Când te pregătești pentru un concert SoNoRo, expect the unexpected – asta este regula. O cunosc, mereu mă uimesc cum se confirmă!
Dumincă 3 martie 2024 SoNoRo Conac a demarat in forță, cu concertul de Mărțișor de la Sala Radio.
A, si nu vă îndoiți că Sala Radio este un adevărat conac! Pentru muzicieni, este chiar esența conacului, pentru că aici orice ființă își găsește pacea numai în muzică. Ca la un conac in mijlocul naturii, acest loc cunoaște raportul de aur între liniște și muzică.
Așa că ne-am instalat in liniștea azurie a ceasului in care lumina incepe să crească invers, dinspre pământ înspre cer, și să poarte către zei nenumeririle omenești.
Despre stări și capricii și schimbări de dispoziție omenești și chiar preaumane a fost vorba in prima parte a concertului, când Nicolas Dautricourt, Răzvan Popovici și Shani Diluka au cântat cele trei piese pentru vioară, violă și pian de Max Bruch.
Iar apoi, fără avertizare, a venit placa turnantă a intregii seri: Mopheus de Rebecca Clarke! De la acest Morpheus am aflat că această heure bleue este ora in care traiesc mai multe ființe decât au trăit vreodată – și oricum mult mai multe decât trăiesc la alte ore. E ceasul cânnd ne vizitează sau, după caz de invadează, umbre, năluci, uitări, intoarceri inapoi, regrete, remușcări, nostalgii, ironii străvechi, sarcasme care dor acum, glume pe care acum le intelegem, triumfuri din pricini pe care le uităm apoi imediat. E ceasul când nu poți decât să recunoști o vivacitate a lumii de dincolo care te-ar pune pe gânduri, dacă ți-ar mai rămâne vreun gând la dispoziție după ce toate ți-au fost furate de zeul lumii de dincolo care știe un singur adagiu: lumea este mai largă decât te-ai aștepta!
După Morpheus am văzut lumina întorcându-se cu adevărat spre cer: o lume blândă, dar cu susul în jos în piesa pentru violă și pian a lui Fauré, lumea nostalgiei ca formă de biruință asupra insensibilității firești a curgerii lumii, zugrăvite de Brahms, lumea extazului ca formă de biruință asupra nostalgiei, cântată de Grieg. Apoi, sigur, nimeni nu poate rezista metafizicii romantice a desprinderii de lume in forma absolută, pură, mijlocită de transcrierea pe care Liszt o face liedurilor lui Schubert.
Înainte de pauză se lăsase deja noaptea la conacul Sălii Radio, ora albastră trecea in indigo și inimile erau cucerite – apoi tot ce a urmat in partea a doua au fost daruri ale nopții instelate, mărtișoare de virtuozitate unde am văzut pe fiecare muzician strălucind. Și, mai mult, am avut ocazia, așa cum se obișnuiește de fiecare dată la SoNoRo, să facem cunoștință cu personalitatea fiecărui muzician.
La sfârșitul concertului, nu mă mai miram deloc de faptul că pianista Shani Diluka este poetă cu volume publicate, deoarece are poezia in clape.
Nu mă indoiam de pasiunea lui Nicolas Dautricourt pentru improvizația de jazz, pentru că pasiunea invenției părea să il definească. Nu mă miram nici de prietenia sa pentru pianistul Dimitris Saroglou, la rându-i un spirit dezlănțuit al pianului.
Așa cum de ani de zile admir finețea stilului lui Răzvan Popovici, talentul său de a aduna oameni și fire narative intr-un ansamblu plin de sensuri – cu o gândire in același timp arhitectonică, prin cuprindere și structură, dar și subtil organică, prin acele fascicule de corespondențe abia audibile pe care nicicând liniile unui arhitect nu ar putea să le incapă.
Ne-am bucurat de mărțișoare, ne-am amuzat cântând Femme, je vous aime, ne-am bucurat de o seară superbă…
Iar mie mi-au rămas in minte atât de bine desenate acordurile lui Morpheus incât m-am repezit să aflu mai multe despre această piesă enigmatică pentru violă și pian și despre autoarea ei, Rebecca Clarke, despre care mărturisesc că nu am știut absolut nimic inainte de acest concert (nu este deloc nemaivăzut să se intample asa ceva la un concert SoNoRo, specialitatea festivalului sunt piese nemaicântate, cântate mai curând rar, descoperite sau redescoperite recent).
Așadar, am aflat imediat că Rebecca Clarke a scris această piesă undeva prin 1916 și a prezentat-o in fața unei audiențe newyorkeze, alături de mai multe alte piese compuse de ea, deja o interpretă la violă apreciată in epocă. In acea seară Rebecca a făcut un experiment: a semnat toate celelalte compoziții ale sale cu numele de Rebecca Clarke, dar pentru Morpheus a afișat un pseudonim masculin: Anthony Trent. Ei bine, in vreme ce compozițiile semnate Rebecca s-au bucurat de câteva aplauze anemice, Morpheusului ilustrului necunoscut – și de altfel inexistent Anthony Trent a fost aclamat. Concluzia tinerei Rebecca a fost că nu e timpul femeilor-compozitor – apoi se pare că viața ei s-a scurs intr-un soi de depresie, nu a mai compus aproape nimic.
Ei bine, Rebecca, cred că acum a venit vremea compozitoarelor-femei: in seara de ieri nicio piesă nu mi s-a părut mai mișcătoare și mai grăitoare decât al tău Morpheus. Și jur că la ora la care mă aflam in sala nici nu retinusem că este singura piesă din repertoriul serii scrisă de o femeie!
Mulțumesc muzicienilor de la SoNoRo Conac, care încă o dată spun o poveste memorabilă – cea de-a douăsprezecea – dintr-un șir pe care îl dorim lung cât 1001 de nopți! Ora albastră stă acum să înceapă la Hotel Palace din Govora (despre care am scris aici: https://palindrom.eu/sonoro-deschide-calea-spre-visare-inaugurand-ora-albastra-de-muzica-prin-conacele-romaniei/) , apoi va miji la Feldioara și apoi la Galați… și vom mai vedea noi unde! Detalii pe : https://conac.sonoro.org/
