra modurilor în care se pot întinde cât mai multe punți senzoriale, se pot deschide cât mai multe porți ale percepției.
Sper așadar că #vaurma
Despre următorul proiect SoNoRo aflati aici: https://palindrom.eu/sonoro-19-ex-libris-muzica-de-camera-si-literatura/
Site oficial SoNoro: http://www.sonoro.org/
